Christos Yanaras: Impasul civilizaţiei occidentale nu mai este unul teoretic. El se manifestă în agonia şi absurditatea modului cotidian de viaţă. (R)

        Este de competenţa fiecărui scriitor de a judeca gesturi şi mentalităţi perimate ale autorităţilor statului care se ocupă cu promovarea ideii de democratizare în societatea noastră. Aceşti lideri ai democraţiei româneşti nu-şi dau seama ce fac atunci când, în numele libertăţii scrisului, cer drepturi depline pentru autori imorali şi afirma inexistenţa pornografiei. Pentru a putea fi liberală se cere ca societatea să fie supusă mai întâi moralei. E de neconceput existenţa unui ordin, de orice natură, în afara moralei.

     Cine nu vrea să înţeleagă această necesitate şi nici nu-i convine să o recunoască deschis, recurge la un supterfugiu şi afirmă că societatea are nevoie de „cultură adevărată şi adâncă.” E o sintagmă care cântăreşte enorm, de grea ce e, iar pe dinăuntru e goală. Trebuie să ai curajul de a spune lucrurilor pe nume, nu ajunge cultura, mai e nevoie şi de morală. Poţi să fii instruit şi totuşi brutal, simplist, nătâng şi elementar. Toate acestea sunt cauza unei atitudini dezolante vis a vis de educaţia cetăţenilor din ţara noastră, deoarece, sentimentul democratic nu-i decât o părere politică, vine şi se duce, o iei şi o laşi după împrejurări şi potrivit cu interesele tale. Însă, morala e temelia culturii şi a vieţii politice a societăţii.

   Înşelarea opiniei publice cu o cultură numită „adevărată”, „adâncă”, ştiinţă „înaintată”, spirit democratic „puternic” sau „înalt” sunt vorbe goale. Câtă vreme ţine de ele, libertatea se sprijină pe o sârmă subţire, e o ladă cu indicaţii „Atenţie fragil!” încăpute pe mâini de hamal ameţit. Un adevărat înţelept recunoaşte că morala este izvorul, condiţia şi pavăza libertăţii. Mai mult, teoreticienii democraţiei, crezând că distrugând religia, onoarea, morala, proprietatea, respectul şi distincţia vor obţine totul… Ori în condiţiile acestea nu mai poate fi vorba de democraţie, în sensul ei real, ci mai degrabă de oligarhie. Exigenţii stau cu ochii aţintiţi asupra drepţilor şi oamenilor de ispravă, pândindu-le fără cruţare cea mai mică abatere. Canaliilor sunt gata să le tracă orice cu vederea, să le găsească neîncetat scuze[1].

    “Cu alte cuvinte se poate spune că politica deficitară practicată în România, are o influenţă nefastă asupra învăţământului pentru toate vârstele. Educaţia a devenit astăzi o pradă uşoară pentru cei ce urmăresc manipularea societăţii noastre, compromiţând astfel, sub toate aspectele, ideea de dreptate. Reaua întrebuinţare a mediului înconjurător se face abuziv şi provocator de cei puternici care nu se interesează de lume, ei urmăresc să-şi realizezeze interesele economice, politice sau de alt ordin.[2] Prin logica dezvoltării toate activităţile umane se transformă în activităţi economice, aşa cum, prin morala dezvoltării, singurele valori rămân cele economice.”[3]

     “Ceea ce numim <progres şi dezvoltare> s-a dovedit a fi siluire şi distrugere a naturii şi constituie şi pentru om o permanentă chinuire şi ameninţare cu moartea. Nevoia de a cerceta cu respect şi smerenie adevărul lumi, de a regăsi relaţia corectă cu ea este astăzi cu adevărat -şi pentru prima dată în istoria omenirii- o chestiune de viaţă şi de moarte.”[4]

    “Astăzi, deja, impasul civilizaţiei occidentale nu mai este unul teoretic. El se manifestă în agonia şi absurditatea modului cotidian de viaţă. Această civilizaţie a <echilibrului groazei>, a programelor raţionale de <fericire generală>, a rezidurilor toxice, a consumaţiei nesăţioase, a înrobirii existenţei umane de ideologiile totalitariste a ajuns să ameninţe viaţa la scară universală. In această moarte generală, Biserica persistă în a aştepta învierea morţilor. Atâta timp cât tradiţia liturgică ortodoxă se va salva şi va funcţiona, chiar şi ascunsă în parohii şi episcopii anonime, atâta timp cât măreţia teologică se articulează având ca ax central modul de viaţă păstrat în cultul Bisericii, o civilizaţie la antipodal celei occidentale supraveţuieşte în chip tainic şi un cuvânt universal, mântuitor pentru om, se zămisleşte aşteptând să nască.”[5]

     “Din momentul in care întreaga omenire va părăsi credinţa în Dumnezeire (şi cred că această perioadă va veni şi ea o dată şi o dată, aidoma erelor geologice), concepţia despre lume care mai stă încă în picioare azi se va prăbuşi de la sine, fără să fie nevoie să ne întoarcem la antropofagie, şi tot aşa şi noţiunile etice actuale vor dispărea la rândul lor şi va începe o epocă nouă. Oamenii se vor strădui cu puteri unite să smulgă vieţii tot ceea ce le poate ea oferi, luptând în numele fericirii şi al plăcerior hărăzite exclusiv lumii acesteia. O mândrie titanică, divinată, va înălţa spiritual omenesc, şi pe faţa pământului va apărea omul-zeu. Atotputernic prin voinţa şi ştiinţa cu care este înarmat, el va învinge clipă de clipă natura, de astă dată însă definitiv.”[6]

      Prin urmare, dreptul este o disciplină autonomă şi nu poate funcţiona decât într-o societate morală.

28 august 2014

________________________________________________

[1] Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericirii, Ed. Dacia, 2003, pag 286-292

[2] Georgios Mantzaridis, Globalizare şi Universalitate, Ed Bizantină, Bucureşti 2000, pag 12

[3]Ibidem, ,pag 123

[4]Christos Yanaras, Abecedar al credintei, Ed Bizantină, Buc 1996, pag 201

[5] Christos Yanaras, op cit, pag 201

[6] F.M.DOSTOIEVSKI, FRAŢII KARAMAZOV ,vol II,Ed Univers,1982,pag 444-445

Pentru o presă independentă, fără cenzură, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo