Iubeşte!
Pictor: Gheorghe Plăveți
Iubeşte!
M-ai întrebat: „Ce e Iubirea?”
Prietene, ce pot să-ţi spun?
Mai mult decât a spus-o Pavel
– Vasul Ales, aş fi nebun!
Când tot ce facem e orgoliu
sau doar din frică toate sunt,
mă-ntreb cumva, nu e Iubirea
nebună vânare de vânt?
Dar cum să tac, despre Iubire,
când totul plânge după ea?
De nu-i Iubire, e-ntuneric,
în orice gând, în orice stea!
Şi-un câine ştie ce-i Iubirea!
Nevoia de a ocroti
şi de-a cunoaşte ocrotirea,
chiar şi o piatră ar simţi!
N-ai mângâiat nicicând pe nimeni?
Nu pot să cred că ai uitat
căldura blândă a Iubirii,
durerea când ţi-a alinat…
N-am cum să tac despre Iubire!
Speranţa încă n-a apus!
Mai sunt cuvintele tăcute,
ce din Iubire nu s-au spus!
„Leoaică tânără Iubirea-i”
sau „bibelou de porţelan”!
„Unde s-a dus, aşa grăbită,
neaua bogată de mai an?”
Dar e un vierme ce mă roade
şi poţi să zici ce-ai vrea să zici;
cu vorbe dulci de alintare,
cetăţi, în veci nu mai ridici!
Ca Adevărul să triumfe,
Iubirea-i luptă, grijă, chin,
e renunţare, umilinţă,
durere, lacrimă, suspin!
Pe Cruce, sus, cântă Iubirea,
un Imn în inimi pironit;
e Calea, Adevărul, Viaţa,
pe care ni Le-a dăruit!
Cuvântul Său e mângâiere
ce nu aşteaptă mulţumiri;
Ea rabdă toate în tăcere
şi spune totul din priviri!
Cuvântul Său e primăvară,
un curcubeu înmiresmat,
străvechiul Legământ cu Cerul;
Atotputernic, Preacurat!
E Raza Soarelui, Iubirea,
pe care toţi o căutăm;
să fim Un templu al Iubirii,
în Dragoste să ne-mbrăcăm!
Tu caută întâi Iubirea
şi toate ţi s-or împlini;
spre stricăcioasa faţă-a lumii
închide ochii inimii!
Închină-te numai Iubirii
– la doi stăpâni nu poţi sluji –
să vrei şi lumea dar şi Cerul
şi hoţ şi popă nu poţi fi!
Aleargă să câştigi Cununa
ce nu se poate veşteji;
Comoară-n Cer ţi-a strâns Iubirea,
ce hoţii n-o vor jefui!
Să dăruieşti mereu iubire,
căci „dăruind vei dobândi”
în faţa beznei şi-a uitării
speranţa ultimă de-a fi!
Să dăruieşti, ce fericire!
„Aşa să dai, cum ai primit!”
Nimic nu ai, de n-ai Iubire;
suntem, de fapt, ce-am dăruit!
Iubirea n-are preţ, nici vremuri;
nu-i aşa simplu a iubi…
Dar speră, iartă, uită răul,
urând chiar tu te-ai pedepsi!
Sacrificând, câştigi Iubirea;
crezând deplin, fără hotar,
ca Avraam săltând cuţitul
asupra jertfei pe altar!
Dac-am iubi şi noi Iubirea
cât praf pe vârful unui cui,
n-am mai cunoaşte rătăcirea!
… Dar dragoste cu sila nu-i!
O, cât de trist e când Iubirea
ce-ai semănat n-a răsărit
şi-n cel ce-ai pus speranţa toată
recunoştinţa a murit…
Amar de cei fără Iubire,
mai bine nu s-ar fi născut,
căci din smintita lor orbire
Lumina-n cuie au bătut!
Ce poate fi fără Iubire?
Doar un pustiu nenorocit…
Chiar Moartea, Ura sau Uitarea,
cum oare s-ar fi definit?
Iubirea-i Piatra unghiulară,
Întâiul Gând născut în Hău,
Porunca Sfântă a Luminii
şi Floarea Sufletului Său!
Iubirea-i Lacrima Credinţei,
Credinţa-i al Iubirii Vis,
Deviza cea adânc săpată
pe grele Porţi de Paradis!
