Lumea modernă este grea de utilităţi şi erori!

  Pe data de 3 decembrie 2016, ziceam că se împlinesc douăzeci și cinci de ani de la trecerea spre cele veșnice a venerabilului economist, filosof și eseist, Petre Țuțea. Cu această ocazie Federația Euro Education în parteneriat cu Parohia „Izvorul Tămăduirii”, Târgu-Jiu va organiza o slujbă de pomenire însoțită de o conferință pe tema „Petre Țutea, apologet al neamului românesc”. 

Până la comemorarea sa vom extrage texte celebre din binecunoscuta sa carte „Între Dumnezeu și neamul meu” pentru a reaminti cititorilor de acest unic eveniment. Vă așteptăm cu drag!

«”Lumea modernă este grea de utilităţi şi erori, prezentarea ei putând fi făcută în forma lirică a pamfletului, în care să se împletească indignarea moral-profetică, sarcasmul, paradoxul, dezgustul şi arătarea dansului drăcesc al contradicţiilor supărătoare şi contrastelor iluzoriu liniştitoare, al prejudecăţilor „ştiinţifice” şi al „surogatului religios al superstiţiilor” (a se vedea Veuillot). Este o întoarcere dialectică a vizitei omului Renaşterii şi secolului luminilor, care-şi dădea „raţional” cu degetele în ochi, în întunericul din el şi din natură. Acum se poate arăta că lumina raţiunii se-neacă în aparenta lumină fizică şi nu poate înlocui lumina mistică a Absolutului. De această „lumină intelectuală, plină de iubire”, cum spune Dante, a fost însetat spiritul medieval. Omul modem „merge înainte şi de-andoaselea” sau în zig-zag, ca un „ilot beat”, întrebuinţând o expresie a lui Papini. Isprăvile lui magice desfigurează ordinea firească, după care urmează efortul steril de a o reface. Seamănă cu un nebun care-şi strică caşa, ca să aibă de lucru. Este pseudomesianismul spiritului revoluţionar, înecat grotesc în dezgust senzorial şi în teamă fără ieşire. Şi, rareori, neplăcerea îl îndeamnă la sinucidere. Se Urăşte în spaţiu, trăind iluzia zborului cuceritor. Virtutea îi este înecată în întâmplări vesele şi triste. 

„O lume al cărei stăpânitor divin este întâmplarea şi al cărei principiu conducător este natura nu e numai uşuratică şi veselă, ci şi comică. Chiar faptul de a nu lua în serios evenimentele şi de a face din ele un joc pur al închipuirii, acea împletire capricioasă a întâmplărilor, echilibrul interior care se păstrează senin în mijlocul întâmplărilor celor mai crude sunt terenul natural în care încolţeşte comicul. O veselie lipsită de intenţie şi de semnificaţie este ceva lipsit de farmec: râsetele ei izbucnesc din belşug în gura celor proşti. Pentru ca râsul să cuprindă ironie sau inteligenta, el trebuie să aibă o intenţie şi un înţeles, trebuie să fie comic. Şi comicul îi dă acestei lumi fizionomia şi seriozitatea ei… Sunt caracterele clasei căreia îi aparţinea Bocaccio, clasă instruită, inteligenta, care se socotea pe sine civilizată şi tot restul barbarie. Comicul se naşte aici tocmai din aceasta: caricatura – făcută de un om inteligent – a lucrurilor şi a oamenilor aflaţi pe o treaptă inferioară a vieţii intelectuale. Societatea cultă avea în faţa ei pe călugări şi pe preoţi sau, cum spune Bocaccio, lucrurile catolice, rugăciunile, spovedaniile, predicile, posturile, mortificaţiile trupului, viziunile şi miracolele; iar în spate stătea plebea, cu prostia şi credulitatea ei. Bocaccio face să-i răsune loviturile de bici peste aceste două ordine de lucruri şi de persoane”. (Francesco De Sanctis. Istoria literaturii italiene trad. Nina Faton). Prin apariţia burgheziei, triumfă inteligenta ironică, practică, noua „nobilime” a intelectului dizolvant, care „deformează obscen, sub imperiul plăcerilor trupului, atâta vreme stăpânite, frazele şi imaginile sacre” (acelaşi). Cultura, adică valorile ideale ale Evului Mediu, este înlocuită cu civilizaţia, cu noianul de bunuri, mers scormonitor în materie, prelungit până în jungla vremii noastre. Lumina adevărului a rămas în „preoţi, călugări şi în plebea proastă şi credulă”, acoperită de „scandalul istoric” al înnoitorilor, care şi-au aruncat măştile divine, înecându-se în natură, în timp ce Francesco De Sanctis se bucură bocaccian şi machiavelic de triumful raţional şi senzorial al spiritului laic – spirit plebeian – de degradare a realului la „palpabil”, la „biograficul material”, depărtându-se de adevăr ca ideal, fugind de mistic şi ancorând Naţional-politic şi democratic în iluziile naturaliste ale „stupidului veac XIX” (Leon Daudet), Mircea Eliade se situează în lumea mistică, eliberatoare, a Evului Mediu, la care participă lucizii, nu „ştiinţificii” (N. Iorga) şi căutătorii de senzaţii tari. Termenii materie, natură, energie activă, explorare a aparentei, patrie etnoistorică şi geografică -fără conţinut religios – ca expresie a jocului de forţe şi interese sunt înţeleşi de el, dar nu fac parte din conştiinţa lui teoretică, mistică şi realmesianică. Patria lui românească este stăpânită de „ideea poporului ales” – idee iudaică – luată de la Gioaccnino da Fiore (Sfârşitul sec. XII, începutul sec. XIII), „ideile acestuia având izvorul în Răsăritul ortodox” (Mircea Eliade. Notă despre patriotism. Fragmentarium).»

Petre Țuțea, „Între Dumnezeu și neamul meu”

______________________________________________________________________________________________________

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook