Credința Ortodoxă. Argumente raționale care confirmă credința în Dumnezeu. Lecția 1 (continuare)

   Argumentul moral

   Acest argument pleacă de la constatarea că în toată lumea și în toată istoria a existat mereu ideea de „bine”. Fiecare popor și-a imaginat binele în modul său propriu, făcând tot ceea ce a crezut că este necesar pentru dobândirea și păstrarea lui. Așa cum ideea de Divinitate este scrisă în inima omului, acesta fiind oarecum „programat” să caute Divinitatea, tot la fel este scrisă și ideea de bine în el. Omul are tendința naturală de căutare a binelui, având ca ajutor de nădejde în acest scop cealaltă realitate universal-prezentă din sufletul său, CONȘTIINȚA. Am putea numi conștiința „ochi veghetor”, sau „santinelă neadormită”, sau „judecător nemitarnic”. Ea este agentul de ordine interioară care îndeamnă omul spre împlinirea propriului model de „bine”, care îl aprobă atunci când se află pe calea binelui și care îl dezaprobă atunci se află pe calea opusă binelui. Dacă la săvârșirea binelui conștiința este aproape imperceptibilă, fiind percepută ca o stare de bucurie aprobatoare, ea se face cu adevărat simțită în cazul înfăptuirii răului. Atunci conștiința devine o voce autoritară acuzatoare în inima omului, care nu poate fi redusă la tăcere în nici un mod. Oricât ar încerca făptuitorul răului să fugă de propria conștiință, el nu va reuși! Mitologia greacă personifica mustrările conștiinței prin atacurile agresive ale furiilor asupra celor care comiteau păcate grave.

Prin urmare ideile de bine și de rău, precum și realitatea existenței conștiinței în psihicul uman sunt adevăruri recunoscute mereu și pretutindeni în istorie. Prezența în străfundurile ființei umane a conștiinței, numită de creștini „glasul lui Dumnezeu din om”, conduce rațiunea spre afirmarea existenței unui „Programator”, adică a Creatorului ființelor omenești, Singurul Care ar fi putut introduce în mod universal un astfel de judecător necruțător în inimile noastre. Practic prin conștiința noastră suntem conduși spre împlinirea binelui, și suntem împiedicați de la săvârșirea răului. Neascultarea glasului interior al conștiinței aduce profunde tulburări interioare, ceea ce noi numim „mustrarea conștiinței”. Sfânta Scriptură surprinde câteva cazuri impresionante de conștiințe răvășite. După încălcarea poruncii postului, Adam și Eva pierd îndrăzneala către Dumnezeu și se ascund, acuzați de conștiințe. Acesta este practic începutul conflictelor psihologice în istoria omenirii! După uciderea fratelui său, Cain este blestemat de Dumnezeu, iar el răspunde posomorât: „(…) Mă voi ascunde de la fața Ta și voi fi zbuciumat și fugar pe pământ (..)” (Facerea 4;14).

Prin cuvântul „zbuciumat”, Cain arată mustrările conștiinței, care începuse să îl chinuie imediat după omorul săvârșit. Iuda, după trădarea Domnului, are chinuri atât de mari provocate de propria conștiință, încât nemaiputându-le rezista, caută eliberarea prin sinucidere! Prin urmare, ideea de bine și cea de conștiință, adevărată călăuză spre împlinirea lui, transformată în judecător nemilostiv la îndepărtarea de el, nu puteau să existe în sufletul omenesc în mod întâmplător. Ele sunt efecte ale înțelepciunii și puterii Binelui Suprem, Dumnezeu. Este adevărat că datorită păcatului omului i se întunecă mult conștiința, („Poate orb pe orb să călăuzească? Nu vor cădea amândoi în groapă?”-Luca 6;39), dar totuși ea nu dispare complet.

Iarăși este adevărat că unele popoare s-au îndepărtat foarte mult de la ideea de bine pe care o cunoaștem noi creștinii, dar conștiința nu a încetat să existe. Tocmai de aceea a coborât pe pământ Însuși Dumnezeu în trup de om, ca să vindece nu doar persoane izolate, ci ÎNTREAGA UMANITATE de concepțiile morale greșite pe care le dobândise după izgonirea din Rai. Chiar și Legea lui Moise, adevărată lumină călăuzitoare a poporului sfânt în Vechiul Testament, se dovedește la venirea lui Dumnezeu pe pământ incompletă și imperfectă. Domnul explică și motivele: „Pentru învârtoșarea inimii voastre v-a dat voie Moise să lăsați pe femeile voastre, dar din început nu a fost așa”(Matei 19;8).

Neputințele și lipsurile firii omenești lipsite de har, îl determinaseră pe Moise, tâlcuitorul poruncilor Decalogului să accepte anumite „imperfecțiuni”, cum erau divorțul, răzbunarea („ochi pentru ochi”), pedeapsa cu moartea pentru păcatele grave , etc. Dar Domnul Hristos obținând de la Tatăl prin jertfa Sa pe cruce pe Duhul Sfânt pentru întreaga umanitate, va repara, vindecând-o, însăși natura omenească a celor care vor crede în El. De aceea El va transforma și legea morală pentru ucenicii Săi, desăvârșind-o, asociind oamenilor noi, Lege nouă. Pentru că, zicea El: „vinul nou trebuie pus în burdufuri noi și împreună se vor păstra” (Luca 5;38).

După ce a reparat umanitatea, vindecând-o de păcat prin har, Domnul îi dă acesteia legi cu adevărat demne de un Dumnezeu Sfânt Care a murit din dragoste pentru oameni. Prin urmare, El interzice divorțul, căci recăsătorirea este „adulter” și întinăciune înaintea lui Dumnezeu. Interzice răzbunarea, impunând în locul ei iubirea vrăjmașilor. Interzice pedeapsa cu moartea, lăsând și celor mai mari păcătoși posibilitatea pocăinței spre mântuire (episodul femeii prinse în adulter). Interzice vorbirile inutile („orice cuvânt deșert”), bârfele („ceea ce șoptiți la ureche se va vesti de pe zidurile cetății”), hulele la adresa lui Dumnezeu, prefăcătoriile și fățărnicia („aluatul fariseilor”), uneltirile și trădările („nimic nu este ascuns decât ca să se descopere”). În afara prescripțiilor negative ale Legii, Domnul Hristos reformează profund și partea pozitivă a ei. El ne spune răspicat că nu este suficient SĂ NU FACI RĂU, ci trebuie SĂ FACI BINE ca să fii ucenicul Lui. Astfel, „Celui ce îți cere haina, dă-i și cămașa… Dacă cineva îți cere să mergi cu el o milă de loc, mergi două..Faceți milostenie… Când faci cină, nu chema prietenii… ci chiamă săracii”… Toate aceste porunci christice în final se cuprind într-un singur verb la imperativ: iubește! Religia Dumnezeului – Om este religia iubirii de Dumnezeu și de om. Domnul dă o altă interpretare și zilei de odihnă săptămânală, arătând că a fost lăsată în favoarea omului, nu spre limitarea acțiunilor lui. Așadar,aceasta nu este o zi de inactivitate, ci este zi de slăvire a lui Dumnezeu, și de lucrare în interesul oamenilor amărâți, după cum și El Însuși făcea nenumărate vindecări în ziua de sabat. Domnul Hristos separă clar cele două dimensiuni ale vieții umane. Fiind omul constituit din trup și suflet, el trebuie să se ocupe de fiecare din aceste două părți în mod corect. Formula Domnului rămâne valabilă până la sfârșitul lumii: „Dați Cezarului (trupului) cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei 22;21)!

Prin urmare Hristos îndeamnă la îndeplinirea îndatoririlor față de propriul trup, față de societate și față de conducerea lumească, dar îl obligă pe om la îndeplinirea îndatoririlor și față de Creatorul său, căci Dumnezeu nu renunță la ceea ce este al Său: sufletul nostru. Prin urmare, sufletul omului este proprietate DUMNEZEIASCĂ, și nimeni nu îl poate pretinde! De aceea, ucenicul lui Hristos trebuie să accepte ÎN ORICE CLIPĂ SĂ MOARĂ PENTRU MĂRTURISIREA LUI DUMNEZEU ȘI A FIULUI SĂU IISUS HRISTOS, de va fi nevoie, atunci când slugile satanei vor avea pretenții asupra sufletului său. Suntem datori conducerilor lumești doar cu cele materiale, însă sfera religioasă, cea care se referă la suflet și la Dumnezeu, este a noastră și numai a noastră! Nimeni nu poate pretinde din partea creștinului atitudini care se cuvin numai lui Dumnezeu: adorare, închinare, jertfă, rugăciuni, prosternare, frică și chiar respect EXAGERAT. Domnul spune clar: „Voi însă să nu vă numiți rabi, că unul este Învățătorul vostru: Hristos, iar voi toți SUNTEȚI FRAȚI. Și tată al vostru să nu numiți pe pământ, că Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri „(Matei 23;8,9). „Voi Mă numiți pe Mine: Învățătorul și Domnul, și BINE ZICEȚI, CĂCI SUNT”(Ioan 13;13). Atitudine de adorare din partea omului I Se cuvine numai Dumnezeului Celui în Treime închinat și slăvit, așa cum a afirmat Biserica Ortodoxă întotdeauna cu glas puternic: „Că Ție se cuvine TOATĂ SLAVA, CINSTEA ȘI ÎNCHINĂCIUNEA, TATĂLUI ȘI FIULUI ȘI SFÂNTULUI DUH, acum și pururea și în vecii vecilor, amin”.

În concluzie, argumentul moral este destul de puternic pentru confirmarea credinței în Dumnezeu, Creatorul și Pronietorul lumii. Ceea ce afirma și filozoful Immanuel Kant: „Două lucruri m-au minunat: cerul înstelat și legea morală din om”.

Ne întâlnim la următoarea lecție de credință ortodoxă. Preot Sorin Croitoru, Mantova Italia