În arealul localității gorjene Bâlta, asemeni altor localități din zona Olteniei de sub munte, încă mai există la vedere câteva adăposturi stâncoase, iar unul dintre cele mai renumite din trecutul nu prea îndepărtat (prima jumătate a sec. XIX!) a fost și „Peștera fetelor”. De altfel, multe dintre aceste veritabile adâncituri poziționate în măruntaiele munților erau locuri de refugiu pentru oamenii de pe aceste meleaguri aflați mereu la ananghie în fața invadatorilor, de obicei otomanii, însă erau folosite și de către cetele de haiduci ca adăposturi nocturne și nu numai.
Puținele surse istorice avute la îndemână ne arată fără putință de tăgadă cum „Peștera fetelor” din această așezare rurală gorjeană era chiar „locul unde au fost adăpostite fetele din sat ca să nu fie găsite de turci”. Cel mai probabil de aici și-a dobândit și actuala denumire.
Una dintre legendele locale ne dezvăluie cum năbădăioasa haiducă Floarea „aduna toate fetele și femeile din satul Bâlta și le ducea în «Peștera fetelor» pentru a le adăposti de turci”. De altfel, oamenii locului au supranumit-o pe această neînfricată haiducă „Nebuna”. S-a păstrat și o sumară descriere a trăsăturilor fizice ale „Nebunei”: „era o femeie tare de temut, cu un cap cât banița, purta mereu la ea un baltag greu de vreo câteva kilograme”. În plus, avea și obiceiul să „zbiere la săteni, iar vocea ei hodorogită răsuna ca un ecou și toți oamenii o ascultau”.
Tot despre Floarea „Nebuna”, însă în complicitate cu alți haiduci celebri, precum Hodîrlete sau Daia Câmpeanu, se mai știe și că „luau femei istețe din sat, le îmbrăcau bărbătește și le treceau munții în [Transilvania], iscodind și jefuind pe grofi”.
Gabriel Sarcină
MAGAZIN CRITIC – NIHIL SINE DEO! Contează pe ȘTIRI ce contează
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.
Ceea ce observ surprins că nu se scrie/spune cu ocazia samavolnicei operații din Iași care a revoltat intelectualitatea românească trează (atîta cît mai există!) privitoare la „poetul pătimirii noastre“ Octavian Goga este dominanta khazară1 din parlamentul și din guvernul țării care se mai numește încă România.
Cum se știe, dar nu se comentează din motivul stupid al „corectitudinii politice“, mass media este controlată și ea în foarte mare parte tot de această specie de alogeni – „clasă superpusă“ cum i s-a spus de către Mihai Eminescu, cel mai mare scriitor și om politic pe care l-a dăruit Dumnezeu neamului nostru.
Dureros e că, organizați într-un institut, inșii aceștia ne asaltează fără teamă valorile, fiind susținuți desigur, de UE – adevăratul factor politic decizional din țara ce ne-a fost transformată într-o multinațională profitabilă.
Propunerea legislativă inițiată de un oarecine reprezentant al acestei clase antiromânești transformată prin vot de majoritatea parlamentară „progresistă“ în Lege reprezintă pentru mine o aberație din seria măsurilor bolșevice de odinioară, care ne-a oprimat intelectualitatea și ne-a învrăjbit social indexînd absurd pe „dușmanii poporului“ în regimul totalitar și îndrăcind nu numai relațiile dintre autohtoni și alogeni, ci și pe cele dintre autohtonii înșiși!
Se pare, vai, că românimea nu și-a însușit încă lecția istorică servită cu acordul „marilor puteri“ de fosta uniune sovietică și se lasă manipulată grosier de această nouă cenzură validată de majoritatea parlamentară străină de interesele autentice ale majoritarilor.
La noi sînt codri verzi de brad Și cîmpuri de mătasă; La noi atîția fluturi sînt, Și-atîta jale-n casă. Privighetori din alte țări Vin doina să ne-asculte; La noi sînt cîntece și flori Și lacrimi multe, multe…
Pe boltă, sus, e mai aprins, La noi, bătrînul soare, De cînd pe plaiurile noastre Nu pentru noi răsare… La noi de jale povestesc A codrilor desișuri, Și jale duce Murășul, Și duc tustrele Crișuri.
La noi nevestele plîngînd Sporesc pe fus fuiorul, Și-mbrățișîndu-și jalea plîng Și tata, și feciorul. Sub cerul nostru-nduioșat E mai domoală hora, Căci cîntecele noastre plîng În ochii tuturora.
Și fluturii sînt mai sfioși Cînd zboară-n zări albastre, Doar roua de pe trandafiri E lacrimi de-ale noastre. Iar codrii ce-nfrățiți cu noi Își înfioară sînul Spun că din lacrimi e-mpletit Și Oltul, biet, bătrînul…
Avem un vis neîmplinit, Copil al suferinții, De jalea lui ne-am răposat Și moșii, și părinții… Din vremi uitate, de demult, Gemînd de grele patimi, Deșertăciunea unui vis Noi o stropim cu lacrimi…
Strîmbeni 26 prier 2026
1 Extrag spre edificarea cititorilor informația care circulă pe internet despre această populație: khazarii erau de origine turcă și mongolă și, în epoca medievală, trăiau în partea de vest a Imperiului Turc. La sfîrșitul secolului al VI-lea d.Hr., diferitele triburi ale khazarilor s-au unit și au obținut independența față de turci. Hanatul khazar (zona condusă de khazari) a rămas suveran pentru aproximativ următoarele trei sute de ani. Ceea ce îi face pe khazari unici în istoria europeană este convertirea regelui Bulan la o formă de iudaism, împreună cu clasa conducătoare khazară, în jurul anului 740 d.Hr. Un evreu khazar poate fi fie un etnic khazar (de sînge turc sau mongol) care a devenit prozelit la iudaism, fie un etnic evreu care a trăit în Khazaria.În a doua jumătate a secolului al VIII-lea, Imperiul Khazar atinsese apogeul puterii sale. Granițele Khazariei se întindeau de la țărmul nordic al Mării Negre (inclusiv Crimeea) și rîul Nipru în vest, pînă la Marea Aral în est. Khazarii erau înconjurați de Munții Caucaz la sud și de Ruși și Bulgari la nord. Regatul khazarilor cuprindea părți din Rusia de astăzi, Ucraina, Kazahstan și Uzbekistan. Capitala Khazariei a fost Itil, situată lîngă gura de vărsare a rîului Volga. Imperiul Khazar a fost important în istoria lumii pentru că a ținut invadatorii arabi la sud de Caucaz și, astfel, a împiedicat răspîndirea islamului mai la nord în Europa. Așa cum Charles Martel i-a ținut la distanță pe musulmani în Europa de Vest, khazarii i-au respins din Europa de Est.
MAGAZIN CRITIC – NIHIL SINE DEO! Contează pe ȘTIRI ce contează
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.
Acest Sfânt Simeon, care era rudenie a Domnului nostru Iisus Hristos, a fost fiu al lui Cleopa, fratele Sfântului Iosif, logodnicul, pentru care vrednicii de credință, scriitorii vechi de istorie bisericească greacă, Evsevie, episcopul Cezareei Palestinei, Gheorghe Chedrin și Nichifor al lui Calist Xantopol, cu un glas mărturisesc că Iosif, logodnicul Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, și Cleopa au fost frați buni de tată și de mamă, Iosif era frate mai mare, iar Cleopa mai mic. Acest Cleopa, după întoarcerea lui Iosif din Egipt a luat de soție, de la fratele său Iosif, pe o fiică a lui Maria, care a născut pe acest Sfânt Simeon. Ajungând în vârstă și auzind despre minunile Domnului nostru Iisus Hristos, Sfântul Simeon a crezut Într-însul. Iar după patima cea de bunăvoie a Domnului și după Înălțarea la cer, a fost numărat în ceata sfinților șaptezeci de apostoli întru bunavestire a lui Hristos, umblând prin cetăți și prin sate, învățând și făcând minuni; luminând popoarele cu lumina sfintei credințe și pierzând întunericul închinării idolești. Iar în acel timp Sfântul Iacov, fratele Domnului, fiul Sfântului Iosif logodnicul, ținea scaunul arhieriei Ierusalimului, fiind întâiul episcop acolo; și fiindcă mărturisea pe Hristos, necredincioșii evrei doborându-l de pe scaunul Bisericii, l-au ucis, lovindu-l în cap cu un lemn.
După uciderea Sfântului Iacob, a sosit degrabă risipirea Ierusalimului prin Tit și Vespasian, precum mai înainte a zis Domnul. Iar după risipire, s-au adunat ucenicii Domnului care erau între cei vii, împreună cu cei care după trup au fost rudenie lui Hristos Domnul, și acest sfânt Simeon, fiul lui Cleopa, nepotul și fiul de frate al lui Iosif și rudenia Domnului l-au pus al doilea episcop al Ierusalimului – în locul Sfântului Iacov -, căci acum Ierusalimul, începuse iarăși a fi locuit de oamenii cei ce rămăseseră. Iar Sfântul Simeon, fiind că o biserică a Sfântului Duh, împodobea prin sine scaunul Ierusalimului, aducând pe cei rătăciți la Hristos Dumnezeu. Apoi după mai mulți ani, pe vremea împărăției lui Traian, a fost clevetit de zavistnicii eretici către Attic, antipatul Romei, pentru două pricini: întâi, fiindcă este cu neamul din casa lui David, iar al doilea că este creștin. În timpul acela era prigonire de la împărații Romei, asupra seminției lui David și asupra celor ce credeau în Hristos. Și erau cercetați cu dinadinsul pretutindeni, când se afla cineva din neamul lui David și se pierdeau, ca nici urmă din acea seminție împărătească să nu rămână între evrei, ci să stăpânească veșnic împărații Romei pământul iudeilor. Asemenea și cei ce credeau în Hristos erau chinuiți și uciși, pentru ca zeii păgânești să fie cinstiți prin toată lumea.
Deci, Sfântul Simeon, ca cel din Seminția lui David și ca cel ce credea în Hristos, fiind rudă cu El, a fost prins de păgâni, după porunca lui Attic antipatul. Fiind bătrân Sfântul Simeon, căci avea mai mult de o sută de ani, după multe chinuri, pe cruce fiind pironit, ca și Hristos Domnul, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
Notă: Prologul în 18 zile ale lunii Septembrie scrie astfel despre acest Sfânt Simeon: „Acela era fiul lui Iosif, logodnicul și fratele lui Iacov. Dar mai vrednic lucru de credință este că, nu al lui Iosif a fost fiu, ci al lui Cleopa, fratele lui Iosif; iar lui Iosif i-a fost nepot, adică fecior de frate, precum de la cei mai sus ziși scriitori vechi de istorii ai Bisericii grecești, se dovedește această. De unde se arată și aceasta, că Simeon nu i-a fost frate bun lui Iacov, fratele Domnului și fiul lui Iosif, ci văr”.
Iarăși prologul, în patru zile ale lunii Ianuarie, scrie despre soborul Sfinților șaptezeci de Apostoli, și în cuvântul sub numele Sfântului Dorotei, episcopul Tirului se scrie despre acest Sfânt Simeon așa: „Cleopa sau Simeon este nepotul Domnului”. Dar acolo destul s-a arătat că altul a fost Cleopa și altul Simeon. Cleopa a fost tatăl lui Simeon, iar Simeon fiul lui Cleopa; însă nu nepot al Domnului, ci rudenie, așa ca și cum ar fi fost văr din frați.
În această lună și zi, prologul a scris astfel: „Îndoită numire a câștigat fericitul, pentru că se numea Simon și nu Simeon”. Simon a fost fiu al lui Iosif și frate bun al lui Iacov, fratele Domnului; iar Simeon, precum s-a zis, este fiul lui Cleopa și văr din frați cu Iacov; după aceea era rudenie a Domnului, fiind și numărat între cei șaptezeci de apostoli. Iar Simeon fiul lui Iosif, nicidecum nu se află între apostoli. Este scris de Sfântul Ioan Evanghelistul în cap. 7, stih 5, cum că „nici frații lui Hristos n-au crezut în El”. Iar frații aici, spune Sfântul Teofilact, sunt fiii lui Iosif, pe care Sfântul Evanghelist Matei în cap. 13, stih 56, anume îi pomenește: Iacov, Iosie, Simon și Iuda. Ci și aceasta este arătat, că mai pe urmă au crezut în El, Iuda, care se zice și Tadeu, unul din cei doisprezece apostoli; apoi Iacov cel dintâi din cei șaptezeci și Iosie asemenea din cei șaptezeci. Iar Simon se pare că n-a luat slujba apostoliei, ci mai înainte de împărțirea prin toată lumea a Sfinților Apostoli a trecut din cele de aici, adeverind Sfântul Apostol Pavel în întâia epistolă către Corinteni, în cap. 15, și zicând: Mulți sunt până acum, iar oarecare s-au și mutat.
Iar despre Sfântul Simeon al lui Cleopa și rudenie a lui Hristos, știut este că a fost unul din cei șaptezeci de apostoli și episcop al Ierusalimului, al doilea după vărul de frate al lui Iacov. Dar ceea ce se pare unora, că Cleopa murind fără fii, după legea de atunci, Iosif i-a luat femeia lui și a făcut cu dânsa șase fii, patru feciori și două fete, adică pe Maria care se numește fiica lui Cleopa și pe Salomeea pe care o pomenește Teofilact în tâlcuirea cea de la Matei în cap. 13. De aceasta se cuvine a socoti cu dinadinsul, că Iosif a murit mai înainte de Cleopa, nu Cleopa mai înainte de Iosif. Deci, cum putea Iosif ca să aibă pe femeia lui Cleopa? Iar Iosif a murit mai înainte de Cleopa, este arătat de aici, că Cleopa după Învierea Domnului a fost și a văzut pe Domnul în Emaus împreună cu Luca, de care S-a și cunoscut Domnul în frângerea pâinilor.
Cleopa, și după Înălțarea Domnului și după primirea Sfântului Duh, a fost viu și s-a sfârșit prin mucenicie. Iar Sfântul Iosif nici Patimile lui Hristos n-a apucat, ci încă mai înainte de Botezul Domnului, a trecut din viața aceasta. Deci, cum putea să fie aceasta, că Iosif după moartea lui Cleopa să ia femeia sa și să facă cu dânsa fii. Mai vrednic de crezare este aceasta, că nu Iosif a luat pe femeia lui Cleopa, ci Cleopa pe fiica lui Iosif a luat-o de soție, de care lucru Gheorghe Chedrin zice așa: „După cinci ani, Iosif s-a întors din Egipt în Nazaret, pe a cărui fiică Maria, Cleopa fratele lui Iosif, care era din doi părinți, a luat-o de soție și dintr-însa a născut pe Simeon, care după Iacov, fratele Domnului, a fost episcop al Ierusalimului”.
Iar ceea ce se zice de Maria lui Cleopa, cum că ar fi fost fiică lui Cleopa, aceasta nu este în Evanghelie; pentru că se scrie la Sfântul Evanghelist Ioan în cap. 19, stih 25: „Și stătea lângă Crucea lui Iisus, mama lui și sora mamei lui, Maria a lui Cleopa”. Aici nu zice Sfântul Evanghelist Ioan, Maria fiica lui Cleopa, ci numai Maria lui Cleopa, iar nu fiica lui Iosif, pe care ca pe o soră o avea Preacurata Fecioară Maria, Maica lui Iisus. Căci după ce S-a logodit cu Iosif, S-a dus din Biserica Domnului în casa lui și locuia cu Maria, fiica lui, fiind încă fecioară, ca soră cu soră, având locuință împreună. Deci, să se știe, că aici Maria lui Cleopa, nu este fiica lui, ci femeia, care a născut pe acest Simeon rudenia Domnului, vărul de frate după trup, din pricina lui Iosif cel părut tată al lui Hristos, fratele lui Cleopa, tatăl lui Simeon. Integral pe: Doxologia
MAGAZIN CRITIC se confruntă cu cenzura pe rețelele de socializare și pe internet. Intrați zilnic direct pe site pentru a vă informa, abonați-vă și contactați-ne: aici.
MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoare. Contează pe ȘTIRI ce contează
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.
În Republica Moldova, 27 aprilie este ziua drapelului național, tricolorul românesc. Tricolorul românesc, simbolul independenței și suveranității, a fluturat pentru prima dată pe clădirea Parlamentului din Republica Moldova la 27 aprilie 1990, înlocuindu-l pe cel sovietic. Printr-o hotărâre a Parlamentului Republicii Moldova din 23 aprilie 2010, ziua Drapelului de stat este sărbătorită începând cu 2010 în fiecare an la data de 27 aprilie, informează Glasul info.
“La 13 ianuarie și 24 ianuarie 1990 au avut loc ședințele Comisiei Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM, în cadrul cărora au fost ascultate comunicările celor trei grupuri de lucru în domeniul cercetării simbolicii. Participanții la discuție „au împărtășit părerea unanimă a grupurilor de lucru că întoarcerea tricolorului, simbolicii lui într-o perioadă de renovare revoluționară a societății noastre vine din perpetuitatea conștiinței, spiritualității neamului nostru și acceptarea, recunoașterea lui nu ar fi decât un act de echitate istorică…””
În Republica Moldova, 27 aprilie este ziua drapelului național, tricolorul românesc.
Ziua drapelului de stat este marcată în Republica Moldova începând cu anul 2010. Tricolorul românesc a fost desemnat drapel oficial al Republicii Moldova de primul Parlament pe 27 aprilie 1990.
Înainte de sfințirea și de arborarea drapelului, în acest an s-a ținut un moment de reculegere in timpul ceremoniei solemne de la Ministerul Apărarii al Republicii Moldova în memoria lui Gheorghe Vrabie, autorul stemei de stat.
“Arborarea tricolorului pe clădirea Parlamentului la 27 aprilie 1990 în locul celui sovietic, a însemnat pentru noi curaj și libertate. Mai ales pentru că acest moment a venit după ce mii de oameni au cerut înfășurați în tricolor limba română”, a declarat premierul Republicii Moldova Pavel Filip în timpul ceremoniei solemne de la Ministerul Apărării unde a fost marcată Ziua simbolurilor de stat ale Republicii Moldova.
Nota redacției: Urăm pe această cale bun revenit unui colaborator mai vechi al site-ului, domnul Vasile Morari.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.
În noaptea de 27 aprilie 1906, în localitatea Amați din județul Satu Mare, bande violente de maghiari numite “echipe de șoc electorale” ucid cu securile, pe sătenii Gheorghe Conci, Ioan Suta și Iosif Dragoș care făcuseră propagandă pentru candidatul român. Românii aveau așadar sub dualismul austro-ungar de a face cu alegeri electorale “monitorizate” cu topoarele de către unguri. Bande înarmate cu topoare ucid românii care își susțineau candidații…
În memoria colectivă a neamului românesc sunt încă vii și întipărite mai curând masacrele horthyștilor împotriva românilor de după Dictatul de la Viena din 30 August 1940 și masacrele bolșevicilor lui Bela Kun decât ceea ce s-a întâmplat anterior, pentru că pentru ceea ce s-a întâmplat anterior, sute de ani de crime și de teroare împotriva românilor aflați sub stăpânire ungurească, secole întregi de etnocid, nu s-a ocupat nimeni să aducă la lumină, să dezbată, să umple Țara cu monumente și cu troițe în memoria celor uciși pe nedrept de către ocupanții unguri, uneori chiar și numai pentru simpla “vină” de a se fi născut români, informează Glasul info.
Anii 1906 și 1907 au fost ani plini de crime și masacre împotriva populației românești din Transilvania și de pe teritoriul Ungariei. Cete întregi de farisei din așa zisa presă “românească” sau indivizi care se erijează în istorici sau în elita culturală a neamului românesc, s-au căznit din greu în ultimele trei decenii să le umple capul românilor cu marota potrivit căreia violențele antiromânești, mergându-se uneori până la uriașe campanii de etnocid, sunt doar niște simple coincidențe din partea vecinilor noștri unguri, legate de episoade răzlețe din istorie cum ar fi apariția pașoptismului, a horthysmului și a bolșevismului, ascunzând însă secole întregi de teroare sistematică îndreptată asupra neamului românesc în Transilvania și oriunde românii se mai aflau sub stăpânire ungurească.
Oricât de rațional și oricât ai încerca să gândești la rece, cum naiba poți califica bande violente de maghiari numite “echipe de șoc electorale” care ucid noapte cu securile, niște săteni români, doar pentru opțiunile electorale ale acestora? Și studiind cu mare atenție istoria, te crucești să vezi că anii 1906 și 1907 sunt plini de asemenea crime înfăptuite de către maghiari împotriva românilor din Ardeal fără ca autoritățile maghiare să întreprindă nicio anchetă.
Și acum intervenim cu o întrebare personală: au simțit nevoia imbecilii din fruntea statului român să monteze un monument la Amați, în județul Satu Mare, în memoria românilor uciși doar pentru vina de a avea propriile lor opinii politice? Pentru a da un semnal că asemenea lucruri nu trebuie să se mai repete pe aceste locuri? Pentru a se rușina urmașii celor care au fost în stare de o asemenea nemernicie? Pentru a crea o atmosferă de toleranță adevărată și nu una mimată de către UDMR? (Preluare: Glasul info)
MAGAZIN CRITIC se confruntă cu cenzura pe rețelele de socializare și pe internet. Intrați zilnic direct pe site pentru a vă informa, abonați-vă și contactați-ne: aici.
Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un Like și să distribuiți pagina de Facebook.
MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoare. Contează pe ȘTIRI ce contează
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.
„Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere.”
În perioada coloniei de muncă de la Galda, prin anii 1946-1948, când ieșeam de la lucru din vie, îl vedeam pe d-nul Trifan tot timpul citind din Filocalie. Uneori sta cu ochii închiși, de nu-ți puteai da seama dacă a ațipit, dacă meditează sau dacă nu cumva se roagă.
Cred că dl. Trifan practica rugăciunea inimii. Nu de puține ori l-am văzut chiar plângând. Avea și acest dar, al lacrimilor. Erau lacrimile credinței și nu cele ale slăbiciunii omenești, căci altmiteri era un om dârz și chiar lua atitudine cu îndrăzneala mărturisitorului ca în cazul reabilitării, bunăoară, când dânsul a spus clar și răspicat că nu are ce reabilita, fiindcă tot ce a făcut a fost legal.
Traian Trifan
Fusese prefect de Brașov în 1940 și era condamnat de Antonescu tocmai pentru acest lucru, în mod abuziv.
Fusese trimis disciplinar la închisoarea Suceava de către directorul închisorii de atunci de la Aiud, pentru că îl încurca pe acesta în toate planurile lui diabolice, cu autoritatea sa morală. D-l Trifan era un exemplu de conduită în acest sens. Când la Suceava se apropia frontul, respectiv se apropiau rușii, li s-au deschis porțile închisorii de către administrație, cerându-li-se să se prezinte singuri la alte închisori din țară. D-nul Trifan și d-nul Marian s-au prezentat singuri la Aiud. Și-au mai făcut de-atunci ani grei de închisoare, încă vreo 20.
Și-au respectat cuvântul dat, cu riscul necazurilor mari ce aveau să urmeze și erau conștienți de lucrul acesta, dar au dovedit că principiile creștine pentru ei nu sunt vorbe goale.
Odată, venind vorba de minunile pe care le făcea Iisus, l-am auzit tâlcuind un pasaj din Biblie: ”în acele pridvoare (ale lacului Vitezda) zăceau mulțime de bolnavi: orbi, șchiopi, uscați” (Ioan, 5,2-3). Orbi erau la rațiune pentru că nu-și trudeau mintea să afle Adevărul, șchiopi erau în sentiment pentru că nu erau în stare să iubească curat, aveau amestecarea rea cu iubirea trupească și uscați ca voință pentru că voința este așa de slabă ca și inexistentă.
D-nul Trifan se preocupa mult de simboluri care spun mai mult decât cuvintele.
