După aceea, cuvioșii, fiind duși de ostași, au ajuns în Apamia, purtând pe frunțile lor semnul credinței în Hristos și acolo au fost închiși în temniță, unde Cuviosul Teodor, fiind plin de zile și slăbind din multele bătăi și osteneli, s-a odihnit întru Domnul, în ziua pomenirii Sfântului Întâiului Mucenic Ștefan.

Din cei ce au voit a pătimi pentru Hristos sunt unii care au suferit numai pentru credința creștinească, stând împotriva elinilor, care își apărau rătăcirea lor cea închinătoare la idoli. Alții se nevoiau pentru dreapta-credință, împotriva chiar a creștinilor cu adevărat, însă a celor ce nu cred drept și care, nu mai puțin decât cei dintâi, multe osteneli au suferit, pentru care au primit și cununi deopotrivă ca și aceia. Dintre ei unul este acest minunat și mare Teodor, pentru care acum ne stă înainte cuvântul.

Pe acest mărturisitor l-a odrăslit Palestina, pe care, dând-o Dumnezeu lui Avraam că moștenire, bine a numit-o pământul făgăduinței, pentru că de acolo a ieșit ceata prorocilor și a patriarhilor și Însuși Hristos cu trup. De acolo ne-a răsărit și numărul primitorilor de Dumnezeu apostoli, care s-au născut acolo. Deci și pe acest luminător și stâlp al dreptei-credințe, aceeași latură l-a adus și dat în lume.

Părinții cuvioșilor acestora erau din Sfânta Cetate a Ierusalimului, de bun neam, a căror bogăție era numele de creștini. După ce au odrăslit acest rod sfânt, adică pe Teodor, îndată, din tânăra vârsta, a câștigat mare bogăție de înțelepciune. Căci, fiind încă copil, nu era într-însul minte copilărească, ca să ia seama la jocurile copilărești sau la orice fel de priveliște, ci întotdeauna se îndeletnicea în locașurile lui Dumnezeu. Nici o priveliște nu-i era lui mai plăcută, decât a privi spre obiceiurile cele frumoase și cinstite și aceasta era lauda lui, a se supune părinților lui. Pe scurt, zic, chiar de la început s-a arătat ca un pom bineroditor și din odrăslirea sa cea dintâi dovedea ce fel era să fie mai pe urmă.

Ajungând el în vârstă, părinții l-au dat în Mănăstirea Sfântului Sava, unui preot cu fapte bune ca să învețe știința dumnezeieștilor Scripturi cum și frica de Dumnezeu. Teodor avea un frate cu numele de Teofan, mai mic de ani, dar cu obiceiurile cele bune deopotrivă. Amândoi învățau împreună la acel preot, însă Teodor, fiind ascuțit la minte, în puțină vreme a străbătut toată învățătura cărții. Dorind să se deprindă la învățătură mai înaltă, a ieșit din mănăstire și, aflând un bărbat bătrân împodobit cu viața și cu înțelepciunea, s-a lipit de acela și a învățat de la el desăvârșit filosofia cea din afară. Apoi și pe cea dinăuntru bine a deprins-o, căci s-a povățuit de dânsul a trece cu vederea lumea și toate cele ce se află în lume.

Făcându-se desăvârșit în amândouă filosofiile, iarăși s-a întors în Mănăstirea Sfântului Sava și s-a făcut monah, lucrând toate cele plăcute lui Dumnezeu, încât covârșea pe alții cu viața. Căci cine era acolo mai blând decât el? Cine era mai fără de răutate? Cine era mai înfrânat și cine păzea mai cu sârguință vremea vorbirii, a tăcerii și a fiecărui lucru, mai mult decât el? Încât nici de tăcerea sa să nu se păgubească, nici grăirea cea folositoare, la vremea sa, să nu o lase, nici de la orice osteneală mănăstirească să nu lipsească. Cine și-a omorât așa trupul? Cine și-a oprit ochiul, limba și năvălirile gândurilor, ca Teodor?

Deci pentru o faptă bună ca aceasta, prin rânduiala lui Dumnezeu și prin dorința tuturor fraților care erau acolo, s-a hirotonisit preot în Sion, de către patriarh, și așa locașul Sfântului Sava îl avea ca pe o albină harnică, care adună cu sârguință mierea faptelor bune.

Se zice despre dânsul și aceasta, că era într-însul ceva în așa chip, precum odată în Ieremia prorocul, către care s-a grăit: „Mai înainte de a te naște te-am cunoscut; mai înainte de a ieși din pântece te-am sfințit”. Că fiind prunc și învățând carte la preotul mai sus pomenit, în aceeași lavră a prorocit despre dânsul acel preot de Dumnezeu insuflat, zicând: „Acest copil frumos afară de alte nevoințe ce va suferi pentru Hristos, cu sfârșit mucenicesc se va duce din viața aceasta”. Aceasta mai pe urmă s-a și împlinit după cum vom arăta.

În acea vreme se înnoise iarăși eresul luptei contra sfintelor icoane, ce fusese pe vremea lui Leon Isaurul, a lui Constantin Copronim și a lui Leon, fiul lui Copronim, cel scos din biserică și dat anatemei de Soborul al șaptelea a toată lumea, adunat de binecredincioasa împărăteasă Irina și de fiul său Constantin. Acel eres l-a ridicat iarăși răucredinciosul împărat Leon Armeanul, de a cărui începere nu este a se pomeni aici. Acesta, în vremea împărăției lui Nichifor, era mai întâi începător al divanului Armeniei, apoi după câtăva vreme s-a ales patriciu și voievod al oștilor răsăritului. După aceasta cu vicleșug s-a suit la împărăție, izgonind pe bunul și binecredinciosul împărat Mihail, care se poreclea Rangave, și l-a făcut de s-a îmbrăcat în chip monahicesc, iar pe fiii lui, Teofilact și Ignatie, i-a castrat și așa l-a trimis în surghiun cu femeia și cu copiii.

Când sfințitul patriarh Nichifor a încununat ca împărat pe acest Leon în biserica cea mare și îi punea coroana pe cap, a simțit durere ca de spini în mâini și se părea acea coroană în mâinile arhiereului ca și cum ar fi niște spini ascuțiți, ce îl înțepau cu durere; deci a cunoscut îndată sfințitul partiarh că semnul acela era vestirea răutății celei mari ce avea să vină mai pe urmă peste Biserica lui Hristos de la acel împărat. La început, vicleanul împărat tăinuia eresul său și se arăta ca un dreptcredincios, până când a fost întărit în împărăție. Apoi, după războiul cel mare împotriva bulgarilor, în care s-a arătat slăvit biruitor și-a vărsat otrava răutății, arătându-se pe față că este luptător contra sfintelor icoane. Aceasta s-a început astfel:

Întorcându-se el de la războiul acela, și-a adus aminte de un oarecare monah închis în Filomitia, care îi prorocise odată că are să fie împărat, ceea ce s-a și întâmplat. Deci s-a gândit să-i mulțumească pentru acea prorocie și i-a trimis printr-o slugă credincioasă multe feluri de daruri, vase de aur și de argint, mâncăruri și aromate de India. Dar trimisul împărătesc n-a aflat pe monahul acela, pentru că murise. În locul lui, în aceeași închisoare, viețuia un ucenic al lui, cu numele Savatie. Pe acela îl rugă trimisul să primească darurile împărătești trimise starețului său și să se roage pentru împărat. Dar Savatie n-a primit darurile, nici pe cel ce le-a adus, iar pe împărat l-a numit nevrednic de scaunul împărăției, pentru că cinstește icoanele, supunându-se dogmelor împărătesei Irina și ale patriarhului Tarasie, care au fost mai înainte. Ticălosul vorbea de rău pe împărăteasa Irina și pe Sfântul Tarasie, pe împărăteasă numind-o fiară, iar pe sfântul, tulburător de popor. Apoi îngrozea și pe împăratul Leon cu grabnică pierzare, și a împărăției și a vieții, de nu se va sârgui degrabă să lepede sfintele icoane ca pe niște idoli.

Întorcându-se trimisul la împărat, i-a spus toate ce a zis monahul acela, aducându-i și scrisoare de la dânsul în această pricină. Împăratul, fiind în nepricepere, a chemat pe un sfetnic al său mai credincios, cu numele Teodot, care era fecior al lui Mihail, patriciul Milisiei, care se poreclea Cassiter și s-a sfătuit îndeosebi cu acest Teodot ce să facă. Teodot era de mult atins de eresul luptării de icoane și aștepta vreme prielnică pentru aceasta, ca să-și mărturisescă credința lui cea rea. Acela a dat împăratului acest sfat: „În Mănăstirea Daghistei este un monah sfânt, făcător de minuni și mai înainte-văzător; cu acela ar fi de trebuință a ne sfătui și sfatului lui a ne supune”.

Zicând acestea și împăratul învoindu-se, Teodot a alergat degrabă în taină la monahul acela, care era eretic, în Mănăstirea Daghistei și l-a vestit că în noaptea viitoare va veni împăratul la el, în haine proaste, ca să vorbească despre credință și despre alte lucruri de nevoie, ca să primească de la el sfat înțelept. Iar el să-l sfătuiască să primescă dogmele cele lepădate de împăratul Leon Isaurul, care fusese mai înainte și să lepede idolii – că așa numea, ticălosul, sfintele icoane – de prin bisericile lui Dumnezeu. Apoi să-l înfricoșeze, căci de nu va face aceasta degrabă, se va lipsi și de împărăție și de viață. Iar de va asculta și se va făgădui a face aceea, apoi să-i prorocească viață îndelungată și împărăție cu multă norocire. Așa s-a sfătuit ereticul Teodot cu acel monah eretic, a atrage la credința lor cea rea pe împăratul care își avea inima lesne plecată spre cugetul lor.

Făcându-se noapte, împăratul, neștiind nimic de vicleșugul lui Teodot, s-a sculat și s-a dus în haine proaste la acel necuvios proroc mincinos, ca să nu fie cunoscut.

Ajungând ei la monahul acela și începând a vorbi, monahul stând aproape de împărat, ca și cum din descoperire dumnezeiască ar fi cunoscut dregătoria împărătească, a zis mirat: „Ce nedreptate ai făcut, o! împărate, ca să vii cu haine proaste, tăinuind înaintea noastră cinstea ta cea împărătească. Dar cu toate că ai făcut aceasta, darul Duhului lui Dumnezeu însă nu a răbdat îndelung a fi noi înșelați de tine, ci ne-a descoperit că ești împărat, iar nu om simplu”. Acestea auzind împăratul s-a spăimântat și a crezut că este sfânt făcător de minuni și proroc mai înainte-văzător. Deci cu înlesnire s-a plecat la toate cele spuse de preot și la toate cele ce i se poruncea, neîndoindu-se de cele ce i se spuneau prin gura prorocului.

Primind sfatul cel vătămător de suflet și plin de otrava balaurului, ca pe un sfat sănătos și folositor de suflet, s-a făgăduit fără zăbavă a face ceea ce îl învățase ereticul acela, îndemnat fiind de cel asemenea lui, ereticul Teodot. Astfel împăratul s-a dus plin de gând rău, ca să ridice război contra sfintelor icoane. Deci îndată a tulburat Biserica lui Hristos, ca un vifor cumplit. Întâi pe sfințitul patriarh Nichifor, care n-a voit să se plece la sfatul lui cel răucredincios, l-a surghiunit la Proconis. Asemenea și pe Teofan, care era egumenul mănăstirii, ce se numea Satul cel Mare, pe Sfântul Teodor Studitul și pe alți mulți și de Dumnezeu insuflați părinți, care se împotriveau lui, i-a izgonit și în lături depărtate i-a surghiunit. Iar la scaunul patriarhiei a ridicat pe Teodot, ereticul cel mai sus pomenit, care se poreclea Cassiter al Milisiei, sfetnicul său, chiar în ziua Învierii Domnului Hristos și s-a făcut ca o uriciune a pustiirii ce stătea la locul cel sfânt.

Față de acel om fără de minte mâniindu-Se Dumnezeu și pornindu-Se cu dreaptă mânie, a pornit a se face deodată năvălirea celor de alt neam. Arabii, care viețuiau prin pustietățile de la răsărit, adunându-și puterea lor, au pornit în stăpânirea grecească, pustiind multe lături și, robind sate, au năvălit și asupra mănăstirilor, care erau în Palestina, precum și asupra lăcașului Sfântului Sava, în care acest fericit Teodor, cu fratele său Teofan, petreceau în viața monahicească. Auzind și văzând aceasta sfințitul patriarh al sfintei cetăți a Ierusalimului și pricepând că este pedeapsă pentru păcat și iuțime a mâniei lui Dumnezeu pentru ocară și lepădarea sfintelor icoane, s-a pornit cu râvnă și căuta în ce chip ar putea stinge un foc ca acela și ar mustra răutatea ce se făcea de cei ce călcau hotărârile cele părintești și aduceau altele noi. Aflând un bărbat cu bună pricepere, adică pe acest Cuvios Teodor cu viața mărturisit și cu înțelepciunea slăvit, plin de râvna dumnezeiască și cu bărbăție neclintită întru dreapta credință, pe acesta întărindu-l cu rugăciunea și cu nădejdea întru Hristos, l-a trimis la împărăteasca cetate, spre mustrarea fărădelegii.

Fericitul Teodor, fiind fiu al ascultării, nu s-a lepădat de cele poruncite, ci cu bucurie s-a supus, gata fiind îndată a suferi nu numai multe osteneli, ci și multe dureri pentru credința cea dreaptă și sufletul său a-și pune pentru cinstirea sfintelor icoane. Luând cu dânsul și pe fratele său Teofan, au plecat. Ajungând degrabă la împărăteasca cetate, mai întâi a mustrat cu limbă slobodă pe năimitul care nu era păstor, pe Teodot Milisianul, mincinosul patriarh al împărăteștii cetăți, pentru că răzvrătește pe cei ce păreau că îi îndreptează și mănâncă pe aceia pe care îi hrănește cu hrana cea vătămătoare a învățăturii ereticești; fiindcă pierde pe cei ce îi paște și risipește biserica drepteicredințe, zidind capiște urâtă a relei sale credințe.

Apoi, stând chiar împotriva împăratului și având pe buzele sale cuvântul lui Dumnezeu că o sabie ascuțită, îl înfricoșă mustrându-l că nu numai sufletul său îl pierde, ci și pe poporul lui Dumnezeu, cu vicleșug răzvrătindu-l, îl atrage întru a sa pierzare. Astfel îl rugă pe împărat ca să lase înțelegerea cea rău-credincioasă și iarăși să primească buna-credință: „Că doar așa – zice el – îți va fi milostiv bunul Dumnezeu și nu vei întoarce toată mânia lui Dumnezeu asupră-ți, spre a o bea ca o otravă”.

Împăratul, minunându-se de vorbă cea slobodă a bărbatului aceluia și de puterea cuvântului lui, de măsura curajului și de îndrăzneala lui cea fără temere și rușinîndu-se de cinstea lui, a primit mustrarea cu blândețe. Apoi, chemându-l, a vorbit cu el prietenește, întrebându-l cine este, de unde vine și ce vrea cu acea îndrăzneală. Iar el, spunându-i că vine din Palestina, i-a arătat și pricina venirii sale, văzând pe Împăratul ceresc ocărit prin sfintele icoane; apoi că, fiind necăjit pentru dreapta-credință, a venit la dânsul ca să grăiască cu îndrăzneală pentru cinstirea lui Dumnezeu.

Astfel a zis: „Nu se cuvine a ne rușina sau a ne teme de fața împărătească, acolo unde se mânie Dumnezeu de către împăratul cel pământesc”. Apoi îi punea dinainte dogmele sfintei credințe și îl învăța că să dea totdeauna cinste dumnezeieștilor icoane. Multe grăind din Sfintele Scripturi a adăugat că, acesta este semnul doririi și al dragostei noastre către Hristos, al credinței și al mărturisirii pentru trupul Lui cel luat de la noi, ca să cinstim sfânta Lui icoană. Împăratul vorbea cu dânsul, grăind multe împotrivă din cele de credința lui cea rea, dar n-a sporit nimic, deoarece cuvintele bărbatului celui dumnezeiesc erau nebiruite ca diamantul și credința lui era neclintită ca un zid tare.

După multă vorbă, Teodor s-a arătat mare biruitor, iar împăratul cu cei de o înțelegere cu dânsul erau biruiți și rușinați. Deci, ce a făcut vicleanul împărat? Se silea cu vicleșug, a clătina stâlpul cel neclintit, cu rugăminte, cu daruri, cu făgăduințe de cinste, momindu-l către a sa unire, dar a rămas fără de nici un rezultat. La sfârșit a auzit de la dânsul aceste cuvinte: „Ai uitat făgăduințele ce ai dat lui Dumnezeu, o, împărate, când ți-a pus arhiereul coroana pe cap? Cruță-ți sufletul tău și întoarce podoaba Bisericii. Nu face război cu Dumnezeu, Judecătorul cel drept și tare”.

Atunci împăratul, schimbându-și blândețea cea vicleană în iuțimea cea din fire a lui și a numelui său celui de fiară, a poruncit să bată mult și tare pe mărturisitorul lui Hristos, Teodor și pe Teofan fratele lui. Apoi i-a surghiunit pe amândoi la marginea mării, poruncind ca nimeni să nu le dea mâncare, băutură sau îmbrăcăminte, pentru ca să piară rău cei răi, cum zicea el. Astfel, răbdând sfinții pentru icoanele lui Hristos, Domnul Dumnezeul izbândirilor n-a zăbovit cu judecată Sa cea dreaptă, a răsplătit celui fărădelege, pentru că degrabă acela care și numele și iuțimea năravului le avea deopotrivă cu fiarele, cu moartea cea de obște a și pierit ca o fiară înjunghiat, de al cărui sfârșit vom povesti.

Nu cu mult înainte de sfârșitul lui, s-a însemnat despre moartea împăratului, prin descoperirea ce s-a făcut maicii sale, care era văduvă de multă vreme și viețuia cu înfrânare. Ea a avut o vedenie într-acest chip: i se părea că merge în biserica Preacuratei Fecioare de Dumnezeu Născătoare din Vlaherne și, intrând pe ușă, a întâmpinat-o o fecioară oarecare strălucită, înconjurată de mulțime de bărbați, îmbrăcați în haine albe. Apoi a văzut toată biserică plină de sânge curgând ca un râu. Fecioara aceea a poruncit unuia din cei cu haine albe să umple un vas de lut cu sânge și să-l dea maicii împăratului celui păgân ca să bea.

Aceasta văzând maica împăratului, a zis cu spaimă: „Eu de mulți ani nu mănânc carne, pentru văduvia mea; deci cum voi bea sângele acesta?”. Atunci Preastrălucita Fecioară a zis: „Dar pentru ce fiul tău nu încetează a se umple de sânge, căci cu aceea mă mânie pe mine și pe Fiul și Dumnezeul meu”. Și îndată s-a deșteptat maica împăratului plină de frică și de cutremur. Deci dintr-acea vreme neîncetat cu lacrimi sfătuia pe fiul său, adică pe împărat, să înceteze lupta contra sfintelor icoane și pentru dânsele a vărsa sânge creștinesc. Dar a rămas neîndreptat al doilea Iuda, robul eresului și înșelătorul cel viclean.

Încă și a doua vedenie înfricoșată i s-a arătat chiar lui, mai înainte cu șase zile de sfârșitul său. A văzut că i s-a arătat prea sfințitul patriarh Tarasie, care acum de mult se mutase către Domnul și care fusese patriarh în vremea împărăției Irinei și a lui Constantin. Acela, arătându-i-se în vedenie, poruncea cu multă mânie unui bărbat Mihail să-l lovească cu sabia pe împărat. Mihail, ascultând ceea ce i se poruncea, a lovit tare și l-a străpuns pe împărat. Aceasta văzând în vedenie însuși împăratul și deșteptându-se cu cutremur, nu se pricepea ce are să fie și crezând că în mănăstirea Sfântului Tarasie se află cineva cu numele de Mihail, care gândește la uciderea lui, îndată a trimis și au adus pe monahii de acolo. Și, cercetând pe toți, a poruncit ca să-i țină la închisoare, până când vor aduce înaintea lui pe cel ce se află între dânșii cu numele Mihail.

În acel timp se afla un oarecare voievod cu numele de Mihail, care se poreclea Travlos sau Valcos, cu neamul din Amoreea, care mai înainte ajutase mult acestui Leon la primirea împărăției și-i era credincios și iubit, încât și fiului său Leon i-a fost naș. Acest Mihail mai pe urmă, pentru oarecare pricină mâniindu-se, a schimbat prieteșugul său în vrajbă și, de multe ori benchetuind cu prietenii săi și îmbătându-se, grăia cele rele contra împăratului. Dar oarecare dintre cei care, în taină, erau cu pizmă asupra împăratului, văzând vrăjmășia lui, față de împărat, s-a apropiat către dânsul și s-a înmulțit numărul lor.

Deci s-au sfătuit să omoare pe împărat și să ridice pe Mihail la împărăție. Dar Mihail, fiind neînfrânat la limbă, nu a tăcut, lăudându-se la toți, cum că are să fie împărat. Și a ajuns cuvântul acesta până la împărat și, prinzindu-l, îndată l-a osândit să-l ardă de viu. Deci, legându-l, îl ducea la cuptorul de foc ca să-l ardă. Acolo privea și împăratul ca să vadă sigur sfârșitul lui, fiind luna decembrie în douăzeci și patru, în ajunul Nașterii Domnului. De acest lucru înștiințându-se soția împăratului, cu numele Teodosia, a ieșit degrabă din camera sa și a început cu mânie a ocărî pe împărat, numindu-l potrivnic al lui Dumnezeu, căci nici ziua aceea sfânta nu o cinstește, având a se împărtăși cu dumnezeieștile Taine. Împăratul, ascultând-o, a poruncit ca să-l întoarcă pe Mihail de la foc, hotărând arderea lui într-altă vreme. Iar către împărăteasă, întorcându-se, a zis: „Aceasta am făcut precum ai poruncit, o, femeie, ascultând sfatul tău, însă tu degrabă vei vedea, ce se va face cu fiii noștri”.

Aceasta a prorocit cel fărădelege pentru sineși, chiar nevrând, pentru că acum era lângă ușă sfârșitul său. Pe Mihail ferecându-l, l-a încredințat spre pază unuia ce păzea palatul, cu numele Păpie, iar cheia de la ușile celui ferecat a luat-o la el și a petrecut în acea noapte fără somn, fiind întristat, căci se mâhnea duhul lui, neștiind ce va face.

Sculându-se, singur s-a dus la cel osândit, să vadă dacă plânge și se mâhnește precum este obiceiul celor ce sunt osândiți la moarte. Deschizând ușile cele închise în casa lui Păpie a văzut un lucru de mirare. Mihail pe care nădăjduia a-l vedea nedormind, mâhnit și întristat, pe acela l-a văzut odihnîndu-se cu somn adânc pe patul cel înalt și frumos așternut al lui Păpie, iar pe acesta dormind pe pământul gol. Atunci împăratul s-a spăimântat văzând pe cel legat și osândit atât de cinstit și fără întristare. După aceasta, s-a dus furios, amenințând că și pe Păpie îl va pierde alături de Mihail.

Simțind aceasta una din slugile ce se odihneau acolo și cunoscând pe împărat, au deșteptat pe Mihail și pe Păpie și le-au spus că a fost acolo împăratul și că-i va pierde pe amândoi; iar ei s-au înfricoșat. Apoi îndată a trimis Mihail pe un oarecare Teoctist – neoprindu-l la acesta Păpie – către cei de un gând cu dânsul, zicând: „De nu veți săvîrși îndată lucrul ce v-ați sfătuit cu noi, apoi de dimineață voi povesti totul împăratului și vă voi descoperi pe fiecare în parte, că nu numai eu singur să pier, ci și voi”. Înfricoșându-se acei tovarăși ai lui de asemenea cuvinte și adunându-se, cugetau cum ar izbăvi pe Mihail și pe dânșii de nevoia și de moartea ce stă asupra lor. Integral pe: Doxologia

---

Pentru o presă independentă, fără cenzură, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo