Teritoriul actual al Judeţului Gorj în cadrul sistemului administrativ al imperiului roman

      Ulterior, în prima jumătate a secolului al XVIII-lea pe harta lui Schwantz (1722) sunt trecute şi castrele de la Bumbeşti Jiu (Pleşa – Porceni şi Bumbeşti-Jiu „Vârtop”) precum şi cel de la Cătunele[1].  O perioadă îndelungată din veacul al XIX-lea, cercetările de teren, cu puţine excepţii, au fost efectuate cu multă nepricepere, iar informaţiile prelucrate după criterii aleatorii, neştiinţifice. Aceste săpături s-au efectuat doar cu intenţia deliberată de îmbogăţire cu diverse antichităţi a colecţiilor unor demnitari civili şi militari ai vremii. În a doua parte a veacului al XIX-lea se remarcă activitatea lui Cezar Bolliac (1813-1881) care a întreprins campanii arheologice în importante situri romane din Dacia sudică, iar rezultatele acestora le-a publicat, uneori romanţat, în Trompeta Carpaţilor. În anul 1869 ajunge şi la Bumbeşti-Jiu, vede ruinele castrului roman, dar pomeneşte de vestigii romane la Tismana şi Arcani[2]. Tot acum, investigaţii concrete de teren a efectuat Gr. Tocilescu[3] care a străbătut şi cercetat aproape întreg teritoriul Olteniei.

      Având în Pamfil Polonia un excelent colaborator, Gr. Tocilescu a efectuat săpături în toate marile situri de epocă romană din Dacia romană de unde a recoltat o cantitate substanţială de materiale arheologice. Nu a omis nici teritoriul actual al Gorjului unde între anii 1891-1897 realizează mai multe investigaţii arheologice la Bumbeşti-Jiu „Gară”, Bumbeşti Jiu „Vârtop”, Pleşa­­-Porceni, Cătunele şi Pinoasa – Vârţ. Tot în această perioadă, informaţii preţioase despre  castrele romane de pe teritoriul actual al Gorjului le avem de la Alexandru Ştefulescu, fondatorul Muzeului Gorjului, care în 1904 publica lucrarea „Gorjul istoric şi pitoresc”[4]. Perioada interbelică marchează o nouă etapă în cunoaşterea civilizaţiei romane în judeţul Gorj prin cercetările arheologice[5]întreprinse de C. S. Nicolăescu – Plopşor şi Gr. Florescu. (Bumbeşti – Jiu „Gară”, Bumbeşti – Jiu „Vârtop”, Pinoasa – Vârţ). În 1926, Iuliu Moisil în repertoriul[6] său menţiona pe lângă castre şi alte descoperiri romane din Gorj. Acum debutează şi activitatea prodigioasă a lui D. Tudor care a dominat timp de aproape o jumătate de veac cercetările  arheologice din Oltenia. Studiile şi sintezele sale a căror valoare ştiinţifică se păstrează şi astăzi pun  în discuţie şi analizează diferite laturi ale vieţii romane din Oltenia. Personalitate de prim rang în galeria arheologilor şi istoricilor români, D. Tudor a exploatat ştiinţific la maximum manuscrisele lui Gr. Tocilescu care coroborate cu investigaţiile şi studiile personale dar şi ale altor cercetători avea să elaboreze monumentala lucrare Oltenia romană  tipărită în patru ediţii (1942, 1959, 1968, 1978).   Îmbunătăţită esenţial la fiecare apariţie Oltenia romană este o sinteză indispensabilă pentru orice cercetător care doreşte să abordeze problematica complexă a epocii romane din teritoriul delimitat de Carpaţii Meridionali, Dunăre şi Olt. De asemenea, în perioada interbelică viaţa romană din judeţul Gorj este prezentată şi în lucrări de sinteză care aparţin lui V. Christescu[7]. În perioada postbelică, intensificarea cercetărilor arheologice a permis introducerea în circuitul ştiinţific a unei documentaţii consistente prin investigarea rafinată a castrelor de pe teritoriul actual al Gorjului.  Cercetări arheologice sistematice se vor desfăşura acum sub coordonarea unor arheologici din cadrul Institutului de Arheologie din Bucureşti, dar şi de la Muzeul Militar Naţional, Muzeul Naţional de Istorie cărora li s-au adăugat specialişti de la muzeele din Tg-Jiu, Craiova şi Drobeta Turnu Severin. Investigaţiile arheologice la Bumbeşti Jiu vor fi reluate de către Expectatus Bujor[8] care aduce elemente noi cu privire la castrele de aici. Avându-se drept punct de plecare şi diferitele rapoarte arheologice apărute în revistele de specialitate au fost elaborate o serie de monografii şi sinteze care ilustrează viaţa militară din Dacia romană. Trebuie amintită în primul rând excelenta lucrare a lui M. Macrea, Viaţa în Dacia romană[9]. Peste numai câţiva ani apărea preţioasa monografie a lui Popilian a cărei valoare ştiinţifică se menţine în continuare privitoare la Ceramica romană din Oltenia[10] ce face referire şi la artefactele din lut ars descoperite în castrele din  judeţul Gorj. În ultimele patru decenii au fost elaborate studii[11], sinteze[12] şi monografii[13] care au valorificat diverse rapoarte arheologice prezente în MCA, iar ulterior, în CCAR ce abordează extins sau sistematic diferitele aspecte ale vieţii militare din Dacia romană. În literatura istorică se conturase de o perioadă îndelungată de vreme teoria[14] că după anul 106 p. Chr. teritoriul anexat de Roma la nordul Dunării ar fi fost unitar din punct de vedere administrativ alcătuind provincia Dacia care includea Transilvania, Banatul, Oltenia, Muntenia şi sudul Moldovei. Ulterior, Hadrian a iniţiat în anii 117/118 p. Chr. primele modificări administrative când provincia este împărţită în Dacia Superior (Banatul şi Transilvania) şi Dacia Inferior (Oltenia). Peste aproape o jumătate de veac, în anii 158/159 p. Chr. are loc o nouă restructurare administrativă, apărând provincia Dacia Porolissensis , desprinsă din Dacia Superioară. Mai târziu, în anii 168-169 p. Chr. se înregistrează o nouă reformă administrativă în Dacia Apulensis, Dacia Malvensis şi Dacia Porolissensis. Această imagine a organizării şi reformării administrative a provinciei Dacia a cunoscut profunde ajustări[15] odată cu descoperirea şi interpretarea unor noi izvoare narative şi epigrafice care au fost corelate cu cercetările arheologice. Astăzi majoritatea cercetătorilor a ajuns la un consens considerând că  o mare parte a regatului dac a fost alipit Imperiului începând cu anul 102 p. Chr. când Banatul şi vestul Olteniei sunt înglobate  Moesiei Superior (neexcluzându-se nici ipoteza organizării lor într-un comandament militar de sine stătător), iar estul Olteniei, sud-estul Transilvaniei, Muntenia şi sudul Moldovei vor fi integrate Moesiei Inferior[16].În vara anului 106 p. Chr. conflictul militar dintre Imperiul roman şi regatul dac se sfârşeşte consfinţind victoria Romei şi constituirea unei noi provincii: Dacia. În alcătuirea provinciei Dacia intrau o mare parte din Transilvania,  (fără colţul sud-estic), vestul Olteniei şi Banatul. Sud-estul Transilvaniei, estul Olteniei, Muntenia şi sudul Moldovei au rămas în continuare în componenţa Moesiei Inferior. Organizată ca provincie imperială, Dacia era guvernată de un legatus augusti pro praetore, membru al ordinului senatorial şi vir consularis, fiind înzestrat cu atribuţii militare şi juridice[17].

            Spre sfârşitul domniei lui Traian şi imediat după moartea acestuia climatul politico-militar de la Dunărea Mijlocie şi de Jos este serios perturbat de sarmaţii iazigi din Câmpia Pannoniei şi sarmaţii roxolani din nordul Mării Negre care forţează graniţele Imperiului.[18] Noul împărat Hadrian se îndreaptă spre zona de conflict unde ajunge la sfârşitul anului 117 p. Chr. pentru a instaura pacea. Cu roxolanii diferendul a fost soluţionat pe cale diplomatică, aceştia acceptând pacea în schimbul redimensionării subsidiilor şi obţinerii păşunilor din sudul Moldovei şi Muntenia, teritorii care sunt abandonate.[19] În schimb, iazigii nu pot fi pacificaţi decât prin acţiuni militare care au fost coordonate de Q. Marcius Turbo, membru al ordinului ecvestru, excelent strateg militar ce a primit temporar o comandă excepţională.[20] După soluţionarea problemelor provocate de sarmaţii roxolani şi sarmaţii iazigi, Hadrian a hotărât din considerente strategice o regândire administrativă a teritoriilor romane transdanubiene. Realizată într-una[21] sau două[22] etape reorganizarea concepută de Hadrian a impus pe harta administrativă a Imperiului existenţa a trei provincii: Dacia Superior, Dacia Inferior şi Dacia Porolissensis. Daciei Superior îi aparţineau o mare parte din Transilvania, Banatul şi vestul Olteniei fiind condusă de un legatus Augusti pro praetore, însă de rang pretorian deoarece în provincie era cantonată o singură legiune.[23] Administrarea finanţelor era reprezentată de un procurator Augusti care făcea parte din ordinul ecvestru. Dacia Inferior era alcătuită din estul Olteniei, sud-estul Transilvaniei, nord-vestul şi sud-vestul Munteniei, având în frunte un procurator Augusti, personaj din ordinul ecvestru căruia i se subordonau unităţile militare auxiliare staţionate în provincie[24]. După unii cercetători, la începutul domniei lui Hadrianus se construieşte limes-ul Transalutanus[25]. Potrivit opiniei lui C. C. Petolescu această linie defensivă amplasată la o distanţă care oscila între 50-150 km faţă de râul Olt constând într-un mare val de pământ fortificat cu turnuri şi castre ar data dintr-o perioadă mai târzie, din timpul lui Antoninus Pius ori, chiar, sub Commodus sau Septimius Severus.[26]

            Daciei Porolissensis îi corespundea teritoriul de la nord de Arieş şi de cursul superior al râului Mureş[27]. Ca şi Dacia Inferior era condusă de un procurator Augusti, personaj de rang ecvestru care comanda şi unităţile militare auxiliare destinate să apere graniţele noii provincii. Reorganizarea administrativă a Daciei concepută de Hadrian s-a dovedit a fi însă ineficientă deoarece în a doua jumătate a veacului al II- lea p. Chr. vulnerabilitatea sistemului defensiv transdanubian devine evidentă în condiţiile declanşării conflictului dintre Imperiu şi neamurile barbare de la Dunărea Superioară şi Mijlocie cunoscut sub denumirea de războaiele marcomanice[28] (166-180). Încă de la începutul războiului Dacia Porolissensis[29] şi Dacia Superior[30] sunt afectate de atacurile barbare înregistrându-se distrugeri materiale şi ascunderea unor tezaure monetare. În contextul acestor evenimente s-au profilat, potrivit opiniei[31] lui I. Piso, două carenţe în sistemul defensiv gândit de Hadrian: absenţa unei a doua legiuni care să suplinească sarcinile apărării hotarelor de nord ale Daciei Porolissensis şi inexistenţa unei guvernări unice. Prin urmare, Marcus Aurelius a fost nevoit să transpună în practică o nouă reformă administrativă pe care a dublat-o cu una militară. Astfel, legiunea V Macedonica este transferată şi cantonată la Potaissa, toate unităţile militare şi teritoriile romane transdunărene  beneficiind de acum înainte de o comandă unică. La conducerea celor trei provincii se afla un legatus Augusti pro praetore trium Daciarum, de rang consular, denumit şi consularis III Daciarum. Marcus Aurelius a operat şi o schimbare în denumirea provinciilor: Dacia Apulensis, Dacia Malvensis şi Dacia Porolissensis.[32] Părerea unanimă a cercetătorilor este că Dacia Porolissensis nu a cunoscut modificări teritoriale, însă discuţiile[33] devin divergente şi nuanţate în privinţa Daciei Apulensis şi Daciei Malvensis. Dacă C. C. Petolescu[34] acceptă identitatea teritorială dintre Dacia Apulensis şi Dacia Superior, respectiv dintre  Dacia Malvensis şi Dacia Inferior,  I. Piso[35] consideră că au avut loc în etape unele retuşeri teritoriale, Dacia Apulensis primind colţul sud-estic al Transilvaniei în defavoarea Daciei Malvensis care însă va primi vestul Olteniei. Administrarea finanţelor era coordonată în continuare, la nivelul fiecărei provincii, de către un procurator Augusti. Această organizare administrativă a teritoriilor romane transdanubiene s-a menţinut până la abandonarea lor de administraţia şi armata imperială. Păstrate încă în universul mental al epocii noastre sub denumirile de calea lui Traian, drumul lui Traian, Troianul, drumul de piatră sau calea pietroasă reţeaua rutieră reprezintă unul dintre elementele definitorii şi durabile ale civilizaţiei romane. Iniţiat încă din primele secole de existenţă ale Republicii, pe măsură ce se stabilea autoritatea Romei asupra celorlalte regiuni ale Peninsulei Italice şi având în primul rând o destinaţie predominant militară, sistemul rutier a fost extins în epoca Imperiului asupra vastelor spaţii înglobate în statul roman. Reţeaua rutieră romană a avut o funcţionalitate diversă[36]: circulaţia rapidă şi eficientă a militarilor spre zonele de conflict, aprovizionarea oraşelor, călătorii în scopuri comerciale, militare şi administrative, călătorii turistice, de afaceri, pentru tratament şi cură, deplasarea ambasadorilor străini, provinciali şi a serviciilor de poştă, propagarea ideilor, culturii şi civilizaţiei romane. Cercetarea reţelei rutiere din provinciile dacice demonstrează că inginerii romani (gromatici, mensores, agrimensores) au exploatat la maximum condiţiile geologice, geomorfologice şi topoclimatice ale mediului înconjurător local. Drumul este o construcţie de suprafaţă realizată după reguli precise, asupra căreia acţionează permanent intemperiile atmosferice[37]. În general, drumurile romane aveau aliniamente rectilinii, iar atunci când obstacolele naturale nu permiteau acest lucru se acomodau reliefului. Erau realizate din straturi succesive de pietriș și nisip şi bombate la mijloc pentru drenarea apelor meteorice.

         După cum reiese din mai multe scene ale Columnei lui Trian, romanii au început să construiască drumuri şi poduri încă din perioada războaielor de cucerire a Daciei pe care, ulterior, le-au dezvoltat pe scară largă[38]. I. Glodariu consideră că traseele principalelor căi rutiere din Peninsula Balcanică spre spaţiul carpato-dunărean – care realizau legătura cu nordul Mării Egee, nordul Peninsulei Italice şi litoralul estic al Mării Adriatice – şi din Dacia au fost jalonate încă din perioada preromană[39]. Aceste drumuri erau naturale, fără amenajări speciale şi urmau văile marilor râuri, iar traseul lor poate fi sesizat pe baza descoperirilor monetare şi de produse ceramice, metalice şi de sticlă elenistice şi romane. Cunoscând traseele, cuceritorilor romani nu le-a rămas decât să le construiască. Unul dintre acestea este cel care unea Drobeta cu Ulpia Traiana trecând prin Puţinei, Crăgueşti, Cătunele atingând Jiul la castrul de la Pinoasa, urmând malul stâng al acestuia, trecând prin pasul Vâlcan şi apoi pe Valea Streiului până la Haţeg, ajungea la Sarmizegetusa. Drumul a fost reperat în sectoarele Crăgueşti[40]  şi Cătunele[41] sub forma unei fâşii intermitente de pietriş apărută la suprafaţa solului. De la Iezureni drumul urma în continuare malul stâng al Jiului, ajungea la Bumbeşti-Jiu unde se bifurca: o parte se îndrepta spre nord-est, spre Săcelu iar cealaltă parte trecea Jiul şi apoi prin pasul Vâlcan ajungea le Valea Streiului până la Haţeg având ca punct terminus Ulpia Traiana Sarmizegetusa. În zona castrului de piatră de la Bumbeşti jiu, Al. Ştefulescu[42] la sfârşitul veacului al XIX-lea a reperat ramificaţia drumului care mergea spre Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Astfel, drumul traversa Jiul pe unde fusese poarta decumantă, străbătea satul Porceni unde, în mentalul colectiv al sfârşitului de veac XIX era cunoscut sub denumirea de Troianul, iar astăzi de drumul lui Traian[43]. De aici urma valea pârâului Porcului, afluent al Jiului, unde Al. Ştefulescu a observat mai multe inscripţii pe stânci pe care exagerat le considera stâlpi militari. După ce străbătea valea Porcului drumul roman trecea prin pasul Vâlcan şi apoi pe valea râului Strei până la Haţeg de unde ajungea în capitala Daciei traiane. Cercetările arheologice efectuate în anul 1992[44] în vicus-ul militar de la Bumbeşti Jiu – Gară, în zona dintre şoseaua naţională şi calea ferată Tg-Jiu-Petroşani, au surprins o porţiune din drumul roman  care era construit din pietriş având o lăţime variabilă, cuprinsă între 2,98-5,60 m. De asemenea, în campania arheologică desfăşurată în anul 1988[45] în zona de est a castrului cu val de pământ de la Bumbeşti Jiu „Vârtop” s-a surprins un segment din drumul roman subcarpatic propus de Gr. Tocilescu şi, ulterior, admis şi de D. Tudor[46], care ajungea tocmai în valea Siretului. Drumul a apărut la adâncimea de 0,25 m şi a fost construit din piatră de râu relativ plată care suprapunea  un strat de pietriş şi nisip. Era bombat la mijloc, lăţimea fiind de 4,60 m, iar grosimea de 0,60 m. Drumul era flancat de rigole din piatră. Pornind din faţa porţii de est a castrului[47], drumul străbătea vicus-ul militar fiind urmărit pe o porţiune de peste  100 m, apoi se îndrepta spre est până la villa rustica de la Săcelu. De aici, continua traseul  subcarpatic până la drumul Oltului şi poate până la limes Transalutanus. Din nefericire săpăturile arheologice din 1922[48] din zona porţii de vest a castrului de la Bumbeşti-Jiu-Vârtop doar au reperat, nu şi cercetat drumul care cobora spre albia Jiului.

Vezi ANEXE