Ce frumoasă e viaţa!

  Stăteam de câtăva vreme într-un bloc. Deasupra mea era o nuntă. Dansau, dar fără nici un ritm parcă. Din cînd în cînd o voce răguşită se ridica peste celelalte; probabil cântau un refren. Un geam se spărgea, cu zgomot. Ce haos o petrecere, ce absurditate!

Dar aşa este şi dinăuntru? Totul se organizează privit de acolo, şi ritmul dansului e ritm, iar vocile sunt una, ba chiar geamul acela care se sparge intră în desfăşurarea petrecerii. Există o lege de creştere interioară a petrecerii, întocmai cum cresc lucrurile în scena în care se sparge, trebuie să se spargă, vasul din Idiotul lui Dostoievski. Cei dinăuntru cunosc legea aceasta de creştere, iar pentru ei totul se ţine, chiar și excesul; în timp ce pentru cel de afară totul e haos. Aşa trebuie să fie cu cei care judecă din afară orice acţiune, orice fapt de viaţă: stau la alt etaj.

Și-mi dau seama, cum stau treaz în noapte, ce adânc fapt de viaţă e o petrecere. Cine spunea că nu se poate „povesti” un bal? E aproape un miracol, ca orice fapt de viaţă. E atît de frumoasă viaţa, cu creşterea ei spre nu ştii ce! O creştere riguroasă, geometrică, strictă, ca în Bach — spre nu ştii ce.

A doua zi întâlnesc un cunoscut din bloc. „Ce frumoasă e viaţa!”, exclam eu destul de abrupt.

-„Ai fost ieri la nuntă?”, mă întreabă el.*

*Constantin Noica, JURNAL FILOSOFIC, Editura Humanitas, București 1990, p. 6-7

______________________________________________________________________________________________________

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook