Traian Popescu – Macă, 12 ani de la trecerea la Domnul

„N-ai dreptul să fii nefericit dacă nu ştii cu adevărat ce este durerea. În viaţă nu există decât o singură disperare: pierderea credinţei în Dumnezeu.”

Ne cunoscusem de multă vreme, dar ne-am înfrăţit sufleteşte în celula de la etajul 3, din Aiud, unde am stat împreună luni de zile şi ne-am dat seama că suntem din aceeaşi plămadă sufletească şi intelectuală. Traian s-a născut în Bucureşti şi era prâslea familiei, căci după două fete, mecanicul de locomotivă, Ştefan, şi profesoara de germană, Cleopatra Popescu, s-au bucurat că au şi un băiat.

Deşi bucuria familiei, prâslea n-a fost un răsfăţat, ci a crescut în aceeaşi atmosferă de seriozitate, moralitate şi credinţă în Dumnezeu, care caracteriza întreaga viaţă a familiei Popescu. Clasele primare le-a făcut la Braşov, iar liceul “Aurel Vlaicu” în Bucureşti. Anii de liceu au fost pentru Traian “cei mai frumoşi ani de viaţă”. Şi-a trăit-o din plin, cum, de fapt, şi-a trăit toate activităţile vieţii. În liceu a intrat în “Mănunchiul de prieteni” şi apoi în “Frăţia de Cruce”, în care s-a simţit în elementele lui de educaţie morală, naţională, creştină şi de trăiri şi acţiuni frăţeşti în societate. Intrat în viaţa studenţească şi socială a fost un argint viu.

Între 1945-1947 tipăreşte, în casa lui, împreună cu câţiva fraţi de cruce, câteva pagini, “Neamul Românesc”, la Gestätner, în care erau prezentate atrocităţile trupelor sovietice şi comentate lozincile comuniste ce umpleau Bucureştiul, foi pe care tot ei le băgau în cutiile poştale ale diferiţilor cunoscuţi. Traian e în Piaţa Palatului după discursul lui Rădescu şi atunci când se răstoarnă camionul cu comunişti ce trăgeau în oameni. Este prezent la toate manifestaţiile pro-regaliste de 10 Mai, este activ în greva de solidaritate a politehnicienilor bucureşteni, făcută întru susţinerea studenţimii din Cluj, atacată în propriul cămin de muncitorimea maghiară. Îl găsim de pază şi la urnele de vot, în 1946.

După 1947, conform liniei Mişcării Legionare, îşi întrerupe manifestările publice şi intră în activităţi subversive, de lovire şi respingere a comunismului. Ia legătura cu Corneliu Decebal Andrei, absolvent mai vechi al liceului “Aurel Vlaicu” care organizase şi conducea un serviciu de informaţii privind activitatea politico-socială şi, în special, unităţile şi activităţile militare sovietice din ţară. Arestat în 15 Mai 1948, este dus la Malmaison, închisoare şi loc de anchetă a Serviciului de Informaţii, unde după o cercetare scurtă, dar dureroasă (bătăi la tălpi cu ranga), este trimis la Interne unde are un regim mai blând. A fost judecat în ianuarie 1949, în lot cu Corneliu Decebal Andrei, Gil Ioanid, Dinu Mateescu, Jenică Popescu ş.a. şi condamnat la 20 de ani pentru înaltă trădare. Aproape tot lotul este depus la Jilava, la Reduit, în camera 6 de unde se făcea repartizarea către închisorile de execuţie a pedepsei.

Este trimis la Piteşti, închisoare care, la ora aceea, era încă în perioada ei “romantică”, dar pe 30 decembrie 1949 este rechemat la Securitatea din Bucureşti de unde, după câteva anchete, este trimis iar la Jilava, la aceeaşi cameră 6 Reduit. Aici se întâlneşte cu Iosif Iosif şi Nelu Păunescu care scăpaseră din reeducarea Piteştiului şi care îi povestesc tot ceea ce se întâmpla acolo. Destul de înfricoşat, Traian încearcă, printr-un gardian pe care îl cunoştea, să schimbe închisoarea de execuţie. Nu reuşeşte decât o amânare şi în iulie 1951 este trimis la Piteşti.

În septembrie 1951 toţi piteştenii sunt mutaţi la Gherla. Aici, Traian, într-o cameră cu Avrămuţ, are vreo 2 săptămâni de linişte, după care este mutat la camera 99 de la etajul 3, unde mai erau vreo 50 de deţinuţi. Într-o zi apare Ţurcanu care le cere să-şi facă demascareaşi reeducarea, în sensul lichidării cu trecutul banditesc. Nu mai aşteaptă niciun răspuns, face un semn reeducaţilor care tabără peste noii veniţi, lovindu-i cu bâtele şi cu picioarele, timp de o oră. Apoi li se aplică programul: poziţie permanentă pe scândura priciului, picioarele întinse, mâinile pe genunchi, ochii la şeful camerei, dimineaţa: frecatul gresiei cu unul în spate, mâncatul din gamelă fără ajutorul mâinilor, iar seara: bătăile şi diferitele schingiuri.

Într-o zi Traian nu poate înghiţi rapid conţinutul gamelei şi coada de mătură ce l-a lovit peste ceafă i-a spart o venă, sângele a ţâşnit ca din fântână arteziană. E chemat de urgenţă doctorul deţinut Turcu care îi coase vena. Văzându-l urinând sânge, şeful de cameră, Livinschi, îi dă, seara, câteva gamele de apă. Traian se decide, îi spune lui Ţurcanu că-şi va face demascarea, c-a terminat cu trecutul. Peste câteva zile, Ţurcanu vine la el cu o coadă de mătură. “Să-l baţi pe Avrămuţ, prietenul tău, până spune că termină şi el cu trecutul”. Traian: “ Asta n-o pot face”. Ţurcanu, către sclavi: “Pe el”. 300 de lovituri la tălpi şi gambe a numărat Traian, apoi a leşinat, a rămas cu o fisură a osului din talpa piciorului stâng, care i-a produs dureri în permanenţă, până după eliberare. A urmat o perioadă de suplicii şi torturi care au durat până la încheierea reeducării, 1 ianuarie 1952.

La începutul anului 1955 este trecut pe la Siguranţă, apoi la Ministerul de Interne unde află că este acuzat că a primit de la Vică Negulescu şi Decebal C. Andrei, când au stat la Reduit în camera 6, ordinul dat de Horia Sima pentru acţiunea de reeducare şi pe care el ar fi transmis-o lui Ţurcanu. Aşa a început a treia şi cea mai groaznică perioadă din calvarul lui Traian Popescu. Anchete dure, bătăi , teroare zilnică cu ameninţarea de arestare a surorilor, înjurături. După câteva săptămâni i se umflă testiculele şi este dus la Văcăreşti. T.B.C. testicular. I se acordă 2 hidrazide pe zi. Ancheta continuă însă şi în cadrul spitalului. În fiecare dimineaţă doi ofiţeri îl anchetează în legătură cu logodnica. Reîntors la Interne, aceeaşi situaţie. Regăseşte liniştea cu “Rugăciunea inimii”.

Într-o zi vin doi colonei. Unul din ei, după ce îl loveşte şi-l trânteşte pe jos, îl calcă cu cizmele până n-a mai putut mişca. După un timp, apare un tip, cu figură de mongol, căruia i se adresau cu dle general. “A vorbit?” “Nu, e tot bandit.” “Atunci continuaţi.” Fusese generalul Nicolschi.

Într-o zi i-au pus două reflectoare putenice în ochi, iar ofiţerul din spatele lor, care se schimba permanent, nu spunea decât “Vorbeşte”. L-au legat de scaun ca să stea drept. Când leşina, îl udau. L-au ţinut o zi şi jumătate şi cum ajunsese într-o stare de inconştienţă, l-au lăsat. După câteva zile, la răspunsul că n-are ce să spună, totul este o aberaţie, l-au adus pe Brânzaru, celebrul bătăuş de la Interne. Împreună cu colonelul, l-au legat în cunoscuta poziţie de bătut la tălpi, l-au pus pe o rangă între două birouri şi cu o ţeavă de locomotivă, Brânzaru, cu cele 100 de kg ale lui, a început să lovească. Îl ridicau şi-l trânteau apoi de duşumea. De frica de a nu fi schilodit, la un moment dat a strigat: “Am transmis”. În anchetele ce au urmat, n-a reuşit însă să închege nimic. Râdea, plângea fără motive, a avut o perioadă când “mintea sărise peste pragul normalului”.

Al doilea act de disperare. Cere iertare Domnului şi mamei şi încearcă să se sinucidă cu cele 80 de pilule de hidrazidă pe care le ţinuse ascunse, tăindu-şi şi venele cu un ciob de bec. A fost dus în stare de inconştienţă la Văcăreşti. Şi-a revenit după câteva zile şi, curios, cu toată groaza ce îl stăpânea, a început să cânte pe versuri cunoscute sau improvizate. S-a bucurat că a reuşit să trimită şi să primească ştiri de la familie. Târziu şi-a dat seama că a fost o cursă din partea Securităţii dar care a fost salvatoarre pentru el.

În aprilie 1957 este dus de la Aiud la Interne. Speriat de ameninţările fostului anchetator, dar în final este trimis, ca martor al lui Popa Aurel, la procesul lui Vică Negulescu. Reîntors la Aiud, a fost izolat la etajul 3, cu Gelu Gheorghiu, ce venea de la acelaşi proces. “Câteva luni de o adevărată binefacere şi linişte sufletească”. În septembrie 1957 a fost mutat la Zarcă, în condiţii grele de căldură şi hrană, şi ţinut singur timp de peste un an de zile. Perioada i-a fost foarte folositoare refacerii psihice. Aici a reuşit apoi “să stea de vorbă” cu oamenii dragi de suferinţă, să-şi compună “Calvarul” şi să-şi verifice gândurile, ideile în legătură cu cele petrecute şi să se împace cu sine însuşi pentru slăbiciunile avute. În Zarcă a redevenit Macă, parcă mai dornic de lupta cu răul în viaţă şi mai iubitor de oameni.

Doamne, odihneşte-l la dreapta Ta!

• Gelu Gheorghiu, Revista Permanențe, ianuarie-februarie 2010

„În viaţă, ca şi în celulă, trebuie să fii singurul tău judecător. De ceilalţi are grijă Dumnezeu.”

O amintire despre Traian Popescu

În 1997 l-am cunoscut când a venit la Casa Radio ca să aranjeze cântarea compoziţiei sale: „Cantatele”. Eram împreună cu un coleg de emisiune, Dan Manolache şi cu D-na Ana Maria Sireteanu, director al Canalului Cultural. Ne-a lăsat, prin modestia sa, o impresie de neuitat, iar scurtul dialog mi s-a întipărit pentru totdeauna în memorie:

– Sunteţi compozitor? a fost întrebat.

– Nu sunt compozitor, nici nu am studii speciale de muzică. Le-am compus într-o stare mai specială şi în împrejurări deosebite.

– Care au foat acelea?

– Eram în închisoare, după nişte anchete şi torturi groaznice; mi s-au înfiripat primele acorduri, ca o rugăciune către Cel Prea Înalt, să mă ajute şi să mă apere. Dintr-o dată, necunoscutul atât de modest ne-a devenit drag, ca un frate mai mare. Avea în priviri o rouă de lacrimi, plânse cândva îndelung. Pe loc, ne-am hotărât toţi să-l ajutăm şi am făcut să se cânte pe scena radio aceste piese muzicale, create în mod pur şi simplu miraculos. Am rămas pentru totdeauna într-o legătură de prietenie rară. Mi-a povestit mult despre ce a reprezentat aşa-zisa generaţie de la 1948 şi lupta ei, precum şi suferinţele care i-au marcat pe aceşti oameni, suferinţe care pare ca i-au forjat, ca să se înnobileze şi să creeze fiecare în alt domeniu: muzică, pictură, poezie. De atunci am fost nelipsită de la toate manifestările organizate de foşti deţinuţi politici, colectivitatea cărora mi s-a structurat în suflet ca eşantionul cel mai curat de români îndrăgostiţi de adevăr şi ţara noastră, cu fiecare clipă a trecutului ei. Integral aici.

• Elena Perdichi, redactor, realizator de programe TV şi Radio România – Revista Permanențe, ianuarie-februarie 2010

”Eu nu-mi voi bate niciodată un frate de suferinţă”

Din acest lot de 14-16 victime câți eram în camera morții¹, parcă fiecare se încăpățânase să nu cedeze. Țurcanu, după ce se făcea închiderea, venea în fața noastră și ne întreba: ”Care v-ați hotărât să vă faceți demascarea, bandiților?” Și când vedea că nu i se răspunde îl apuca furia și nebunia și începea de la un capăt să ne lovească cu pumnul, cu picioarele unde apuca și nimerea…

După ce se săturau bătându-ne la un loc, apoi ne luau pe rând și ne duceau în camera de tortură și începeau din nou să ne schingiuiască sistematic pe fiecare.

La aceste schingiuiri individuale, mai aduceau întotdeauna două sau trei victime, să asiste, la schingiuirile la care eram supuși, ca în felul aceasta să ne înfricoșeze și să cedăm.

Țurcanu ne punea câte o bâtă în mână și ne forța să lovim și noi în cei schingiuiți.

Așa s-a întâmplat când lui Popescu Traian (zis Macă), Țurcanu i-a pus bâta în mână şi-l obliga să-l bată pe Voicu Andreiescu. Dar Popescu Traian a îndrăznit să ia bâta şi s-o arunce înapoi lui Ţurcanu cu furie şi dispreţ, spunând:

„Eu nu-mi voi bate niciodată un camarad sau un prieten sau un frate de suferinţă”.

Bietul Popescu Macă va plăti scump acest curaj: s-au năpustit asupra lui Ţurcanu şi şleahta lui şi au început să-l schingiuiască, să- l lovească cu ciomegele, cu picioarele şi cu tot ce le era la îndemână; din această schingiuire, bietul Popescu Traian a ieşit cu piciorul rupt.

• Mihai Timaru, Amintiri de la Gherla, Editura de Vest, 1993, pag. 60-61

• MAGAZIN CRITIC se confruntă cu cenzura pe rețelele de socializare și pe internet. Intrați direct pe site pentru a vă informa, abonați-vă și contactați-ne: aici

Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un Like și să distribuiți pagina de Facebook