Precum sunt Alfa şi Omega
Semn de-nceput şi de sfârşit,
o inspirare-expirare,
apus născând din răsărit;
cum două feţe reprezintă
talantul greu de aur pur,
CREDINŢA ŞI COMUNIUNEA,
Iubirii datu-I-au contur!
Iubirea însă, fără faptă,
e duh visând un trup al lui;
cum nu e moarte fără viaţă,
nici fond fără de formă nu-i!
Iubeşte, cât e încă ziuă!
Iubeşte, cât ai ce iubi!
O mângâiere dăruieşte,
cât încă ai cui dărui!
Cât ai ce săruta, sărută!
Zâmbeşte, cât ai cui zâmbi!
Nu aştepta o zi anume;
vorbeşte, cât ai cui vorbi!
Cât încă ai părinţi, păstrează-i
ca pe-un nepreţuit odor,
nu-i părăsi în neputinţă
căci te-au hrănit cu viaţa lor!
Nu spune “Nu!” când pleci de-acasă!
Nu-nchide grabnic, uşa-n prag!
Când nu ştii de ai cale-ntoarsă,
cât o să coste un “Mi-eşti drag!”?
Oferă zilnic trandafirul,
celor ce nu-l negustoresc;
Parola ce deschide Cerul,
lumina unui “Te iubesc!”
Cum se izbeşte de stânci marea,
zadarnic te vei tângui,
când umbra nopţii şi-a uitării
Floarea Iubirii-ţi va răpi!
De-un miliard de ori iubeşte
şi încă este prea puţin…
Prin tine Firea-Şi împlineşte
strălucitorul ei destin!
Tot Universul e Iubire;
Iubire-n orişice atom;
căci din Iubire spre Iubire,
Iubirea chiar S-a făcut Om!
Iar ca să poarte-Un Chip şi-Un Nume,
Vibrarea Cea mai de presus,
Lumina veşnic nenserată,
S-a botezat în noi Iisus!
Dar toate trec şi vechi sunt toate…
În schimbătorul joc al firii,
steluţe reci, diamantine,
răsar pe tâmplele Iubirii…
Te chem ca un copil în noapte,
Iubire, Mamă, unde eşti?
Dă-mi mâna, vreau să-Ţi văd iar ochii,
o clipă numai, să-mi zâmbeşti!
Aş da orice pentru Iubire,
Mărgăritar nepreţuit!
…Când nu ne-o mai zâmbi Iubirea,
atuncea totul s-a sfârşit!
Dar şi iubirea se câştigă
– fără efort nimic, nicicum –
“Fă-ţi rost de o inimă nouă
şi de un duh nou!” de acum!
Transformă-ţi inima de piatră
în fagure de miere, blând…
Fără să-ţi spui “De ce?” fă bine,
oricui, oricât, oricum, oricând!
Cu ce poţi fi mai bun ca altul,
dacă întâmpini rău cu rău?
Ajută, binecuvântează,
pe mai ales, vrăjmaşul tău!
Aleargă să câştigi Cununa,
luptă ca Pavel cel din Tars,
să nu ajungi din nepăsare
un bec cu filamentul ars!
Dar dac-ai dăruit iubire,
Iubirea te va lumina;
e Semnul preschimbării tale
– în loc de inimă, O Stea!
Toţi aşteptăm Ploaia Iubirii,
să înflorim sub ea senin;
toţi căutăm Lumina-I Blândă,
sub Curcubeul Ei Divin!
“Jugul Iubirii” nu-i povară,
Cuvântul Ei nu-i greu de dus,
dar fără El orice secundă
e doar o lacrimă în plus!
Pieri-vor stelele din hăuri,
credinţa, chiar cunoaşterea
se vor sfârşi! Însă Iubirea
nicicând, nicicum, nu va-nceta!
Rătăcitor prin Universuri,
Un Singur Gând va dăinui;
nevoia oarbă de Iubire,
noi Paradisuri va sădi!
Să bem de-acum Vinul Iubirii,
cu Pâinea Ei să ne hrănim;
Încredere şi-Mpărtăşire,
Iubire chiar, să devenim!
Deci urcă Muntele Iubirii
chiar în genunchi, nu renunţa,
Neprihănirea prin Iubire
va fi pe veci Cununa ta!
E Cheia Bolţilor Iubirea,
al Firii-ntregul ei temei;
nu te mai complica „bătrâne”,
“Iubeşte dar şi fă ce vrei!”
Radu Gorj, 25 decembrie 2013
MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator – Nihil Sine Deo – PRESĂ LIBERĂ