S-au lucrat pe atunci la Aiud niște candele din lemn de nuc, la inițiativa actualului părinte Arsenie Papacioc. La simbolistica exprimată pe aceste candele, a contribuit și d-nul Trifan cu sugestii: crucea frântă însemnând credința pusă la încercare; lupul dacic arată încleștarea în luptă a celor ce-i moștenesc pe Dacii nemuritori, românii.
Pe când venea într-o zi de la biserică în colonie, la o poartă de gospodar din sat, am fost opriți și invitați să cinstim un păhăruț cu gazda, cu care ocazia l-am auzit pe d-l Trifan exclamând: ”creștinul pretutindeni are frați”. Omul acela care ne servea era și el creștin, spunea și el ”Tată nostru”, noi deci eram fii ai aceluiași Tată, eram frați.
A izbucnit și un incendiu în comună, a ars o moară. Dumnealui era prezent la stingerea incendiului, nu putea sta de-o parte când lumea se frământa, voia să dea un ajutor cât de mic, dintr-un simț de solidaritate umană, măcar că era mai bătrân între noi, având aproape 50 de ani.
Altă dată, în timpul detenției, fusese provocat la o întrecere în muncă și dânsul a refuzat întrecerea, declarând că el e rob, iar robul nu are voință proprie. Se urmărea exploatarea oamenilor din închisoare prin munci exterminante. Era un om echilibrat, impunea prin răbdare și înțelepciune. Gândea profund.
Cu toată vârsta sa mai înaintată, a rezistat tuturor loviturilor sorții, prin credința tare în Dumnezeu. A avut și o ținută demnă pe tot parcursul detenției. Rămâne în memoria noastră exemplu de ”avă” și de erou.
Mărturia lui Marin Naidim, Mărturisesc… Robul 1036, Ediție îngrijită de Virgil Maxim, Ed. Scara, 1998, p. 87-88
”O personalitate uriașă, un om deosebit”
Eu am avut fericirea să stau o perioadă scurtă de timp cu Traian Trifan. Eu am fost mutat din infirmerie atuncea, și am avut ocazia să stau cu Traian Trifan. A fost o personalitate uriașă. A fost un om deosebit, o structură sufletească deosebită, un intelectual deosebit, el era doctor în drept, prieten cu Moța. Fost comandant legionar, fost prefect de Brașov.
A fost condamnat abuziv, nu s-a întâmplat nimic în Brașov, și totuși a fost condamnat la 10 ani de închisoare. Mai târziu ne-am întâlnit la Periprava, în aceeași baracă. La început niște frecușuri, n-aș putea spune disensiuni, am avut puncte de vedere oarecum diferite, dar pe care le-am armonizat. Ne-am legat sufletește.
Pot să spun, Dumnezeu să-l ierte, mi-a acordat multă atenție și prietenie. Era mult mai în vârstă decât mine, eu eram atunci tânăr, el era bărbat în toată firea. El avea aproape 50 de ani la ora aceea, iar eu 27-28 de ani la momentul arestării. El mi-a acordat atenție și prietenie, aș putea spune. De la dânsul am învățat rugăciunea inimii. Am avut multe, multe discuții. După aceea m-a luat, am intrat în infirmerie, și, după aceea, când am ajuns la Periprava, și era și el acolo… și ne-am reîntâlnit la Periprava. A fost o bucurie mare pentru amândoi. Ne-am adunat de vorbă, rezemați de baracă, și-mi spune:
– Virgile, ei nu se tem de asta (arată spre braț), adică de forță, ei se tem de asta (arată spre cap).
Omul acesta, tot ce a enunțat, ceea ce a spus au rămas principii care nu puteau fi mutate din loc. Îi întâlnirile cu ei, el a vorbit deschis, vă dau un caz: în timpul lui Antonescu, cu reabilitarea legionarilor pe front, prin moarte. Comandantul închisorii era maiorul Munteanu, magistrat, o bestie, a fost sub toate criticile. A scos toată închisoarea afară și le-a spus:
– Conducerea, generalul, a luat măsura: cine vrea, poate să plece pe front pentru reabilitare,prin moarte.
Nu le-a spus că prin moarte, dar ăsta era ordinul: cine pleacă să nu se mai întoarcă. Și vreau să spun de Traian Trifan, când i-au pus problema, atunci el a făcut un pas înaintea frontului și zice:
– Locotenent de rezervă, Traian Trifan, înțelege să plece cu gradul său pe front, că-ți lua și gradul, te trimitea soldat. Nu are nimic de reabilitat nici el, nici Mișcarea Legionară.
Asta a fost linia directoare pentru toți. Cine a înțeles, au fost și excepții, dar majoritatea s-au orientat exact după ce-a spus el.
Încă un fapt. Eu eram la mină, la Baia Sprie, în perioada aceea de timp. Aiudul avea o anexă lângă el, o fabrică, niște ateliere mari, unde se lucra începând de la jucării, pictură, la motoare, paturi, confecții pentru armată. Lucrau aproape 2000 de deținuți acolo. Într-o zi toată fabrica este adusă-n celular, pe balcoane, știți cum e sistemul, toți scoși pe coridoare, de jur împrejur, conducerea închisorii. Era boala întrecerilor socialiste atunci, stahanovismul. Și-au pus un cetățean, un ticălos care-a spus:
– Îl provoc la întrecere socialistă pe Traian Trifan.
S-a făcut o liniște. Răspunsul lui Trifan, eu vi-l dau cu aproximație:
– Eu sunt rob, robul este sub lege, muncesc fiindcă am cultul muncii, munca are legea și morala ei, de aceea resping provocarea.
Ăsta a fost răspunsul său. L-au izolat și l-au chemat, că a dat un răspun filozofic, și el le-a zis:
– E imoral să vii să ceri o asemenea întrecere, întrecerile acestea nu pot fi un barem de muncă pentru ceilalți, să se ia media care se face în muncă. Unul putea să producă foarte mult la un moment dat, cum era Stahanov, hrănit în mod deosebit, muncea odată pe lună și după aceea se odihnea. El putea să dea un maxim de muncă pe 10 ore sau 8 ore, pe când un om, ca să aibă tot acest ritm de muncă, nu poate să dea.
Și el a explicat toate lucrurile acestea. Pe când se găsea la Periprava, veneau cu avionul în Deltă, ca să vadă și starea de spirit, și l-au invitat de mai multe ori, și el le-a spus un lucru:
– Domnilor, eu după viață nu pun punct, pun virgulă. Eu mă mișc în raport de virgulă. (…)
De la dânsul am învățat rugăciunea inimii. El rostea aproape tot timpul, în timpul în care nu era antrenat în celulă în discuții. El m-a îndemnat să rostesc rugăciunea inimii. De aceea, eu îl socotesc un învățător pe linia aceasta. Cred că o rostea după bătăile inimii. După aceea m-am întâlnit cu dânsul la Periprava.
Fragment de interviu luat lui Virgil Totoiescu, Aiudule…Aiudule…, ediție îngrijită de Dragoș Ursu și Ioana Ursu, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2011, p. 57-60, 79)
Bădia Traian Trifan a deschis calea spre sfinţenie
Este scris în Sfânta Biblie: Iată îţi pun în faţă Viaţa şi binele, Moartea şi răul: Alege! Iată cele două voinţe, care într-un permanent conflict îşi dispută stăpânirea asupra omului. Omul caută viaţa şi binele, dar sfârşeşte de multe ori în moarte şi rău. Omul luptă, înfruntă ispita şi moartea. Omul – Dumnezeu S-a dat pe sine Pildă şi Model, pentru cei ce vor să se elibereze din robia păcatului şi teama de moarte implorând binecuvântarea cerească, căci „toată darea cea bună şi darul desăvârşit de Sus este”.
Şi Mărturisesc: Sunt robul 1036.
Acestea sunt cuvintele Bădiei Trifan, cum îi plăcea să i se spună şi ne îngăduia nouă, celor mai mici să-i spunem. Era doctor în drept, ofiţer în Armată, fost prefect al Judeţului Braşov în perioada 1940-1941, care, pentru credinţa lui în Dumnezeu şi dragostea de Ţară, a fost condamnat 16 ani închisoare şi a executat 22 de ani.
