Majestății Sale Charles al III-lea, providența României, Voievodul nostru spiritual! Rudă de sânge princiar – cu Voievodul Vlad Țepeș!
Majestate, vă așteptăm acasă, în România! Și România – este Casa Domniei Voastre! Amin cu izbândă!
Din spiritul și gândirea Majestății Sale – despre România Sa!
Îi e dor de România! Ce făcea Charles când venea în țara noastră? „Am stat și în mănăstiri, practic am dormit pe podea”
„Un viitor mai luminos pentru omenire nu se va realiza doar prin ambiție, ci prin curajul ghidat de conștiință. Când oamenii lucrează împreună cu smerenia, grija față de lumea naturală și credința în bunătatea celorlalți, creează o moștenire care poate dura secole întregi”.
„Adevărata conducere nu se măsoară după coroana pe care o porți, ci după viețile pe care le atingi și speranța pe care o inspiri în alții. Fiecare decizie pe care o iei, ghidată de înțelepciune și compasiune, are puterea de a modela un viitor mai luminos pentru generațiile viitoare”.
Un iubitor de natură și de tradiții, Regele Marii Britanii este absolut îndrăgostit de peisajele sălbatice și de satele din țara noastră, el vizitând, într-o vreme, an de an zona Transilvaniei.
De fiecare dată când a vorbit despre România, Regele Charles al III-lea s-a arătat de-a dreptul fascinat de țara noastră. Nu a avut niciodată tonul distant al unui oficial străin, ci vocea cuiva care a descoperit un loc rar, aproape miraculos, și care se teme că lumea modernă l-ar putea pierde înainte să-l înțeleagă pe deplin. „Pajiștile cu flori sălbatice sunt absolut unice, nu doar în Europa, ci în toată lumea”, spune el cu o certitudine care vine din experiență, nu din politețe diplomatică.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.
Sunt încă în viaţă mulţi dintre cei pentru care, fiecare noapte de 14 spre 15 mai va însemna retrăirea unora din cele mai dramatice evenimente din istoria recentă a României.
În acea noapte, au fost arestaţi, în întreaga ţară, mii de tineri legionari. Unii cercetători avansează cifra de peste 15000, iar cei mai sceptici doar pe aceea de 7000. Cert este că majoritatea lor au fost studenţi. Şi nu orice fel de studenţi, ci unii dintre cei mai străluciţi. Explicaţia? Fiind o organizaţie elitistă, excesiv de selectivă, Mişcarea Legionară nu primea în organizaţiile ei decât pe cei mai buni studenţi din fiecare facultate. Cei mai mulţi dintre ei aveau să iasă pe porţile închisorilor, îmbătrâniţi, cu vieţile distruse şi idealurile îngropate, abia în anul 1964. Dar o mare parte au rămas acolo, în uriaşa hecatombă, neştiuţi, fără cruci şi fără candele, în gropile din preajma închisorilor şi lagărelor comuniste.
„Nu victime, ci luptători!”
Cei mai mulţi dintre foştii deţinuţi politici pe care i-am cunoscut ne-au atras atenţia asupra acestui aspect: „Noi nu ne considerăm victime ale comunismului. Nu! Noi am fost luptători! Şi, fiind învinşi de un duşman a cărui forţă am subestimat-o, am suportat supliciile destinate prizonierilor săi. Dar eram conştienţi, ne asumasem şi această variantă…” Nu am văzut la aceşti oameni tânguiri, nici plăcerea de a li se plânge de milă. Unii analişti ai acelor evenimente au afirmat că tinerii scăpaţi de valul de arestări din acea noapte ar fi îngroşat rândurile grupărilor de rezistenţă armată din Carpaţi siliţi de situaţia fără ieşire a vieţii în ilegalitate. Un fel de singură opţiune, preferabilă schingiuirilor şi morţii lente în mediul imund al închisorilor. Nimic mai fals! Nu negăm că au existat şi cazuri în care decizia plecării în munţi a fost luată sub imperiul tăvălugului de la 15 mai 1948. Dar realitatea este că majoritatea celor vizaţi de uriaşa razie făceau parte din organizaţii studenţeşti de rezistenţă anticomunistă, al căror plan final era acela al luptei armate în regiunile carpatice. Majoritatea lor gravitau în jurul unor nuclee care încă din 1944-45 constituiseră depozite de armament şi provizii în centre de de rezistenţă precum acelea de pe vârful Uturea (Bacău), din Munţii Făgăraşului ori din codrul Fetea (Mureş). Ion Gavrilă Ogoranu relatează în cartea sa că în toate centrele studenţeşti, mii de studenţi aşteptau un semnal pentru a se urca în munţi şi a pune mâna pe armele din depozite. Nerăbdători ca un reflex al tinereţii, ei au fost permanent temporizaţi de factorul politic de la conducerea rezistenţei. Se aştepta declanşarea unei conflagraţii între occident şi Uniunea Sovietică. Tensiunea noului război rece era maximă iar un nou război mondial părea iminent. Acela era momentul în care gherilelele anticomuniste din Carpaţi aveau să izbucnească, lovind din spatele frontului comunismul. Dar intervenţia occidentală a rămas o iluzie amarnic plătită de zeci de mii de oameni. „Să ardem ca o flacără, măcar, dacă nu putem învinge!”, ceruseră de atîtea ori tinerii anticomunişti. „Să nu murim cu o clipă înainte de a fi nevoie de noi”, era răspunsul celor mai în vârstă. Calculul politic s-a dovedit greşit. La 15 mai 1948, peste 90% din aceşti tineri au fost capturaţi de forţele represiunii comuniste.
Noaptea Sfântului Bartolomeu în variantă comunistă
Astăzi se ştie cu certitudine că toţi comandanţii unităţilor Siguranţei se aflau în posesia unui plic sigilat, pe care aveau consemnul de a-l deschide atunci când vor primi un anumit indicativ. Erau listele cu domiciliile tuturor celor aflaţi în evidenţele poliţiei politice ca fiind implicaţi în activităţi de rezistenţă. Oricum, este arhivele Securităţii certifică faptul că operaţiunea fusese organizată cu luni de zile înainte. Nistor Chioreanu îşi aminteşte în memoriile sale impresia teribilă pe care le-a creat-o minuţiozitatea cu care fuseseră puse la punct arestările, faptul că fuseseră cunoscute toate gazdele, chiar şi cele ocazionale, fapt ce făcuse ca puţini din cei vizaţi să scape nearestaţi. În baza Ordinului nr. 5 al lui Teohari Georgescu din 13 mai 1948, în noaptea de 14 spre 15 mai 1948, la aceeaşi oră, acţiunea se declanşează concomitent în toate oraşele ţării. Traian Popescu-Macă îşi amintea despre acea noapte: „s-au alcătuit echipe speciale formate din trei persoane. Şeful echipei era de regulă agent al Siguranţei Statului, organism încă în funcţiune. El a primit un plic închis conţinând adresele celor care urmau să fie arestaţi, dar nu avea voie să-l deschidă înainte de plecare”. Factorul surpriză a făcut ca legionarii să nu aibă timp să se ascundă la rude sau prieteni. Părintele Gheorghe Calciu, pe atunci student la Medicină, nota în nişte însemnări confiscate ulterior de Securitate: „Arestările au început în ziua de 15 mai. Era o acţiune masivă, spectaculoasă, desfăşurată pe întreaga ţară şi după un plan minuţios stabilit. Teohari Georgescu, ministrul de Interne şi Ana Pauker şi-au calculat lovitura cu sânge rece. Securitatea întocmise vreme de peste trei ani dosarele tuturor grupărilor care proliferau în ţară şi al tuturor indivizilor periculoşi […] Comuniştii, care fuseseră o simplă fracţiune a Internaţionalei comuniste, suplineau lipsa totală de popularitate prin forţă şi violenţă. Nici nu exista altă cale […]. Teohari Georgescu şi consilierii lui s-au servit de vechea poliţie, care deţinea şi informaţiile despre Mişcarea Legionară, dar şi unele date compromiţătoare despre membrii Partidului Comunist, date care puteau fi folosite la nevoie împotriva oricui”. A doua zi, intrările tuturor facultăţilor erau înconjurate de efective mari de agenţi şi militari, care legitimau şi arestau pe cei căutaţi, pe baza unor liste. În toate facultăţile s-au distins cu acest prilej studenţi care s-au făcut unelte ale comuniştilor, conducând, cu lista în mână prin camerele căminelor , pe agenţii siguranţei şi indicând acestora care sunt studenţii vizaţi. Aceste secături umane au făcut, fără excepţie, carieră în anii care au urmat. Din rândurile lor s-au ridicat profesorii universitari, cercetătorii, academicienii, care au spălat creierele a generaţii de tineri şi au murdărit prin laşitatea lor prestigiul instituţiilor de cultură ale României. Numele acestor nemernici vor trebui făcute publice – unii dintre ei mai trăiesc astăzi în onoruri – pentru a fi blestemate de români şi a rămâne veşnic în cartea ruşinii acestui popor.
Colaborări cu serviciile secrete americane
Este bine de ştiut că arestările din 14-15 mai 1948 au survenit abia după ce comuniştii lichidaseră cele 2 partide istorice – PNŢ şi PNL. Acestea fuseseră decapitate succesiv, în 1947, după ce cu un an înainte comuniştii câştigaseră alegerile prin cea mai mare fraudă electorală din istoria României, desfăşurată sub protecţia trupelor de ocupaţie sovietice.
În primăvara lui 1945, Ministerul de Interne preluat de comunistul Teohari Georgescu (Burah Tescovici) şi subordonat integral Moscovei prin cadre NKVD precum Nicolschi (Boris Grunberg) şi Gheorghe Pintilie (Pantiuşa Bodnarenko), procedase la capturarea lui Nicolae Petraşcu şi a colaboratorilor săi apropiaţi. Petraşcu fusese trimis în ţară de Horia Sima şi investit ca lider al legionarilor din România, în scopul reorganizării Mişcării Legionare. El era secondat de Nicolae Petraşcu şi Vică Negulescu. Mii de legionari refugiaţi în munţi după ocuparea ţării de către sovietici se aflau la limita supravieţurii, iar alte mii fuseseră adunaţi în lagăre de concentrare. Cu toate acestea, comuniştii se temeau de triere. Buna lor organizare, disciplina şi doctrina total anticomunistă făceau din ei cei mai redutabili duşmani ai URSS. Comuniştii se aflau într-o perioadă a consolidării puterii şi lărgirii organizaţiilor teritoriale, şi nu doreau o confruntare cu Garda de Fier, aceasta fiind singura grupare ce considera contraofensiva de tip armat ca singura eficientă în lupta împotriva mişcării comuniste.
Presat de perspectiva unei deportări masive a legionarilor în Siberia, vehiculată de anumite cercuri comuniste, dar şi de situaţia fără ieşire a miilor de oameni aflaţi în clandestinitate, Petraşcu avea să accepte un pact de neagresiune cu Ministerul de Interne, emiţând o circulară prin care cerea legionarilor să nu se implice în lupta politică. Revenirea legionarilor la casele lor şi scutirea de noi represalii era plătită cu încetarea practic a activităţii Mişcării.
Dar contactele stabilite în occident de Horia Sima cu autorităţile franco-anglo-americane, imediat după capitularea Germaniei, au impus necesitatea reluării activităţii legionarilor din ţară în 1947 şi implicarea lor în acţiuni îndreptate împotriva guvernării comuniste. Una din cele mai importante activităţi în acest sens a fost constituirea unor structuri de spionaj. Organizată şi dotată după modelul oricărui serviciu de informaţii, reţeaua întinsă la nivelul întregii ţări transmitea cu regularitate, prin curieri ce tranzitau clandestin frontierele, date cu privire la situaţia economică, politică, a forţelor armate sovietice şi stării de spirit a populaţiei.
Din informaţii provenind atât de la informatori locali, cât şi de la cârtiţele KGB infiltrate în serviciile secrete americane (reţeaua Kim Philby), regimul de la Bucureşti a fost avizat asupra acestor operaţiuni. Acesta a fost principalul pretext al lui Teohari Georgescu în ruperea pactului de neagresiune din 1945 şi pregătirea operaţiunilor din 15 mai 1948.
16 ani de chinuri
Cei arestaţi au fost supuşi unor metode de tortură îngrozitoare, pentru a divulga informaţiile pe care Ministerul de Interne nu le cunoştea încă. Mulţi au murit în anchetă în săptămânile care au urmat. Amintim printre aceştia pe: Constantin Buliman strivit la închisoarea Suceava, Ion Crişan la Siguranţa din Cluj, Ecaterina Gâţă torturată, violată şi aruncată pe fereastra Ministerului de Interne, la Bucureşti. Arestările au continuat luni la rând, zi de zi şi noapte de noapte. Erau căutaţi pe de o parte cei scăpaţi pe 15 mai, iar pe de altă parte alte mii de români – gazde, sprijinitori, simpatizanţi ai celor din rezistenţă, divulgaţi în urma inimaginabilelor torturi de la cei deja arestaţi. Un şir interminabil de procese aveau să umple paginile ziarelor comuniste. Presa relata judecarea şi condamnarea tot mai multe loturi, în special de studenţi, descriind pe larg planurile prin care aceştia îşi propuseseră să contracareze bolşevizarea ţării. Pentru cei arestaţi în acele zile, au urmat ani lungi de chinuri în universul concentraţionar comunist. Supuşi la un regim de exterminare, iar în anumite perioade la procese de reeducare care vizau anihilarea psihică ori compromiterea lor, cei mai mulţi au avut o atitudine demnă, suportând privaţiunile şi umilinţele, mărturisind valorile creştine şi naţionale, dovedind o etică superioară prin atitudinea faţă de semenii lor căzuţi în nenorocire, în acele condiţii în care teroarea îl transformă pe om în fiară. Unii dintre ei s-au distins ca adevăraţi sfinţi ai închisorilor, rămânând în memoria camarazilor lor prin dragostea şi resemnarea luminoasă cu care în care au înţeles să-şi sfârşească zilele, fiind cinstiţi de milioane de credincioşi din întreaga ţară dar şi pe alte meleaguri ale lumii.
O mare parte a celor intraţi în 1948 în închisori, au fost eliberaţi abia în 1964, prin câteva decrete date ca urmare a presiunilor lumii occidentale asupra regimului comunist. Ieşiţi cărunţi din închisori într-o societate care nu-i voia, izolaţi şi discriminaţi permanent, aceşti strigoi ai lumii vechi scăpaţi în iadul noii orânduiri socialiste au găsit puterea de a-şi întemeia familii, de a-şi termina studiile şi a se dărui fiecare profesiei alese. Evenimentele din decembrie 1989 îi găseau, anonimi, în rândul sutelor de mii de români ce strigau „Libertate!” şi „Jos Comunismul!”, iar în Piaţa Universităţii din 1990 au avut un rol covârşitor. Erau zeci de mii. Astăzi mai sunt foarte puţini, decimaţi pe zi ce trece de bătrâneţe, de sechelele detenţiei, dar purtând în suflete lumina idealului unei societăţi drepte, întemeiate pe valorile Evangheliei şi pe frumosul tradiţiilor strămoşeşti.
Se sting în aceste zile ultimii protagonişti ai încleştării cu Antihristul, rostindu-şi aceeaşi şi aceeaşi deviză purtată în lupte şi în închisori: “Mamă Ţară, iartă-ne că am îndrăznit să luptăm şi să murim pentru tine!”
La ora când cobor, legat în fiare, să-mi ispăşesc osânda cea mai grea, cu fruntea-n slavă strig din închisoare: – Nu-s vinovat faţă de ţara mea.
Nu-s vinovat că mai păstrez acasă pe-un raft, întâiul meu abecedar şi că mă-nchin când mă aşez la masă, cuviincios ca preotu-n altar.
Nu-s vinovat că i-am iubit lumina curată cum în suflet mi-a pătruns, din via dată-n pârg sau din grădina în care-atâţia şerpi i s-au ascuns.
Nu-s vinovat că-mi place să se prindă rotundă ca o ţară hora-n prag, sau c-am primit colindători în tindă, cum din bunic în tată ne-a fost drag.
Nu-s vinovat că toamnele mi-s pline cu tot belşugul, de la vin la grâu, şi c-am chemat la praznic pe oricine, cât m-am ştiut cu cheile la brâu.
Dac-am strigat că haitele ne fură adâncul, codrii, cerul stea cu stea şi sfânta noastră pâine de la gură – nu-s vinovat faţă de ţara mea.
Nu-s vinovat c-am îndârjit şacalii când am răcnit cu sufletul durut că nu dau un Ceahlău pe toţi Uralii şi că urăsc hotarul de la Prut.
Pământul meu, cum spune şi-n izvoade, l-a scris pe harta lumii Dumnezeu, şi câţi prin veacuri au venit să-l prade îl simt şi-acum pe piept cât e de greu.
De-aceea când cobor legat în fiare, împovărat de vina cea mai grea, cu fruntea-n slavă gem din închisoare: – Nu-s vinovat faţă de ţara mea.
Pentru o presă independentă, fără cenzură, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!
MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.
Viața Sfântului Ierarh Ahile, Episcopul Larisei
A mers la Sinodul cel mare din Niceea și ostenindu-se și luptându-se împreună cu părinții până în sfârșit și caterisind pe Arie și cei împreună cu el și dându-i anatemei iarăși s-a întors în Larisa, unde a surpat multe capiști idolești, și a izgonit demoni din oameni, și alte multe minuni a făcut.
Acesta a trăit pe vremea împăratului Constantin cel Mare, și era născut și crescut din părinți binecredincioși, de la care învățase religiozitatea și cinstirea de Dumnezeu, împreună cu învățătura cea lumească, și cu filozofia cea mai înaltă. Și împodobindu-se pe sine cu toate bunătățile cele după Dumnezeu, a fost ales arhiereu al Larisei, celei ce se află în a doua Tesalie, de către toți cei ce ce locuiau în Grecia. A mers la Sinodul cel mare din Niceea și ostenindu-se și luptându-se împreună cu părinții până în sfârșit și caterisind pe Arie și cei împreună cu el și dându-i anatemei iarăși s-a întors în Larisa, unde a surpat multe capiști idolești, și a izgonit demoni din oameni, și alte multe minuni a făcut; și și-a sfârșit viața cu pace, după ce a ridicat din temelie case de rugăciune, și le-a împodobit în tot felul. Integral pe: Doxologia
Pentru o presă independentă, fără cenzură, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!
MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.
Există momente în istoria unui popor care nu dispar niciodată cu adevărat, chiar dacă sunt ascunse sub straturi succesive de propagandă, manuale cosmetizate și discursuri oficiale construite pentru a proteja imaginea unor regimuri ori a unor personaje considerate intangibile. Tocmai aceste momente, împinse adesea în zona tăcerii convenabile, ajung să spună cel mai mult despre mecanismele reale prin care o societate funcționează, despre felul în care puterea își conservă autoritatea și despre prețul plătit întotdeauna de cei lipsiți de apărare. Răscoala țărănească din 1907 rămâne una dintre cele mai dramatice rupturi dintre stat și propriul său popor, într-o Românie aflată încă sub fascinația ideii de modernizare accelerate, modernizare care producea contraste uriașe între elitele urbane și lumea satului. Țăranii nu cereau abolirea monarhiei, nu urmăreau distrugerea ordinii constituționale și nu formulau proiecte ideologice revoluționare, fiind animați de revendicări elementare, legate de pământ, de supraviețuire și de eliminarea unui sistem de arendă devenit sufocant prin abuzurile sale. În fața acestei explozii sociale, autoritatea statului a reacționat printr-o demonstrație de forță care a lăsat în urmă mii de morți, sate devastate și o traumă colectivă pe care istoria oficială a preferat multă vreme să o reducă la câteva formule impersonale și reci. Dincolo de cifrele încă disputate și de interpretările politice ulterioare, episodul din 1907 a arătat existența unei distanțe uriașe între discursul despre România modernă și realitatea concretă a majorității populației. Imaginea idilică a unei monarhii preocupate exclusiv de progres și civilizație intră inevitabil în conflict cu documentele și mărturiile care descriu represiunea exercitată împotriva unor oameni neînarmați, surprinși într-o disperare colectivă pe care nimeni nu a dorit să o înțeleagă până la capăt.
În spatele monumentelor, al ceremoniilor și al retoricii patriotice se ascunde adesea o istorie a violenței administrative, a disprețului social și a sacrificării celor considerați prea puțin importanți pentru a conta. Aceeași logică a controlului absolut avea să reapară, într-o formă mult mai dură și mai sistematică, în perioada comunistă, atunci când cultura, memoria și libertatea interioară au devenit ținte directe ale represiunii ideologice. Destine precum cel al Mariettei Sadova ilustrează perfect felul în care un regim totalitar poate transforma gesturi intelectuale firești în pretinse crime împotriva statului. Simplul fapt de a transporta cărți scrise de autori exilați era interpretat drept act subversiv, semn al unei frici patologice față de idei și față de orice formă de independență spirituală. Într-un univers dominat de delațiune, anchete și condamnări arbitrare, cultura ajungea să fie percepută ca o amenințare mai mare decât violența însăși, deoarece o conștiință cultivată rămâne întotdeauna greu de supus complet. În același timp, numeroși intelectuali, preoți, profesori, militari sau studenți au traversat experiența carcerală fără să abandoneze ideea că memoria trebuie salvată chiar și în condițiile cele mai degradante. Pentru mulți dintre ei, supraviețuirea biologică devenise secundară în raport cu obligația morală de a păstra vie mărturia despre ceea ce se întâmpla în închisori, lagăre și anchete. Tocmai această nevoie de a transmite adevărul explică apariția unor texte memorialistice de o intensitate rară, scrise de oameni care au ieșit din detenție transformați radical, purtând în ei imaginea unei lumi construite pe frică și umilință.
Degradarea memoriei istorice nu se produce exclusiv prin cenzură directă, ci și prin distrugerea lentă a patrimoniului, prin deformarea limbii și prin banalizarea valorilor culturale. Dispariția caselor vechi, abandonarea unor monumente, demolările făcute în numele progresului urbanistic și nepăsarea față de identitatea arhitecturală a orașelor reprezintă simptome ale unei rupturi profunde dintre societate și propriul trecut. O comunitate care își pierde reperele culturale devine vulnerabilă în fața manipulării, deoarece oamenii fără memorie ajung să accepte mai ușor falsificarea realității. Chiar și degradarea limbii poate deveni semnul unei crize culturale mai ample, fiindcă felul în care o societate vorbește influențează inevitabil felul în care gândește. Confuziile gramaticale, exprimările aproximative și dispariția respectului pentru nuanță nu reprezintă simple accidente lingvistice. De fapt, acestea sunt indicii ale unei slăbiri generale a exigenței intelectuale. În momentul în care discursul public se reduce la sloganuri, agresivitate și improvizație permanentă, spațiul reflecției autentice începe să dispară. Privită în ansamblu, istoria ultimului secol românesc apare ca o succesiune de încercări dramatice prin care societatea a oscilat între speranța modernizării și tentația autoritarismului, între nevoia de libertate și reflexul supunerii față de diverse forme de putere salvatoare. În toate aceste etape, victimele au fost aproape întotdeauna oamenii obișnuiți, cei care nu controlau instituții, armate sau aparate ideologice, cei care au suportat consecințele deciziilor luate de alții în numele unor idealuri considerate absolute.
Din acest motiv, raportarea lucidă la trecut nu poate fi redusă nici la glorificare nostalgică, nici la demolare resentimentară. O societate matură are obligația de a privi istoria fără machiaj propagandistic, acceptând existența contradicțiilor, a crimelor, a greșelilor și a compromisurilor care au modelat prezentul. Numai o memorie sinceră poate împiedica repetarea acelorași mecanisme de manipulare și violență care au marcat atât de profund destinul colectiv al României.
MAGAZIN CRITIC – NIHIL SINE DEO! Contează pe ȘTIRI ce contează
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.
La 14 mai 1812 s-a născut la Iași Costache Negri, patriot român dedicat cauzei unioniste. A fost scriitor, om politic și patriot român cu o intensă activitate în sprijinul Unirii Principatelor Române, domnitorul Alexandru Ioan Cuza sprijinindu-l în eforturile sale în timpul exilului său din afara Principatului Moldovei, informează Glasul info.
La izbucnirea revoluției de la 1848, moment care îl găsește la Paris, în capitala Franței, Costache Negri s-a înscris ca voluntar în gărzile revoluționare și a prezentat guvernului francez noul tricolor românesc.
S-a dedicat cauzei unioniste luptând împreună cu un grup de alți exilați moldoveni împotriva domnitorului Mihail Sturdza. Schimbarea domnitorului în Moldova îi deschide lui Costache Negri noi oportunități, fiind numit în diverse funcții judecătorești și administrative.
Prieten bun cu Alexandru Ioan Cuza, a sprijinit toate acțiunile și reformele domnitorului Unirii. Prin misiunile pe care le-a avut peste hotare, Costache Negri poate fi socotit primul diplomat al Principatelor Române.
Dezamăgirea provocată de complotul care a dus la detronarea lui Cuza l-a determinat, ca și pe Vasile Alecsandri, să renunțe la viața politică. S-a retras la Târgu Ocna, unde de altfel s-a și stins din viață, murind la 28 septembrie 1876. (Glasul info)
MAGAZIN CRITIC se confruntă cu cenzura pe rețelele de socializare și pe internet.
Intrați zilnic direct pe site pentru a vă informa. Contactați-ne: aici.
Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un Like și să distribuiți pagina de Facebook.
MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoare. Contează pe ȘTIRI ce contează
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.
La data de 14 mai 1868 s-a născut la Chișinău, Vladimir Herța (n.r. ortografiat și Hertza), primul primar al orașului Chișinău după Marea Unire din 1918. A fost un jurist și om politic român care a jucat un rol foarte important în preajma Unirii României cu Basarabia, informează Glasul info.
A fost președintele Zemstvei jud. Orhei, primul președinte al Comisiei Școlare Moldovenești. În 1917 a devenit vicepreședinte al Partidului Național Moldovenesc și al Societății Culturale Moldovenești, jucând un rol important în actul Unirii. Între anii 1918-1919 a fost primar al orașului Chișinău. A fost delegat și la conferințele de pace, tratând chestiunea Basarabiei.
La 25 martie 1918 consilierii Zemstvei din Orhei au votat rezoluţia privind unirea Basarabiei cu România, Foto: Facebook / Ion Codreanu
“Între anii 1918-1919, a fost primar al orașului Chişinău, desfăşurând o amplă activitate organizatorică şi inovativă de gestionare, în noile condiţii de după alipirea Basarabiei la România, a treburilor urbei, a necesităţilor populaţiei.”, scria în octombrie 2014 publicația Funcționarul public (n.n. supliment la Revista „ADMINISTRAREA PUBLICĂ“)
Casa din Chişinău în care a locuit V. Hertza
Casa din Chişinău unde a locuit Hertza s-a păstrat până în prezent, găzduind Muzeul Naţional de Arte Plastice (Bd. Ştefan cel Mare şi Sfânt nr. 115). (Glasul info)
MAGAZIN CRITIC se confruntă cu cenzura pe rețelele de socializare și pe internet.
Intrați zilnic direct pe site pentru a vă informa. Contactați-ne: aici.
Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un Like și să distribuiți pagina de Facebook.
MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoare. Contează pe ȘTIRI ce contează
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.
Ziua de 14 mai, mai exact noaptea de 14/15 mai 1948 marchează începutul altei prigoane – a câta oare? – îndreptată împotriva neamului românesc. Aceasta a fost începutul unui val de arestări, care viza Mişcarea Legionară, studenţimea, organizaţiile subversive (subversive pentru România erau de fapt guvernul comunist, securitatea care se năştea şi celelalte din arcul guvernamental), dar şi Biserica, cultele religioase şi partidele politice. Iar arestările au continuat pe tot parcursul anului ’48, când loturi masive de oameni au fost aduşi în aresturile miliţiei şi securităţii, apoi la anchete, condamnaţi şi vărsaţi sinistrelor închisori.
Putem spune că pregătirea listelor cu opozanţii regimului au fost întocmite încă din 1947, cu multe luni înainte şi au fost folosite chiar pentru a forţa abdicarea Regelui Mihai. Astfel, în ziua de 30 Decembrie 1947 primul ministru, Petru Groza şi secretarul PCdR, Gheorghiu Dej folosesc în scop de şantaj politic listele cu opozanţii comuniştilor. Nicoletta Franck, în articolul Coroana secerată consemnează momentul:
„- Şi dacă refuz să semnez?
– Dv. aţi văzut – totul a fost prevăzut! Ordinele sunt date, noi deţinem poziţii cheie. Dacă noi nu părăsim deîndată această casă ducând cu noi actul semnat al abdicării, Guvernul va pedepsi cu străşnicie. Înainte de lăsatul serii. Lista cu miile de oameni care vor fi arestaţi este deja întocmită (subl. mea). Poate vom avea un război civil. Eu nu pot răspunde de securitatea nimănui. Nici chiar de aceea a Reginei-mamă. Va curge sânge. Şi Dv. veţi purta responsabilitatea!”, a răspuns Groza .
Lista, listele, adnotate şi completate vor fi puse în aplicare ceva mai târziu, în primăvara anului următor şi va însemna arestarea într-o singură noapte a 10-15 mii de oameni, potrivit diferitelor surse. Acestora se vor adăuga mai multe mii în lunile următoare, oameni ale căror nume au fost dezvăluite în cumplitele bătăi şi torturi la care au fost supuşi cei din primul val. Au fost arestaţi atunci Părintele Justin Pârvu, preot slujitor la Seminarul Teologic Neamţ, Păr. Zosima Oancea şi Arsenie Boca, Pr. Dr. Gheorghe Chiriac şi fostul rector al Inst. Teologic Cluj, Liviu Munteanu. Virgil Maxim şi Ioan Ianolide, aflaţi în temniţe de pe vremea Mareşalului Antonescu – mare călău al tineretului român – consemnează în memoriile lor sosirea sutelor de arestaţi din primăvara şi până în toamna anului, de tristă amintire, 1948.
De fapt este foarte greu să facem referire la o singură zi, o zi din neagra noapte comunistă, când arestările erau ceva obişnuit în acele vremuri şi care au început în 1945, după intrarea în ţară a comuniştilor, veniţi pe tancurile sovietice şi până la amnistierea celor care mai trăiau în 1964 în temniţele care împânziseră ţara.
Nu putem vorbi de 14 mai 1948, fără a aminti de 14 iunie 1947, când securitatea le-a întins la Tămădău o cursă fruntaşilor PNŢ, pentru a părăsi ţara la bordul unui avion utilitar; chiar ei înşişi aveau această dorinţă, de a fugi din ţară şi a continua rezistenţa împotriva comuniştilor din exil. Arestarea liderilor ţărănişti a însemnat începutul distrugerii partidelor istorice, PNŢ şi PNL, dar şi a PSD-ului. Acestea culegeau, practic, ce au semănat. Prin laşitatea şi complicitatea lor, alături de trădarea regală, a fost posibilă predarea ţării în mâinile ocupantului sovietic.
Nu putem vorbi de 14 mai ’48, fără a face referire la 14 iunie 1958 când au fost arestaţi, tot aşa printr-o operaţiune desfăşurată la scară naţională, cei care făceau parte din mişcarea Rugul aprins. Şi în acest caz, Părintelui Daniil Tudor şi cei apropiaţi lui, clerici, monahi şi laici, au urmat numeroase arestări în perioada următoare. Arestări determinate de dezvăluirea numelui altor şi altor oameni, obţinute prin cumplite şi inimaginabile torturi.
De asemenea, nu putem să nu remarcăm că băieţii cu ochii albaştrii şi petliţele ca cerul aveau o simpatie deosebită spre data de 14, fie ele mai sau iunie. Să fie o simplă coincidenţă sau… dar mai bine nu, să nu se spună că vedem peste tot conspiraţii şi semne oculte.
Noi nu ne considerăm victime ale comunismului
Asta afirmau unii din cei trecuţi prin sistemul concentraţionar comunist românesc, adăugând: am fost învinşi de un duşman a cărui forţă am subestimat-o [şi] am suportat supliciile destinate prizonierilor săi. Însă conştient îşi asumaseră această luptă şi acest deznodământ.
Arestările din noaptea de 14 mai 1948 făceau parte dintr-un amplu plan pregătit de Moscova şi care purta numele de cod, după unele surse, Operaţiunea Ganayeh. Acesta a fost pus în practică de Brigada mobilă (echivalentul românesc al Smerş-ului rusesc) coordonată de generalul Saharovski, pe plan extern şi de gen. Gheorghe Pintilie (Pantelei Bodnarenko), de col. Alexandru Nikolski (Boris Grundberg) şi de ministrul de interne Teohari Georgescu (Baruh Tescovici), pe plan intern.
Prin Ordinul nr. 5/13 mai 1948, al acestuia din urmă se declanşează operaţiune, în noaptea de 14/15 mai, concomitent pe teritoriul întregii ţări. Şefii unităţilor de siguranţă erau în posesia unui plic sigilat, pe care aveau indicaţia de a-l deschide atunci când vor primi un anumit semnal şi de a executa ordinele aflate în el .
Traian Popescu – Macă îşi aminteşte: s-au alcătuit echipe speciale formate din trei persoane. Şeful echipei era, de regulă, agent al Siguranţei Statului, organism încă în funcţiune. El a primit un plic închis, conţinând adresele celor care urmau să fie arestaţi, dar nu avea voie să-l deschidă înainte de plecare.
Şi Pr. Gheorghe Calciu, student la medicină în acele zile rememorează: arestările au început în ziua de 15 mai. Era o acţiune masivă, spectaculoasă, desfăşurată pe întreaga ţară şi după un plan minuţios stabilit. Teohari Georgescu, ministrul de interne şi Ana Pauker şi-au calculat lovitura cu sânge rece. Securitatea întocmise vreme de peste trei ani dosarele tuturor grupărilor care proliferau în ţară şi a tuturor indivizilor periculoşi […].
Studenţii se aflau printre cei vizaţi cu precădere şi toate facultăţile mari erau sub stare de asediu, înconjurate de efective mari formate din agenţi şi militari, care legitimau şi arestau pe cei aflaţi pe listele negre. „În toate facultăţile s-au distins cu acest prilej studenţii care s-au făcut unelte ale comuniştilor, conducând, cu lista în mână prin camerele căminelor, pe agenţii siguranţei şi indicând acestora pe agenţii vizaţi. Aceste secături umane au făcut, fără excepţie, carieră în anii care au urmat. Din rândurile lor s-au ridicat profesorii universitari, cercetătorii şi academicienii, care au spălat creierele a generaţii de tineri şi au murdărit prin laşitatea lor prestigiul instituţiilor de cultură ale României. Numele acestor nemernici vor trebui făcut publice – unii dintre ei trăiesc astăzi în onoruri – pentru a fi blestemate de români şi a rămâne veşnic în cartea ruşinii acestui popor ”, consemnează Florin Dobrescu.
De ce a îngăduit Dumnezeu o asemenea prigoană?
Acum după mai bine de o jumătate de veac de la acele evenimente stăruie întrebarea: de ce? De ce a îngăduit Dumnezeu o asemenea prigoană? Un posibil răspuns îl putem găsi în cartea părintelui Moise de la Oaşa, Sfântul închisorilor:
„Ne putem întreba de ce nu au reuşit legionarii să dea ţării o aşezare politică creştină. Deşi unii pun eşecul politic pe seama violenţelor care l-au făcut pe Dumnezeu să-şi întoarcă faţa de la ei , totuşi, ţinând cont că sistemul satanic comunist a fost îngăduit de pronia divină chiar dacă a făcut sute de milioane de victime, cred că – dar cine poate şti gândul lui Dumnezeu? – altul este răspunsul. Odată cu căderea în 1917 a ultimei orânduiri statale de inspiraţie creştină, Imperiul Rus, darul unei aşezări creştine a societăţii, pentru păcatele oamenilor, a fost ridicat din lume. Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme anume pentru orice îndeletnicire de sub cer, spune Sfânta Scriptură. În faza apocaliptică în care a intrat omenirea în veacul XX nu mai era vreme pentru o orânduire creştină, cum ar fi dorit-o legionarii. Chemarea pe care la început au înţeles-o politic era de fapt ceva mult mai înalt: martirajul. De aceea o încercare de resuscitare astăzi a Mişcării Legionare sub aspect politic mi se pare utopică. Nu mai este vreme pentru aşa ceva . De la ei ne rămân doar – şi nu este puţin – moştenirea spirituală pe care fiecare o putem folosi în lucrarea mântuirii (subl. mele).
Este un punct de vedere cu care putem sau nu fi de acord, dar la care trebuie să medităm. Cum trebuie să medităm şi la sensul versurilor poetului închisorilor, Radu Gyr, care spune:
„Ne vom întoarce într-o zi…/ Şi cei de azi cu paşii grei/ nu ne-or vedea, nu ne-or simţi/ cum vom intra încet în ei.// Ne vom întoarce ca un fum,/ uşori, ţinându-ne de mâini,/ toţi cei de ieri în cei de-acum, cum trec fântânile-n fântâni.
Nu ştiu, însă, dacă se vor întoarce atâta timp cât nu suntem pregătiţi să-i primim, atâta timp cât suntem orbi şi neputincioşi în a mărturisi tot adevărul şi îl spunem doar fragmentar, făcând exact jocul celor care vor cu tot dinadinsul să ni-l ascundă. Iar povestea adevărată spune că:
„În jurul Căpitanului s-au strâns cele mai puternice suflete, caractere şi minţi pe care le aveau atunci românii, cu un singur dor: să-l urmeze în noua încercare a neamului românesc de a aduce dovada iubirii de Hristos. Şi l-au urmat: şi în viaţă şi în moarte. Astfel au fost pregătiţi tinerii legionari pentru examenul pe care l-au susţinut în temniţe – pentru martiraj. Acest fenomen nu are precedent în istoria contemporană a Bisericii. […]; tot aşa trebuie spus răspicat despre Corneliu Zelea Codreanu că are meritul de a fi fost ales, pentru a educa şi pregăti o generaţie – nu câţiva români – să aducă slavă lui Hristos, aducându-se jertfă pe ei înşişi, cu gândul la mântuirea neamului românesc” .
Vedem că în ambele citate există un cuvânt comun – martirajul. De asemenea Rugăciunea pentru neam a Părintelui Gheorghe Calciu se încheie cu încheie cu cuvintele: „Şi trecând prin patimile toate, curăţiţi prin suferinţă să ajungem la Sfânta Ta Înviere, Iisuse, slăvindu-Te pe Tine împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin!”.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.
III. Petre P. Carp și politicienii care mureau săraci pentru ca țara să fie bogată
Politica a devenit cea mai profitabilă afacere privată din România. Pentru a înțelege cât de jos am căzut, trebuie să privim spre un uriaș de o duritate legendară: Petre P. Carp. P.P. Carp a fost premierul și liderul conservator care a guvernat după o lozincă simplă, dar care azi pare SF: „Nu se poate face politică mare cu oameni mici”. Într-o vreme în care corupția începea să prindă rădăcini, Carp a fost administratorul nemilos al banului public. Nu a semnat niciun contract cu statul pentru firmele sale, nu și-a angajat nicio rudă în funcții publice și nu a acceptat niciun compromis. Când i s-a sugerat o dată să facă o mică ilegalitate pentru a ajuta un prieten politic, a răspuns tăios: „Statul nu este o societate de binefacere pentru neamuri și complici”. Contrastul cu ăștia de azi este izbitor.
Astăzi, miniștrii noștri dau din colț în colț când sunt întrebați de averi, își trec vilele pe numele altora și se agață de imunitate ca să scape de pușcărie. P.P. Carp, după o viață întreagă petrecută la vârful puterii ca ministru, diplomat și prim-ministru, a murit la moșia sa de la Țibănești aproape falimentar. Și-a donat mare parte din avere pentru școli și pentru comunitate. A intrat în politică bogat și a ieșit sărac, lăsând în urmă o Românie cu finanțe solide și o infrastructură modernizată. Cei care ne conduc azi au transformat cinstea în slăbiciune și hoția în abilitate politică. Ei nu au viziune, nu au caracter și, cel mai grav, nu au rușine. P.P. Carp ne-a demonstrat că poți conduce o țară cu mână de fier fără să furi un singur leu din buzunarul cetățeanului. Diferența dintre el și umbrele de azi este diferența dintre un bărbat de stat care își dădea viața pentru demnitatea țării și niște simple marionete de tranziție care își dau țara pentru un comision.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.
Până la desăvârșirea in integrum a colectivizării din anul 1962, câmpia Imuroasa Mică din localitatea Câmpofeni, pedinte de com. Arcani (Gorj), era cosită în baza unui obicei păstrat cu sfințenie din moși-strămoși. Numai că, înainte de a fi cosită întreaga fânețe, se trecea la delimitarea exactă a acesteia. Astfel, toți co-proprietarii erau anunțați din timp să se prezinte pentru cosit la o dată stabilită cu exactitate. Dacă unul dintre aceștia nu avea cum să ajungă „trebuia să se tocmească un alt om”.
Ajunși la fața locului, prima dată era delimitată partea familiei Dușe (20% din suprafața de fânețe a Imuroasei Mici, de regulă în mijlocul câmpiei!). Aceștia erau urmașii direcți ai armașului Dușe împroprietărit la Arcani încă din a doua jumătate a sec. XVII, de către domnitorul Radu Leon. Urma apoi și parcelarea pentru ceilalți proprietari, parcelare care se delimita cu ajutorul unor „semne de mejdină (…) alcătuite din bețe de lemn care se numeau tăguri”.
Dar cum anume se realiza această măsurătoare inedită? Prin intermediul „stânjenului lui Dușe armașul”. Conform istoricului Vasile Cărăbiș era vorba despre un instrument de măsurare „în lungime de 1,93 metri și necunoscut în metrologia românească”. Acest instrument era confecționat din lemn de stejar, iar înainte de cosit îi era verificată întodeauna dimensiunea „cu ajutorul unui metru oficial, din lemn sau metal”.
De ce familia Dușe era avantajată în acest fel? Deoarece „în trecut, armașul Dușe a fost căpetenia cetei de moșneni și cel mai influent om din sat”. Atât de mult erau respectați, încât în eventualitatea vreunei greșeli la delimitarea parcelelor „se recalcula prisosul sau minusul. Surplusul era repartizat în cote egale tuturor părtașilor, iar minusul era recuperat din contribuția tuturor în cote egale. Numai familia Dușe era exceptată de la acest calcul suplimentar”.
Profesorul V. Cărăbiș a susținut într-unul dintre studiile sale că „ultimul stânjen al armașului Dușe – utilizat la împărțeala fâneței din Imuroasa Mică – a fost moștenit de la bunicul lui Irodion Dușe (cel decedat în 1920, și considerat a fi ultimul descendent pe linie bărbătească al armașului Dușe), ceea ce înseamnă că fusese lucrat în prima jumătate a secolului al XIX-lea”.
P.S. – ar fi fenomenal ca acest ultim stânjen cu care s-a delimitat fânețea din Imuroasa Mică, cel original, să se păstreze întruna dintre sălile Muzeului Etnografic „Grigore Pupăză” din com. Arcani!
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.
II. Take Ionescu sau când politica se făcea cu viziune, nu cu combinații
Dacă Titulescu a fost arhitectul diplomației noastre, Take Ionescu a fost omul care a convins Europa că România are dreptul să existe ca stat unitar. Astăzi, ne uităm la eșalonul politic actual și vedem oameni care abia reușesc să lege două fraze coerente fără prompter. Take Ionescu, doctor în drept la Paris, domina tribunele parlamentare prin inteligență și un magnetism care îi făcea până și pe adversari să-l asculte cu respirația tăiată. Diferența dintre uriașul Take și umbrele care ocupă azi fotoliile de miniștri este simplă: Take Ionescu a înțeles că un om de stat se ocupă de interesele țării, în timp ce politicianul mărunt se ocupă doar de interesele lui particulare. Într-o perioadă în care mulți ezitau, el a fost vizionarul care a militat fără încetare pentru intrarea României în Primul Război Mondial alături de Antanta, știind că acesta este singurul drum către Marea Unire.
Sursă foto: Wikipedia
Nu a căutat funcții pentru privilegii, ci a creat partide și alianțe (precum Mica Înțelegere) ca să securizeze viitorul României într-o Europă instabilă. În timp ce ăștia de azi se luptă pentru procente în sondaje, Take Ionescu și-a pus prestigiul internațional la bătaie la Paris, în 1919, negociind granițele țării cu cei mai mari lideri ai lumii. Nu s-a dus acolo să ceară favoruri personale, ci a mers să ceară dreptate pentru un popor care își vărsase sângele în tranșee. A murit departe de casă, la Roma, rămânând până în ultima clipă un model de demnitate și patriotism lucid.
Astăzi, locul discursurilor sale vizionare a fost luat de bâlbâieli administrative și populism ieftin. Take Ionescu ne-a arătat că poți fi un politician de succes fără să-ți pierzi onoarea. Din păcate, umbrele de azi par să fi uitat că politica, în forma ei cea mai înaltă, este arta de a lăsa ceva în urmă pentru generațiile care vin, nu doar de a consuma resursele celor care sunt.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.
Regele Charles al III-lea: Am ajuns să iubesc România, cultura şi arta, patrimoniul, istoria, peisajele şi biodiversitatea: Ţară de glorii, ţară de dor! / Legăturile noastre de prietenie sunt mai puternice astăzi decât oricând!
Regele Charles, discurs călduros la adresa României pe care a numit-o, în română, „țară de glorii, țară de dor”. „Am ajuns să iubesc România”.
Când Regele Charles vorbește despre România, descrie o țară pe care nu ai cum să nu o iubești. Aflat aici într-o vizită privată, Regele Charles a vorbit cu căldură despre România pe care a numit-o, în limba română „țară de glorii, țară de dor”. Și tot în limba română a rostit primele cuvinte ale discursului ținut la Palatul Cotroceni.
„Nu pot descrie plăcerea pe care o am vizitând încă o dată această țară. Cred că au trecut 25 de ani de la prima mea vizită în această țară remarcabilă. Când am venit aici și chiar înainte, am simțit o legătură profundă cu România”, a spus Regele Charles, amintind legăturile de sânge dintre familia regală britanică și Regele Mihai.
– „Pot să spun că întotdeauna m-am simțit acasă în România. În toți acești ani, am avut bucuria de a putea călători prin toată țara și am întâlnit români din toate domeniile. Am avut astfel posibilitatea de a fi martor, la prima mână, a dezvoltării extraordinare care a avut loc și care este o mărturiei a energiei, inventivității și rezistenței dvs. Am întâlnit și am fost impresionat de reprezentanții tinerii generații, întreprinzători tineri care fac față provocărilor lumii moderne în toate domeniile, din tehnologie, ecoturism sau protecția mediului”.
– „Am fost inspirat de oamenii pe care i-am întâlnit care lucrează neobosit pentru ceilalți. Încă din anii 90 am devenit prietenul lor și sunt și acum prietenul asociației monumentelor care îi instruiește pe arhitecți și cei activi în conservarea monumentelor. Este impresionant să vezi câți voluntari tineri lucrează an de an cu atâta dragoste, atâta dedicate și atenție la detalii pentru a ajuta la păstrarea arhitecturii atât de diverse.
Așa cum am mai spus, am ajuns să iubesc România, cultura și arta, patrimoniul, istoria, peisajele și biodiversitatea. Țară de glorii, țară de dor, dacă pot să îl parafrazez pe poetul dvs. național”. – „România și-a păstrat pădurile, peisajele rurale și modelele de agricultură sustenabilă. În continuare, aici trăiesc numeroase specii care au dispărut din alte zone din Europa și din lume. Cu atât mai prețioasă devine această țară”.
– „Dar, mai ales prețuiesc prietenii mei din România, sunt foarte recunoscător pentru numeroșii oameni care m-au sprijinit în proiectele mele”.
– „Am venit în România atâția ani pentru că am simțit apropierea de poporul român, pentru suferințele îndurate în celui de-Al Doilea Război Mondial. Mi-am dorit mai ales să amintesc lumii de toate lucrurile care au făcut ca România să fie o țară atât de specială. Astăzi nu mai e nevoie să le amintim asta oamenilor, pentru că din ce în ce mai mulți britanici vin anual în România și milioane de români reprezintă un element important al vieții din Marea Britanie. Legăturile de prietenie sunt mai puternice astăzi decât oricând de-a lungul istoriei și de abia aștept să îmi joc și eu rolul în strângerea lor și mai puternică pe viitor”.
In presa din întreaga lume au apărut aceste idei legate de România și de locuitorii ei speciali. Românii pot fi mândri de acest prieten vechi. Prințul Charles a investit milioane de lire din banii săi pentru prezervarea patrimoniului cultural românesc, pentru consolidarea și restaurarea bisericilor fortificate din Ardeal monumente medievale unice în Europa! Fundația Prințul Charles a finanțat poate cel mei frumos film documentar despre România, care prezintă țara noastră într-o lumină pe care, după astfel de comentarii, nu cred că o merităm!
Îi e dor de România! Ce făcea Charles când venea în țara noastră? „Am stat și în mănăstiri, practic am dormit pe podea”
Un iubitor de natură și de tradiții, Regele Marii Britanii este absolut îndrăgostit de peisajele sălbatice și de satele din țara noastră, el vizitând, într-o vreme, an de an zona Transilvaniei.
De fiecare dată când a vorbit despre România, Regele Charles al III-lea s-a arătat de-a dreptul fascinat de țara noastră. Nu a avut niciodată tonul distant al unui oficial străin, ci vocea cuiva care a descoperit un loc rar, aproape miraculos, și care se teme că lumea modernă l-ar putea pierde înainte să-l înțeleagă pe deplin. „Pajiștile cu flori sălbatice sunt absolut unice, nu doar în Europa, ci în toată lumea”, spune el cu o certitudine care vine din experiență, nu din politețe diplomatică.
Pentru Charles, succesorul Reginei Elisabeta a II-a, România nu este o destinație bifată pe o hartă. Este un teritoriu viu, cu peisaje care par desprinse dintr-o lume veche, neatinsă de graba globalizării. Timp de aproape două decenii, el a revenit la noi cu inima deschisă, iar fiecare vizită i-a adus o altă descoperire: Maramureșul cu liniștea lui ancestrală, Bucovina cu lumina ei blândă, Horezu cu tradițiile păstrate în ciuda timpului.
„Asta e magic în legătură cu România”, spunea el într-un interviu-reper acordat Andreei Esca pentru Știrile Pro TV , amintindu-și cum, în primii ani, găsirea unei cazări era aproape imposibilă. „Vin de 16 ani aici”, spunea el în 2014. „În acești ani am fost și în alte părți ale României. Maramureșul e minunat… Aș vrea să mă întorc la un moment dat. Îmi aduc aminte și de Bucovina… Și Horezu…
Dar pe atunci era aproape imposibil să găsești cazare. Stăteam în mănăstiri, practic am dormit pe podea. Și la un moment dat am găsit un loc pe care-l puteam folosi drept reședință, în Transilvania. Trebuia să aleg un loc, nu puteam avea peste tot câte o casă. Ar putea fi un model pentru toate zonele din România, pentru ce trebuie făcut, indiferent unde te afli. Vreau să folosesc acea casă, cea de la Viscri, ca exemplu pentru ce se poate face. Să ai confortul modern și tot ce e mai bun din ambele lumi.”
Laurian Stănchescu, scriitor, istoric literar, jurnalist
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.
Constant cu ,,nonṣalanţă” cā literatura românească trece printr-o criză de ,,evaluare valorică” sau, mai bine spus, de ,,inflaţie valorică” în pofida creṣterii numărului de scriitori. Ṣi de ce n-ar fi aṣa, că tot suntem noi ca societate în regres, deṣi PIB a crescut în perioada 1989-2024 cu peste 2,2% ṣi asta n-ar fi nimic, dar sărăcia a crescut atât în rândul populaţiei, cât ṣi în literatură, deṣi, paradoxal, sunt multe poezii pe ,,piaţa Facebook? De cele mai multe ori, ne criticăm noi între noi, dezvoltăm invidie, superioritate, aroganţă, lipsă de empatie, competiții pentru cine este cel mai bun, ipocrizie, este ca gripa aviară, transmisibilă de la animal la om, dar ce oameni? de ,,cultură” bineînţeles!…
În timp ce unii ,,strigă tare”, detestabili, de altfel, alţii stau cuminti ṣi îṣi văd de treaba lor. Personal, urmăresc articole de critică literară ṣi sunt uimită de ce aud; lansări de carte, care, de altfel, au devenit ,,business” (am auzit poetă care a spus că a tăiat un porc, la un astfel de eveniment) sau altele care au cheltuit sute de euro… Întrebare: De ce? – este o acţiune de caritate sau o foame hulpavă, bineînţeles fizică, nu de carte? Iată, dragilor, unde ,,bate” azi literatura în România post-decembristă! Un alt aspect discutabil: există scriitori care îţi cer bani exorbitanţi pentru a fi trecut într-o antologie, vezi Doamne, de proporţii academice. Sumele nu sunt negociabile, ele au tarife fixe, nici mai mult, nici mai puţin, 300 euro (ṣtie domnul scriitor despre ce este vorba, o Istorie a literaturii de la 1989 până în prezent.) Aceṣti înfometaţi nu se mulţumesc cu puţinul sau rezonabilul, vor mult mai mult, iată de ce poeţii buni sunt puṣi de o parte, iar istoria începe cu cei care au bani, dar ,,proṣti şi mulţi”, cum spunea Ţuțea, iar Caragiale ar fi spus zâmbind, ,,curat murdar, coane Fănică” ṣi lista continuă. În fine, important este să avem câţi mai mulţi critici, scriitori de calitate ṣi nu de ,,duzină”, deṣi ei sunt ṣi stau ,,ascunṣi” în ,,analele” vremii. Doamne, ,,ce toamnă bogată”, spunea Blaga!… dar până la toamnă mai este încă vară şi mai lucrăm la dezvoltarea PIB-ului literar, nu? Deunăzi, citisem niṣte articole ale d-lui Vasile Dan Marchiș, unde domnia sa a arătat clar deficienţele, carenţele existente în lumea poetică. Grupuri literate greu de ,,penetrat”, probleme despre fotografi, locuri de desfăṣurare a evenimentelor etc. Aveţi dreptate, d-le Vasile Dan Marchiș, spuneţi lucrurilor pe nume, dar vă pun o singură întrebare: Dvs. pe cine promovaţi în revista a cărui fondator sunteţi? Veţi fi imparţial în promovare? Nu este cu răutate, dar vă elogiaţi cam mult, nu? Reformulaţi meritele dvs. într-o notă mai blândă, umilă… este doar o părere personală! Privesc cu cea mai mare emoţie, cu recunoṣtinţa ,,omului nebun” de ,,laudaţio” pentru oamenii de cultură adevăraţi ṣi mă simt o fericită că sunt contemporană cu domniile lor ṣi amintesc pe domnul Silviu Guga, căruia i-aṣ dedica un volum întreg de analiză poetică ṣi personală, dl. Dumitru Velea, dramaturgul vremii, dl Nicolae Baciut, om de cultură, dl Tiron Constantin, scriitor de excepţie, scriitorul incontestabil, actor, avocat, ziarist, om de cultură complet, George Vlaicu, profesorul, jurnalistul de mare valoare Thomas Csinta, prof. academician Ion Sandu, d-na Cornelia Georgescu-Stăncuț, scriitorul Nicolae Bălașa, dl. avocat, scriitor Doru Ilieș, d-na Liliana Popa, scriitoare, critic literar, d-na Camelia Pantazi Tudor, redactor, dl.Teodor Meṣină ṣi mulţi alţii, pe care îi am în minte ṣi inimă. Iată, bogăţia literaturii culturale româneṣti! Operele, acţiunile lor stau mărturie în timp. Dar ṣi voi ceilalţi, talentaţi confraţi, aveţi locul vostru pentru ca ,,piramida” să funcţioneze! Dragii mei colegi de condei, acceptaţi critica, ea poate face mult bine în scrierile voastre! Titu Maiorescu spunea: ,,critica să fie ṣi amară, numai să fie dreaptă”. Atunci să primim pozitiv critica, dar să nu o transformăm în laude personale. Acestea fiind spuse, să auzim de bine, dar cu scuzele de rigoare.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.
Pe 12 mai 1848, revoluţionarii moldoveni refugiați în Transilvania elaborează, la Brașov, programul–legământ „Prințipiile noastre pentru reformarea patriei”. Este documentul care sintetizează dezideratele românești: „Unirea Moldovei și Țării Românești într–un singur stat neatârnat românesc”, informează Glasul info.
În anul 1848, în cele trei ţări romaneşti s-au aprins flăcările revoluţiei burghezo-democratice, iar oraşele Iaşi, Bucureşti şi Blaj au reprezentat trei focare importanta ale revoluţiei romane, o mişcare care a fost inspirată de către revoluţiile din mai multe ţări europeane din acelaşi an.
Dezideratele romaneşti au fost făcute publice în timpul revoluţiei de la 1848 prin revendicarea unirii, o preocupare majoră a revoluţionarilor din toate provinciile istorice româneşti, dar în acelaşi timp era şi o luptă împotriva vechii orânduiri şi pentru dreptate socială.
Pe 12 mai 1848 revoluţionarii moldoveni refugiaţi în Transilvania elaborează documentul care sintetizează dezideratele românești: „Unirea Moldovei și Țării Românești într–un singur stat neatârnat românesc”.
Pe 12 mai 1848 revolutionarii moldoveni refugiati in Transilvania elaboreaza documentul care sintetizează dezideratele românești: „Unirea Moldovei și Țării Românești într–un singur stat neatârnat românesc”.
În lună martie anului 1848 revoluţia a izbucnit în Moldova avându-i în frunte pe Vasile Alecsandri şi pe Al. I. Cuza, dar revolta a fost repede înăbuşită.Însă va continua totuşi cu răscoale ţărăneşti şi prin activitatea revoluţionarilor moldoveni desfăşurată în Transilvania, Bucovina şi Ţara Românească.
„1. Desființarea boierescului și a orice alte dări a lăcuitorilor săteni către proprietari. 2. Ridicarea beilicurilor, a lucrului șoselelor și a tuturor împovorărilor fără plată către stăpânire. 3. Împroprietărirea lăcuitorilor fără nici un fel de răscumpărare din partea lor. 4. Nimicirea tuturor privilegiilor și, prin urmare, deopotrivă purtare a sarcinilor statului de către tot poporul îndeobște, precum și de o potrivă împărtăsire a lui la toate driturile politice și țivile. 5. Întemeierea instituțiilor țării pe toate prințipiile de libertate, de egalitate și de frățietate, dezvoltate în toată întinderea lor. 6. Unirea Moldovei și a Valahiei într-un singur stat neatârnat românesc.
12/24 Maiu 1848 Brașău
Teodor Sion, Costachi Negri, L. Roset, Frații Vasili și Ion Alecsandri, George Cantacuzin, M. Costache, A. Rusu, Grigori Balș, Zaharia Moldovanu, P. Cazimir, Ioan T. Curius, Georgie Sion, N. Ionescu”
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.
Pe 12 mai 113 a fost inaugurată la Roma, în forumul nou construit, „Columna lui Traian”, opera atribuită lui Apollodor din Damasc. Cele 124 de episoade care ilustrează războaiele daco–romane, comemorează victoria Imperiului Roman asupra Daciei, informează Glasul info.
Terminată în 113, columna are exteriorul prevăzut cu un faimos basorelief sculptat, în formă de spirală, care reproduce artistic sub o formă epică războaiele dintre români şi daci purtate de Traian pentru cucerirea Daciei. O adevărată cronică a eroismului dacic şi roman a fost eternizata pe fusul Columnei lui Traian din Roma.
Pe 12 mai 113 a fost inaugurata în forumul roman Columna lui Traian. Columna are o înălţime de aproximativ 30 de metri şi conține 18 blocuri masive de marmură de Carrara, fiecare cântărind 40 de tone.
În anul 1536, soclul Columnei a fost eliberat din ruinele forului lui Traian din ordinul Papei Paul al III-lea. Marele arhitect Fontana s-a ocupat de restaurarea lui, începând cu 1558. În 1589-1590, în locul statuii lui Traian, aflată iniţial în vârful columnei, dar dispăruta încă din antichitate, a fost aşezată o statuie a Sfântului Petru.
În perioada cât a fost director al Şcolii Romane din Roma istoricul Emil Panaitescu a adresat numeroase memorii Academiei Romane, Ministerului Instrucţiuni Publice, Ministerului de Finanțe şi Parlamentului pentru a realiza o copie a Columnei care să fie expusă în România.
Eforturile sale au fost încununate de succes în 1939 când statul roman a comandat copia, aceasta fiind terminată în 1943. Copia a fost executată din ciment alb armat, amestecat cu praf de marmură, şi respecta proporțiile monumentului.
Din cauza războiului mulajele au fost depozitate în diverse locuri locuri în Roma (Muzeul Lateran, Forul lui Traian, Palatul Expozițiilor) şi doar în 1967 au fost aduse în România. Din 1972 copia la scară naturală a bazei Columnei lui Traian şi copii ale scenelor reprezentate pe acest monument sunt expuse într-o sală a Muzeului Național de Istorie a României.
Pentru o presă independentă, fără cenzură, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!
MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.
I. Nicolae Titulescu: Geniul care a demonstrat că o țară mică poate avea o voce uriașă
Dacă vrei să înțelegi ce înseamnă cu adevărat să fii om de stat, trebuie să te uiți la Nicolae Titulescu. Omul ăsta a fost singurul ales de două ori la rând să conducă Liga Națiunilor, într-o perioadă când Europa era un butoi cu pulbere. Să fim sinceri: Titulescu nu pleca la Geneva sau la Paris ca să cerșească o poză pe hol cu mai-marii lumii sau ca să se laude prin țară că a fost băgat în seamă. El mergea acolo să dea tonul și să pună marile puteri la respect! Când deschidea gura la tribună, se făcea o liniște mormântală, pentru că vorbea cu o autoritate morală de care politicienii noștri de azi nici n-au auzit.
Avea o viziune care a anticipat Uniunea Europeană cu 50 de ani, visând la o lume unde granițele să devină irelevante prin cooperare, nu prin forță. În timp ce liderii noștri de acum par pierduți în detalii administrative și se plâng de „incertitudine” la fiecare pas, Titulescu crea alianțe strategice și forța marile puteri să asculte argumentele României. Nu-l vedeai pe el umblând plictisit prin sală sau bătând câmpii. El venea cu soluții care îi făceau pe englezi și pe francezi să ia notițe.
Sub privirea Regelui, Titulescu a înțeles un lucru esențial: respectul pe plan extern nu se obține cu prin capul plecat, ci cu o coloană vertebrală care nu se îndoaie. El reprezenta un Regat mic, dar o făcea cu demnitatea unei mari puteri, pentru că știa că onoarea nu este o marfă de schimb. Ne lipsește enorm acea rigoare care știa că un ministru adevărat nu așteaptă la uși închise, ci este cel care deschide drumuri pentru întreaga națiune. Păcat că am trecut de la un asemenea gigant la niște umbre care se tem de propriul lor discurs
MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural – Nihil Sine Deo – PRESĂ LIBERĂ
