A fi sau a nu fi plagiat – O odisee a (ne)cercetării românești
În vasta epopee a științei moderne, se spune că eroul adevărat nu este cel care bifează articole în baze de date prestigioase sau care își marchează teza cu note latine, ci cel care își amintește unde a folosit ultima dată Turnitin. Ah, Turnitin — zeița digitală a antiplagiatului, care descoperă mistere ascunse mai adânc decât secretele Atlantidei. Intrăm pe scena centrală a acestei drame cu iz de telenovelă academică. Softul ne șoptește, cu emfază și cu un dram de teatralitate digitală: „Nicușor Dan și-a plagiat teza de doctorat!” Și nu oricum, ci cu o grație demnă de un dans baroc: două dintre puținele articole publicate ar conține fragmente din propria teză: una cu 22%, cealaltă cu 17%!
În cei 17 ani petrecuți ca cercetător (normă de patru articole pe an, spune legenda), domnul Dan a produs… nimic. Sau poate doar ciorne aruncate pe arXiv, un loc unde teoriile pot să zboare libere, dar și unde inspirația se rătăcește printre ecouri. Imaginați-vă următoarea scenă: un tânăr academic aspirant stând în biblioteca întunecată, cu o lampă palidă, ferind-se de canonul științific, gândindu-se cum să traducă 22% dintr-un paragraf și să îi zică „creație originală”. Apoi, în alt colț, un cronometru care ticăie neiertător — 17 ani pe post de cercetător, dar cu zero „spectaculoase realizări”.
Cazurile răsunătoare din ultimii ani nu au produs o reformă profundă. Au produs doar reflexe defensive. Universitățile invocă autonomia, politicienii invocă buna-credință, iar comisiile invocă procedura. În acest triunghi al responsabilității diluate, adevărul rămâne suspendat. Să fim clari: a relua fragmente din propria teză într-un articol nu este, automat, echivalentul unui furt intelectual clasic. Autoplagiatul ține de reguli editoriale și de transparență, nu de impostură pură. Dar nici nu poate fi tratat cu superficialitate. Standardele academice nu sunt opționale. Ele există tocmai pentru a proteja credibilitatea științei.
În acest tablou plin de paradoxuri apare și Turnitin, un Sfânt Graal modern care descoperă resturi de texte asemenea unui detector de metale găsind monede romane într-un sat uitat de lume. Matematicianul țării este de fapt plagiator ei, în științe și în alegeri. Așa se încheie această mini-odisee prezidențială: un ecou de îndoială, un soi de cântec academic despre ce înseamnă să fii cercetător. Despre responsabilitate și despre cum, în şoaptă, umblă vorba că „teza e plagiată”, dar instituțiile tac complice.
Dacă verdictul final — oricare ar fi el — va veni clar, argumentat și asumat instituțional, atunci sistemul mai are o șansă. Dacă însă totul se va stinge în ambiguitate și tăcere, mesajul transmis va fi simplu și devastator: integritatea e negociabilă. Este un test de caracter public. Iar la astfel de teste nu contează procentele. Contează răspunsul.
MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural-ortodox. Contează pe ȘTIRI ce contează!