Îl pomenim astăzi pentru a şterge rugina uitării, pentru a ne ruga pentru sufletul lui, pentru a mărturisi şi noi, cei care l-am cunoscut c-a fost un erou al cinstei şi demnităţii, exemplu de viaţă, ce „mergea numai pe căile indicate de onoare” şi pentru că el a fost un „Îndreptar” de viaţă spirituală, în bătălia cu forţele întunericului şi pentru că el este cel care a spus puterii comuniste: Sunt rob şi robul n-are voinţă.
Fiu de ţăran din Lancrăm, urmează şcoala la Sebeş Alba, apoi la Blaj, Sibiu, Braşov. Urmează şcolile la ştiinţe juridice, iar apoi pleacă în război (primul război mondial) sub Austro-Ungari iar după război se stabileşte la Braşov. Fiind prieten cu Ionel Moţa, intră în Mişcarea Legionară şi se dăruieşte cu toată fiinţa lui, alături de generaţia de la 1922, luptei pentru afirmare identităţii naţionale, a adevărului şi dreptăţii.
În perioada 1940-1941 avea să fie numit prefect al Judeţului Braşov. După rebeliunea făcută de Antonescu este condamnat la 16 ani temniţă grea şi trimis la Aiud.
Problema ce se punea la ora aceea a supravieţuirii, căci cei 10, 15, 20 de ani condamnare trebuiau executaţi. Pentru legionari, nu exista reeducare sau graţiere. Ideea Bădiei Trifan a fost: Drumul Crucii, Drumul jertfei lui Hristos. Calea spre Dumnezeu este singura care ne va scoate la liman. Şi astfel s-a format grupul sufletiştilor sau al Bibliştilor, cum li se spunea. El, Bădia Trifan, prin dăruire totală, prin jertfă totală, prin propriul exemplu – mediaţie, post, rugăciune – a format la Aiud „cohorta de sfinţi”. Eu „sunt calea, adevărul şi viaţa”, suferinţele n-au mai contat. Crucea trebuia dusă şi Golgota suferinţelor a fost dusă, căci tot bădia Trifan i-a spus lui Ion Gavrilă Ogoranu: „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”.
Începuse războiul în 1942. Cei condamnaţi eram trimişi pe front, pentru reabilitare. Bădia Trifan a spus răspicat: “Pe front merg, dar nu am ce reabilita”. Faţă de neam nu am greşit cu nimic. Un exemplu de mare demnitate. Aici apare figura lui impunătoare, cum spunea cineva: dârz, aspru, părea figura unui Dac coborât de pe Columna lui Traian. De altfel era plăcut la vorbă, ca şi la suflet. Mereu cu sufletul pe faţă, mereu cu vorbă bună, prezenţa lui aducea pace şi înţelegere. Când era vorba însă de a lua o atitudine devenea aspru, dârz ca o stâncă şi nu făcea rabat de la nici un principiu. Apăra adevărul, cinstea, onoarea şi credinţa în Dumnezeu.
Pus în lanţuri, a mers mai departe pe Drumul Golgotei. Cine îi putea înţelege zbuciumul, cine îi putea pătrunde sufletul? Gândurile lui sunt adevăruri care te conving că a fi creştin este în primul rând a te supune poruncilor lui Dumnezeu. Prin aceasta îţi găseşti libertatea. Robul 1036 devine liber, îşi găseşte mântuirea. (mai multe aici)
Nicolae Purcărea, Publicația Veghea
MAGAZIN CRITIC se confruntă cu cenzura pe rețelele de socializare și pe internet. Intrați zilnic direct pe site pentru a vă informa, abonați-vă și contactați-ne: aici.
Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un Like și să distribuiți pagina de Facebook.
MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoare. Contează pe ȘTIRI ce contează
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.
În noaptea zilei de 26 spre 27 aprilie 1949 a avut loc asaltul Securității asupra Mănăstirii Arnota, un lăcaș de cult ortodox situat în satul Bistrița (comuna Costești) din județul Vâlcea. Mănăstirea a fost ctitorită de Matei Basarab și soția sa Elina, iar biserica poartă hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, informează Glasul info.
Se nimerise ca acea noapte de 26 aprilie 1949 să fie chiar noaptea de Înviere. Așadar, în noaptea de Paști, un efectiv numeros de trupe ale Securității, înarmate până în dinți cu armament de asalt, cu arme automate, aruncătoare de mine, aruncătoare de flăcări, etc, a luat cu asalt rezistența anticomunistă din această zonă a Olteniei, cunoscută sub numele de “Grupul Arnota”.
În cursul acelei lupte au murit zece persoane:
Mircea Băncescu (student la arhitectură, originar din Suceava),
Ion Bănică (muncitor, din București),
Ion Dineață (funcționar, din București),
Ion Oniță (muncitor, din București),
Gheorghe Huțanu (muncitor, din Pașcani),
Ion Diaconescu (tipograf, din Târgoviște),
Nicolae Angheluș (n.r. zis Neamțu, din Roiești – Vâlcea),
Ghiță Starovici (student, din Dorohoi),
Ștefan Tufă (electrician, Ogrezeni – Ilfov)
Adrian Bănescu (student, din Lița – Teleorman)
“26/27 aprilie 1949. Asaltul Securităţii asupra Mănăstirii Arnota în noaptea de Înviere. Lichidarea grupului de rezistenţă din Munţii Căpăţânii.”, scrie buciumul.ro
Cum se constituise Grupul Arnota
Pe la sfârșitul verii anului 1948, respectiv lunile august-septembrie, se constituie un grup de rezistență anticomunistă la București, format din:
doctorul în economie Ilie Niculescu
Gheorghe Pele
Ioan Oprițescu
Ion Cetățeanu
Mihai Morunescu
Ion Martin
Sergiu Popescu
Toți cei de pe această listă erau la acel moment oricum căutați de către poliția politică organizată pe repede înainte de către comuniștii sovietofili, și fiecare se adăpostea și se ascundea pe unde putea prin București, pe la prieteni, prin locuri retrase, clădiri în paragină, evitând cât de mult puteau contactul cu familiile sau cu cei cunoscuți. Ultimul de pe listă, Sergiu Popescu, vine cu ideea de a se refugia cu toții la Arnota, comuna Costești, satul Bistrița.
Au găsit un ajutor nesperat în persoana stareței Olga Gologan și a maicilor de la Mănăstirea Bistrița, a țăranilor din satele alăturate, dar cel mai mare ajutor pentru logistica și procurarea de arme și muniții a venit din partea lui Costin Ion, cel care era patronul restaurantului din gara Piatra-Olt, aflat în relații bune cu maiorul Crețu de la Stalina și cu lt. Gh. Simescu, comandantul militar de la Strejești, “sursele” de armament și muniții pentru Grupul Arnota.
Ajutorul acordat Grupului Arnota, stareța Olga Gologan și câteva din maicile de la Mănăstirea Bistrița aveau să-l plătească scump, fiind arestate și prigonite multă vreme de către regimul comunist filosovietic.
“Stareţa Mănăstirii Bistriţa, Vâlcea, Olga Gologan, a fost arestată în 1949 împreună cu alte maici şi închisă la Craiova pentru ajutor acordat partizanilor din Arnota.
Monahia Nimfodora Cuştiuliţă de la Mănăstirea Bistriţa, Vâlcea, a fost arestată în 1949 pentru ajutorul dat partizanilor din Arnota şi închisă la Craiova.
Monahia Monica Pâciu de la Mănăstirea Bistriţa, Vâlcea, a fost arestată în 1949 pentru ajutorul acordat partizanilor din Arnota.”, sursa: Procesul Comunismului (ALŢI CREDINCIOŞI ÎNCHIŞI ÎN TEMNIŢELE COMUNISTE) Integral pe Glasul info
MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator – Nihil Sine Deo – PRESĂ LIBERĂ
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.
În vremea prigoanelor venite asupra creştinilor la sfârşitul secolului al 3-lea şi începutul celui de-al 4-lea, în cetatea Axiopolis din Dobrogea (numită astăzi Cernavodă) trăiau mulţi mărturisitori ai lui Hristos. Dintre aceştia, mulţi au fost prinşi, chinuiţi şi osândiţi la moarte din porunca dregătorilor păgâni. Vechile martirologii îi amintesc la 26 aprilie pe Sfinţii Mucenici Chiril, Chindeu şi Tasie, ale căror nume au fost găsite pe inscripţiile descoperite în ruinele vechii cetăţi. Moaştele lor erau cinstite în această cetate, a cărei importanţă a crescut după ce persecuţiile au încetat. Alături de Sfinţii Chiril, Chindeu şi Tasie, vechile sinaxare mai pomenesc la Axiopolis şi alţi martiri: Acachie, Crispion, Dadas, Dion, Fausta, Felix, Saturnin, Victorin şi Zenon (la 10 mai); Heraclie şi Irineu (4 august) şi Hermes (18 octombrie).
Tot astăzi, Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfântului Sfinţit Mucenic Vasilevs, Episcopul Amasiei. Acesta a suferit moarte martirică în timpul împăratului Liciniu. Sfântul Vasilevs nu a vrut să se închine idolilor, ci cu mult curaj, în faţa împăratului stând, a zis: „Niciodată nu vei putea să-mi dai atât de mult cât voieşti să-mi iei, dacă te sileşti să mă desparţi de Dumnezeul meu Cel viu”. Pentru aceasta i s-a tăiat capul, iar trupul său a fost aruncat în mare. Mai apoi, trupul său a fost scos din apă şi înmormântat cu cinste la 26 aprilie. Preluare: Ziarul Lumina
MAGAZIN CRITIC se confruntă cu cenzura pe rețelele de socializare și pe internet. Intrați zilnic direct pe site pentru a vă informa, abonați-vă și contactați-ne: aici.
MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoare. Contează pe ȘTIRI ce contează
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.
În urma convenției încheiate între Imperiul Otoman și Austria, la 26 aprilie 1775 Bucovina intră în mod oficial în componența Imperiului Habsburgic. Denumirea de Bucovina ca nume propriu intră în uz oficial încă din anul 1774 odată cu anexarea acestei regiuni din Țara Moldovei de Sus de către Imperiul Habsburgic, informează Glasul info.
În documentele scrise, termenul de Bucovina este atestat pentru prima oară într-un document din cancelaria domnească a Țării Moldovei, emis la data de 30 martie 1392 de către domnitorul Roman I Mușat:
„ (…) În sus până la bucovina cea mare, pe unde se arată drumul de la Dobrinăuți (…)”
Imediat după anexarea teritoriului Bucovinei, Imperiul Habsburgic începe o puternică și agresivă acțiune de colonizare a regiunii, în paralel cu încercări samavolnice de deznaționalizare și convertire religioasă a românilor bucovineni.
„Populațiunea română (n.r. din Bucovina) înspăimântată la vederea acestor oameni adunați din toate unghiurile Austriei începe a fugi. Sate întregi s-au pustiit; locuitorii au trecut în Moldova, în Basarabia și în Rusia până în apropiere de Odesa, numai să scape de apăsare și de prigonirea religioasă.”, scrie P. S. Aurelian în monografia sa intitulată “Bucovina”
Mii de români bucovineni iau calea codrilor, ajungând tocmai până în Pocuția, Basarabia, sau chiar dincolo de Nistru și de Bug, îngroșând rândurile căzăcimii.
În urma primelor decenii de colonizare agresivă a Bucovinei, Imperiul Habsburgic a strămutat în această provincie ruteni, germani, maghiari, polonezi, lipoveni, armeni, ucraineni, evrei, etc, acordând diverse privilegii și scutiri de taxe și impozite pentru colonizatori.
Abia după începerea declinului Imperiului Habsburgic s-a ameliorat și situația demografică a românilor din Bucovina, în permanență amenințată de asaltul colonizărilor masive făcute de către autoritățile imperiale.
Potrivit recensământului din anul 1910, populația Bucovinei era alcătuită dintr-un număr de aproximativ 800.198 locuitori, dintre care 38,88% ruteni, 34,38% români, 21,24% germani (inclusiv 12,86% evrei), 4,55% polonezi, 1,31% maghiari, 0,12% alții.
Odată cu Unirea din 1918, când s-au asigurat unele condiții prielnice populației românești, raportul demografic a reînceput să se îmbunătățească în favoarea românilor. Din păcate a venit momentul iunie 1940 ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, iar nordul Bucovinei și Ținutul Herța devin parte a Ucrainei și supuse din nou deznaționalizării, transmite Glasul info.
MAGAZIN CRITIC se confruntă cu cenzura pe rețelele de socializare și pe internet. Intrați zilnic direct pe site pentru a vă informa, abonați-vă și contactați-ne: aici.
Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un Like și să distribuiți pagina de Facebook.
MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoare. Contează pe ȘTIRI ce contează
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.
Marți, 26 aprilie, se împlinesc 40 de ani de la explozia reactorului 4 de la Centrala Atomoelectrică Cernobîl.
Cu această ocazie, Arhivele Naționale ale României prezintă o serie de documente care ilustrează modul în care au reacționat autoritățile române la momentul respectiv.
„Dacă inițial elementele radioactive din atmosferă au fost purtate de vânt mai mult în Ucraina, Belarus și Rusia, și mai puțin în Norvegia, Suedia, Finlanda, Polonia, Cehoslovacia și Germania, ulterior, începând cu data de 30 aprilie 1986, acestea au ajuns în România, Bulgaria, Grecia și Turcia.
După accident s-a urmărit maniera în care au circulat curenții de aer și s-au făcut măsurători ale gradului de contaminare radioactivă în aer și la sol. În data de 1 mai 1986 autoritățile române cunoșteau faptul că fusese depășit nivelul de alarmare în Iași în privința contaminării la sol și în Galați în privința contaminării în aer. – continuarea pe Rost Online.
MAGAZIN CRITIC se confruntă cu cenzura pe rețelele de socializare și pe internet. Intrați zilnic direct pe site pentru a vă informa, abonați-vă și contactați-ne: aici.
Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un Like și să distribuiți pagina de Facebook.
MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoare. Contează pe ȘTIRI ce contează
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.
A trecut modest, tăcut, discret, aproape neobservat printre noi şi a lăsat în suflete frumuseţi cereşti, aripi de îngeri, splendori omeneşti. Lipsit de dinamism şi agresivitate, el a fost un contemplativ, un rugător, un mărturisitor. Cu grijă şi migală şi-a şlefuit sufletul până ce a văzut cerurile deschise. Citindu-l, ne face frumoşi şi buni ca sufletul său.
Poezia lui a urcat pe cele din urmă trepte ale liricii româneşti şi este candidată la primul loc. În Sonetele după Shakespeare poetul a ajuns la miezul expresiei creştine înfăţişată în dimensiunea ei mistică şi umană. A scris şi proză. A participat activ la mişcarea „Rugului Aprins” de la Mănăstirea Antim, fapt pentru care a şi fost condamnat. Când boala deja îl distrusese, a fost eliberat ca să moară acasă. Vasile Voiculescu nu a fost publicat. Despre Vasile Voiculescu nu se vorbeşte. Despre Vasile Voiculescu se va vorbi în viitor. Doctor, poet şi mistic – Vasile Voiculescu.
Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, p. 309-310
Vasile Voiculescu – un om de o bunătate și o blândețe serafică
Ce fel de om era Vasile Voiculescu?
Nu numai smerit, modest, dar de o blândeţe serafică. De o bunătate şi o blândeţe serafică. Odată, nişte caralii – ăia erau securiştii care ne păzeau – l au pus să ducă un butoi mare, or, el era slab, firav, nu putea. Şi i-au spus: „Dacă nu poţi să munceşti, n-ai dreptul nici să mănânci”. Şi l-au oprit să i se dea mâncare de la bucătărie. Şi aşa, cu mâncarea aceea, mulţi au murit de foame.
Nici aceea n-au vrut să i-o dea. Şi atunci noi, vreo câţiva de lângă el, am vrut să-i dăm din pâinea noastră – pâinea era cel mai consistent aliment, dar era atât de subţire, că noi spuneam, nu ştiu dacă în glumă sau în serios, că se vede prin ea. Adică o felie de pâine cât palma era de trei ori mai subţire decât degetul. Şi noi rupeam dintr-a noastră, câţiva, trei, patru, cinci, şase, ca să-i dăm lui. El nu voia şi eu l-am forţat: „Asta e sinucidere. Dacă nu primeşti, faci un păcat mai mare!” Şi până la urmă, a primit.
Pr. Adrian Făgețeanu, Viața mea. Mărturia mea, Editura Areopag/Editura Meditaţii, Bucureşti, 2011, p. 49
Un medic cu intuiție afară din comun
Părintele Matei mi-a vorbit despre o femeie greu bolnavă cu patru copii și doi părinți bătrâni pe lângă ea. (…) Spre marea mea bucurie, părintele Matei a început s-o viziteze și dânsul, nechemat, ca și mine. Mergeam o zi eu, o zi el. Femeia s-a făcut bine, dar nu știu nici azi de ce a suferit. Vestea s-a dus în sat1 unde lume destulă era bolnavă. Am început să fim luați cu asalt pentru fel de fel de boli, la care nu ne pricepeam nici unul. (…)
Exprimându-mi regretul că n-aveam măcar o carte de medicină populară, fata popii zice: mi se pare că avem noi una în pod. A cotrobăit peste tot și s-a coborât cu ea. Era cărțulia de medicină empirică a bunicilor noastre de la țară, alcătuită de doctorul Vasile Voiculescu, genialul nostru scriitor și răspândită prin căminele culturale de pe vremuri. În prima lui tinerețe Vasile Voiculescu a fost medic de plasă prin ținutul Buzăului și a verificat atent puterea eficientă a ”leacurilor băbești” care alcătuiesc farmacopeea milenară a poporului. Cartea lui e simplu și ingenios făcută, încât imediat găsești boala și în drepturile ei leacurile. În lipsă de medic, cum eram noi, e o carte providențială. N-am avut prilejul, când l-am revăzut, peste 20 de ani, să-i fac o mare bucurie spunându-i aceste lucruri. Marele poet, care a fost și un medic cu intuiție afară din comun, era în agonie.
Nichifor Crainic, Memorii, Vol. II, Editura Muzeul Literaturii Române, București, pag. 121-123
1. Acțiunea se petrece într-un sat din Transilvania, situat între Luduș și Târgu-Mureș, în timp ce autorul era fugar.
MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator – Nihil Sine Deo – PRESĂ LIBERĂ
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.
Sfântul Evanghelist Marcu era de neam evreu, din seminția lui Levi, ucenic al Sfântului Apostol Petru și fiu iubit al aceluia întru Sfântul Duh, pe care îl pomenește în scrisoarea sa, zicând: „Vă sărută pe voi aleasa Biserică din Babilon și Marcu, fiul meu”. Iar fiu era nu după trup, ci după duh, născut prin bunavestire și prin baia Sfântului Botez. Sfântul Marcu a fost numărat în ceata sfinților șaptezeci de apostoli ai lui Hristos, mai întâi cu Sfântul Petru, de care a fost pus și episcop. Ei au călătorit împreună până la Roma, unde a scris Sfânta Evanghelie după rugămintea credincioșilor, pentru că îi rugaseră cei din Roma, care deja crezuseră în Hristos prin Sfântul Pavel, ca să n-o lase nescrisă, așa cum i-a spus Sfântul Petru prin cuvinte.
Deci plecându-se la rugămintea lor, a scris petrecerea lui Hristos pe pământ cu oamenii, dar mai întâi, singur a arătat-o lui Petru. Iar el, văzând-o și citind-o, a încredințat că este adevă-rată și a poruncit tuturor s-o citească și să creadă toate cele scrise într-însa. După aceea a fost trimis Sfântul Marcu de către Sfântul Apostol Petru, mai întâi la Acvileea pentru propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, după aceea în Egipt, unde întâi a fost episcop în Alexandria și binevestitor al lui Hristos. Apoi toate părțile acelea ca Livia și Pentapoli, fiind în întunericul îndrăcirii idolești, le-a luminat cu lumina – sfintei credințe și le-a adus la Hristos. Și pretutindeni făcând minuni, a împodobit Biserica lui Hristos prin punerea mâinilor pe capul episcopilor și a celorlalți clerici; apoi a învățat pe mulți oameni o viață atât de îmbunătățită, încât și necredincioșii se minunau foarte mult și-l lăudau.
Pentru că povestește Eusebiu, episcopul Cezareei Palestinei, asemenea și Nechifor Xantopol, amândoi scriitori vrednici de credință ai istoriei bisericești, că slăvitul între evrei cu înțelepciunea, adică Filon, care se cunoscuse cu Sfântul Petru în Roma, a fost înștiințat despre creștinii cei ce au fost în Alexandria și în tot Egiptul, de către Sfântul Marcu. Apoi scriind multe cuvinte de laudă, între care și aceasta: „Unii ca aceștia – adică creștinii – bogățiile cele vremelnice și toate averile lor își lasă și nimic dintr-ale lor nu voiesc să aibă pe pământ. Și ori în ce loc sunt, ei au deosebite și cinstite case de rugăciune, în care cu cucernicie și cu curăție își săvârșesc tainele lor. Nici un lucru lumesc nu fac în acelea, decât numai prooroceștile citiri acolo se ascultă și cu cântare, după al lor obicei, slăvesc pe Dumnezeu. Unii dintre dânșii ies de prin cetăți și lepădând toate grijile cele lumești petrec în câmpii, în grădini și în pustie, ferindu-se de petrecerea cu toți oamenii, știind că însoțirea cu cei ce nu se potrivesc cu viața, este împiedicare spre fapta bună. Integral pe: Doxologia
Sfântul Vasile de la Poiana Mărului
Sfântul Vasile s-a născut în Rusia în anul 1692. A fost atras de tânăr de viața monahală și în căutarea unor călugări cu viață îmbunătățită a petrecut în sihăstriile din Rusia, Ucraina și Țările române. Venit în Țara Româneacă în contextul tulburărilor prin care treceau creștinii ortodocși din Ucraina după Unirea de la Brest Litovsk, Sfântul Vasile s-a așezat la mănăstirea Dălhăuți de lângă Focșani, unde a rămas timp de 20 de ani. În anul 1730 s-a retras cu câțiva ucenici în Munții Buzăului, la Mănăstirea Poiana Mărului. Au căutat sfatul său numeroși călugări și credincioși din ținuturile Buzăului și Vrancei și de dincolo de hotarele acestora. În anul 1750, aflat în pelerinaj la Muntele Athos starețul Vasile a tuns în monahism pe monahul Platon, viitorul stareț Paisie Velicicovshi, care petrecuse o vreme (1742-1746) în așezămintele monahale muntenești Dălhăuți, Trăisteni și Cârnul. Sfântul Vasile a fost preocupat de modul cum poate avea cineva o viață duhovnicească înaltă, iar rodul acestor căutări a fost concentrat în scrierile pe care le-a lăsat. Amintim dintre lucrările sale originale, scrise în slavona bisericească, următoarele: Cuvânt înainte sau Înainte călătorie la cartea lui Grigorie Sinaitul, Înainte cuvântare spre capetele fericitului Filotei Sinaitul,Cuvânt înaintela cartea Cuviosului Nil de la Sorsca, Închipuire cum să cade nouă celor ce suntem pătimaşi, şi călcăm poruncile, să ne îndreptăm prin pocăinţă şi să ne învăţăm lucrării cei cu mintea vieţuind întru supunere, Întrebătoare răspunsuri adunate din Sfânta Scriptură pentru depărtarea de bucatele cele oprite făgăduinței călugărești cei de bună voie.
La 25 aprilie 1767, starețul Vasile de la Poiana Mărului a trecut la cele veșnice, fără a se cunoaște astăzi unde se odihnesc rămășițele sale pământești. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința din 4-5 martie 2003, a hotărât canonizarea sa, cu data de prăznuire la 25 aprilie. Integral pe: Doxologia
MAGAZIN CRITIC se confruntă cu cenzura pe rețelele de socializare și pe internet. Intrați zilnic direct pe site pentru a vă informa, abonați-vă și contactați-ne: aici.
MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoare. Contează pe ȘTIRI ce contează
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.
24 Aprilie 1904: A avut loc Masacrul de la Aleşd, din județul Bihor. Jandarmii unguri au deschis focul în plin, ucigând zeci de români. În Masacrul de la Aleşd au murit 25 de oameni și au fost răniți peste 50, în cadrul unei acțiuni violente de represiune a autorităţilor ungare împotriva unei adunări sociale a românilor, informează Glasul info.
Pe 24 aprilie 1904, în localitatea Aleşd din judeţul Bihor, au avut loc simultan adunări a două mișcări politice, respectiv partidele kossuthist şi cel socialist. În vreme ce partidul kossuthist era alcătuit din maghiari, cel socialist era alcătuit din români. Așadar, divergențele dintre cele două partide aveau nu numai un caracter ideologic, ci și unul etnic.
În centrul localității Aleșd, pe locul acestui masacru există în zilele noastre amplasat un monument în amintirea victimelor acestui etnocid, Foto: Primăria Orașului Aleșd
Încercarea românilor veniți în număr mare la o adunare kosuthistă, de a întrerupe oratorii unguri şovini, se soldează cu o represiune violentă din partea jandarmilor unguri.
Sub pretextul de a împrăștia adunarea românilor pentru a nu exista conflicte între ei și kosuthiști, jandarmilor unguri li s-a ordonat să înainteze cu baioneta la armă, însă românii s-au apărat cu bastoane sau cu bețe de lemn. Un foc de revolver, acuzat de unguri a fi tras din tabăra socialistă, a rănit un subofiţer ungur. Se ordonă foc împotriva românilor, iar jandarmii unguri trag în plin.
Douzecișicinci de români împușcați au murit pe loc, iar dintre alți 50 de români răniți, unii au decedat la câteva ore în urma rănilor primite. În centrul localității Aleșd, pe locul acestui masacru există în zilele noastre amplasat un monument în amintirea victimelor acestui etnocid.
Alte surse dau numere diferite ale morţilor şi răniţilor:
douăzecişicinci de ucişi pe loc, treizeci de răniţi grav, dintre care şapte au murit la scurt timp, o sută de răniţi uşor din rândul manifestanţilor şi nici o pierdere din partea autorităţilor
Cad 30 de morţi. Sunt răniţi peste 100 de participanţi dintre care 23 de grav răniţi
MAGAZIN CRITIC se confruntă cu cenzura pe rețelele de socializare și pe internet. Intrați zilnic direct pe site pentru a vă informa, abonați-vă și contactați-ne: aici.
Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un Like și să distribuiți pagina de Facebook.
MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoare. Contează pe ȘTIRI ce contează
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.
Sfântul Ierarh Iorest era fiu de țărani din Transilvania. Iubind din copilărie pe Hristos, s-a făcut călugăr în obștea Mănăstirii Putna, schimbându-și numele din Ilie în Iorest. Apoi, urmând școala duhovnicească din această lavră, a ajuns monah iscusit, bun caligraf și zugrav de icoane. Era încă foarte râvnitor la slujba bisericii și la păzirea sfintei credințe ortodoxe. Pentru curăția inimii sale, egumenul mănăstirii l-a făcut ieromonah, și era cuviosul Iorest ca o făclie aprinsă în obștea părinților, săvârșind tele sfinte cu frică de Dumnezeu și mângâind poporul cu alese învățături creștinești.
Vestea despre așezarea lui duhovnicească a ajuns până la domnul Moldovei, Vasile Lupu. Deci, răposând mitropolitul Ghenadie al Ardealului în toamna anului 1640, cu voia lui Dumnezeu a fost ales părinte și întaistătător al Bisericii Transilvaniei cuviosul Iorest de la Putna. După ce primi hirotonia în arhiereu de la Mitropolitul Țării Românești, în anul 1641, blândul ierarh Iorest urcă pe scaunul mitropoliei Ardealului de la Alba Iulia.
Timp de trei ani cât a păstorit Biserica lui Hristos, Sfântul Ierarh Iorest s-a ostenit ca un adevărat mărturisitor să apere dreapta credință ortodoxă de învățăturile străine calvinești și de toate viclenele curse ale diavolului. Peste tot rânduia preoți râvnitori, sfințea biserici și mergea prin sate, mângâind și învățând pe credincioși ca un bun păstor al turmei lui Hristos.
În anul 1643, blândul Ierarh Iorest a fost aruncat în temniță pentru râvna dreptei credințe, pătimind multe necinstiri, bătăi și ocări. Iar sfântul a răbdat mucenicește, fiind gata să-și dea și viața pentru apărarea credinței ortodoxe și mântuirea turmei sale. După nouă luni de zile, păstorul cel adevărat este scos din temniță și obligat să dea o sumă de bani. Ajungând din nou în Moldova, între anii 1656-1657 a fost episcop la Huși, păstorind bine Biserica lui Hristos și lucrând la mântuirea fiilor săi duhovnicești. Apoi și-a dat sufletul cu pace în brațele Marelui Arhiereu Iisus Hristos, fiind numărat în ceata sfinților mărturisitori, iar Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat în anul 1955 și se face pomenirea lui la 24 aprilie. Integral pe: Doxologia
MAGAZIN CRITIC se confruntă cu cenzura pe rețelele de socializare și pe internet. Intrați zilnic direct pe site pentru a vă informa, abonați-vă și contactați-ne: aici.
MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoare. Contează pe ȘTIRI ce contează
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.
Bătălia de la Jiliște, azi un sat al comunei Slobozia Ciorăști din județul Vrancea, este din păcate prea puțin consemnată și menționată în societatea de azi. Alexandru al II-lea, domnitorul Țării Românești, uneltea împreună cu diverși “turciți” cu influență la Istanbul, detronarea din Moldova a domnitorului Ioan Vodă cel Viteaz și înscăunarea pe tronul Moldovei cu ajutor militar turcesc a fratelui său, Petru Șchiopul, informează Glasul info.
La Jiliște, bătălia s-a dat între o alianță firavă a domnitorului Ioan Vodă cel Viteaz cu cazacii din Zaporojia (Ucraina de astăzi), în sprijinul domnitorului moldoven venind hatmanul Svîrhovskîi, cu circa 1200 de cazaci, cu totul oastea Moldovei numărând maxim 30-34.000 de oșteni și 80 de tunuri, și o oaste formată din turci și munteni, undeva între 40.000 și 50.000 de oșteni.
Iată ce consemna cronicarul moldovean Grigore Ureche:
“Domnul, văzând primejdia, strângându țara, cere tuturor să-l ajute în greaua încercare. Toț cei prezențî cu glas mare strigară că lângă dânsul vor pieri.” Grigore Ureche
Oastea domnitorului Moldovei, Ioan Vodă cel Viteaz, a înaintat pe direcția Iași – Vaslui – Bârlad – Tecuci – Focșani. La data de 23 aprilie 1574, avangarda oștii Moldovei a învins decisiv oastea Țării Românești, folosită ca scut de către cei din tabăra otomană. Dimineața zilei de 24 aprilie pornește cu un atac furibund al moldovenilor care se soldează cu un adevărat măcel dezlănțuit împotriva armatei otomane. Până și Alexandrul al II-lea și fratele său Petru Șchiopul erau să-și piardă viața, cel din urmă fugind de pe câmpul de bătălie și căutând adăpost la Brăila, pe când fratele său Alexandru, domnitorul Țării Românești, s-a refugiat în Târgul de Floci.
Bătălia de la Jiliște este o pagină din multele succese repurtate de oștirile statelor românești în cadrul luptei antiotomane. Victoriile lui Ioan Vodă cel Viteaz au inspirat și încurajat apoi un lung șir de domnitori români care s-au ridicat împotriva dominației otomane în Sud Estul Europei, transmite Glasul info.
MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator – Nihil Sine Deo – PRESĂ LIBERĂ
