De vorbă cu Paula Tudor – Ut pictura poesis
Mă plimbam pe Bulevardul „Regina Elisabeta” și căutăm ceva de făcut, împreună cu prietena mea, Geanina Saru. Am intrat la Cercul Militar, atrași amândoi de o expoziție abstractă la prima vedere. Am întâlnit acolo, o doamnă, autorul, care ne va rămâne în minte pentru mult timp! Paula Tudor, pentru toată lumea, cu informații, zâmbete, cozonac, ciocolată, apă… și tot sufletul ei!
Am început să cunoaștem artistul, să înțelegem picturile, să ne emoționăm…
V-am adus și vouă în dar, câteva cuvinte de la Paula Tudor – artist absolut al percepției si al creației, cu expoziții și succes în multe țări, cu multe brevete și inimi măgulite.
Claudiu D.: Cum își revendică Paula Tudor stilul „Art Nouveau”? Ce valențe a avut în arta ta, de-a lungul timpului, „simbolul figurativ” și cum ai defini contextual, suprarealist, filiatiile cu Giorgio de Chirico și Dalí care-ți sunt atribuite de exegeti?
Paula T.: Având în vedere că stilul „Art Nouveau” se definește prin utilizarea extrem de stilizată a motivelor din natură, prin utilizarea liniei curbe ondulate, ritm și dinamism, pot spune că în pictură mea, sunt prezente elemente vegetale, insecte, păsări, linia curbă este frecventă în lucrările mele, dar imaginea nu este atât de stilizată, ca în stilul „Art Nouveau”.
Această mișcare artistică de tranziție, a apărut la începutul sec. XX, ca reacție asupra convenționalismului sfârșitului de sec. XIX, și folosește diverse materiale: fier, sticlă, ceramică, lemn. Ca materiale noi, aș putea spune că și eu, am experimentat pictura integral cu foiță de aur, în lucrările – Prima balerină, Pasărea fericirii, În șoaptă, Cocori, etc. -, iar în domeniul icoanei bizantine, am descoperit o tehnică nouă, unică în lume, de pictură pe fibra lemnului, rețeaua de fibră fiind integrată în compoziție. Această simbioză dintre imagine și lemn, fiind o provocare pentru privitor care în timpul lecturării imaginii [aparent incomplete], se transformă în creator, fiind condus spre a-și completa, în mental, imaginea întreagă. Am brevetat la OSIM – România această metodă, în anul 2010.
Jean Moreau spune că „poezia/pictura trebuie să sugereze, nu să descrie”, simbolurile folosite în pictura mea, cred că sunt ușor descifrabile.
Ex. În lucrarea Albatrosul, pasărea este în afara unui grilaj – sugerând LIBERTATEA, iar privitorul se află închis într-un interior imaginar –sugerând sentimentrul de claustrare.
Două păsări pe crengi înflorite, sugerează DRAGOSTEA
Trei păsări -FAMILIA
Lucrarea Micul prinț –MATERNITATEA
Șarpele care oferă mărul-ISPITA
Căruța care se duce-DESTINUL
Căruța cu flori -IUBIREA
Culorile contrastante, alb și negru, pe care le folosesc uneori au semnificația lor:
ALBUL reprezintă forțele divine, pozitive.
NEGRUL reprezintă forțele nocturne, negative.
În peisajele dobrogene „Niculițel” {unde m-am născut}, „Balta Rotundu”, folosesc frecvent culoarea vieții, VERDELE.
„Dealul copilăriei” [aici era casa mea], pe care am mers la săniuș, am cules flori și plante medicinale, i-am admirat schimbările cromatice în fiecare anotimp și mai tîrziu, când mama mea zăcea fără cale de întoarcere, am simțit că dealul este viu și veghează ca un preot, l-am pictat în mai multe variante, iar Editura Minerva l-a publicat pe coperta volumului Zări și etape, de Lucian Blaga, în 1989. Și acest tablou are VERDELE, ca dominantă cromatică-simbolul vieții.
Coridoarele pustii și lungi, cuprinse parcă de o tăcere neobișnuită, care se topesc într-o lumină celestă, prezente în pictura mea, amintesc oarecum de GIORGIO DE CHIRICO, suprarealist, exponent al picturii metafizice, cel mai enigmatic exponent al artei figurative din sec. 20.
Lucrăile mele: „Transfigurare”,„Omagiu”, „Clopotniță”, „Rugăciune”,
„Credință și lumina”, s-ar încadra aici, iar în „Simfonia apelor” unde am pus un pian pe un ghețar, mi-aș putea integra Suprarealismului [Dali].
Ce înseamnă, pentru tine, „haiku”? Poți comenta metaforele din naturile tale statice aplicandu-le adagiul „ut pictura poesis” (Poezia să fie că pictura)?
Tabloul este un poem al culorii. Poetul Horațiu, în „Arta poetică”, spune că un tabloul trebuie apreciat după aceleași criterii că și un poem.
Goethe spunea: …„deosebirea dintre artele plastice și acelea ale vorbirii, ne-a devenit clară și ne-am dat seama cât de despărțite sunt culmile lor, oricât li s-ar atinge temeliile”.
Suprarealiștii români au inventat pictopoezia. Pictură are ritm și operează cu imagini concrete, iar poezia are ritm și operează cu imagini mentale.
Categoriile estetice utilizate în „haiku” precum :
*stare emoțională intensă, bucurie, optimism, frumusețe armonioasă,
*eternul, ceea ce este constant, dimensiunea atemporală a artei, a naturii,
*efemerul, ceea ce este vremelnic, dimensiunea trecătoare a naturii
Misterul singurătății, al lipsei de comunicare, m-a preocupat și pe mine, prezent în pictura mea, prin păsări sau personaje în căsuțe de sticlă, peisaje astrale sau în simbioză cu instrumentele muzicale.
Aici aș menționa lucrările: „Claustrare”, „Cuibul de flori”, „Marina”, „Simfonia apelor”.
Fiecare artist are un summum de mitologii față de care se raportează sorgintea lucrărilor sale… Trebuie căutată în mitologii anume, sau e vorba de o topire a „universaliilor” în propriul creuzet?
Se știe că miturile implică prezența unui element sacru, a unor forțe supraomenești pe care le-am asimilat datorită educației și experienței de viață. Octavian Paler spunea: „Eternitatea nu poate fi smulsă zeilor decât clipa de clipă” .
Pentru mine, „a picta” este similar cu „a mă ruga” și sunt momente când lucrând, îmi dau seama că uit să respir!
Peisajele pictate de mine sunt definite că „onirice”, deoarece încerc să văd dincolo de tot ce este concret în lumea palpabilă și cred că cele nevăzute , dar existente, ne determina viață .
Un pasionat admirator al operei mele, care este foarte evoluat spiritual, mi-a spus că simte anumite lucrări ca fiind inspirate din „Nagual”, un spațiu spiritual la care se ajunge foarte greu.
Același lucru îl pot spune și despre simetriile din tablourile mele, care prezintă subiectul concret pe de o parte, și difuz, misterios, pe de altă parte.
Luate ca un tot, la final, formează o lume care te provoacă la interogații și meditație.
Ex.„Toamna aurie”, „Nuferi”, „Margarete” .
Spuneai că o latură a creație tale este lirico-filozofică. Ce filiații filozofice trebuie căutate în arta Paulei Tudor? E opera ta plastică tributară unor dogme?
Am văzut în respectarea dogmei religioase, o cheie de acces la tainele cunoașterii ultime.
Textele biblice m-au fascinat și inspirat constant în lucrările mele.
Ex.Textul „Eu sunt calea, adevărul și viață” mi-a adus imaginea unui drum în transparență, cu trupul Lui Iisus.
Ex.Textul „Eu sunt pâinea vie care s-a coborît din cer” – mi-a adus imaginea Lui Iisus cu un snop de spice în brațe.
Cuvinte ca „veșnicie”, „sfințenie”, „mintuire”, „rugăciune”, mi-au populat copilăria în vacanțele pe care le petreceam la mânăstire, unde tatăl meu avea trei surori, călugărițe. Slujbele religioase pe care le ascultam atunci cu greu, administrate ca un medicament amar, au rodit acum fructe dulci și înmiresmate, în tablourile mele.
Există o stare vibrant–dramatică în lucrările tale, pe care o împărtășește orice iubitor de pictură în față simezelor, perceptibilă în latența ei. Acestui „dramatikos”ce origini ar trebui să-i căutăm?
Acest „dramatikos” prezent în unele din picturile mele, s-a născut din viața trăită înainte de ‘89, într-o școală unde am predat pictură timp de 16 ani. Perioada cu multe constrângeri de ordin material și spiritual [în paralel pictam și nu aveam voie să abordăm decât anumite teme]. Și atentă la timpul nostru liber, constrânși fiind să participăm la ședințe interminabile, să scriem lozinci nenumărate, pentru manifestații dedicate conducătorilor de tristă amintire. Mai pregnantă era însă lipsa de comunicare. Mi s-a interzis să particip la o expoziție personală la Flensburg RFG, pentru care primisem invitație. În perioada asta am pictat multe păsări în colivii de sticlă și mai târziu, personaje în căsuțe de sticlă care te privesc, dar nu pot comunica.
Ex. „Claustrare”.
Născută: 28 noiembrie 1951, Niculițel
Absolventă în 1974 a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, clasa Prof. Traian Brădean
Membru în „Uniunea Artiștilor Plastici”
Prezentată în Enciclopedia artiștilor români contemporani vol. III, Editura ARC 2000.
Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook