Comunismul și presa românească
Instaurarea comunismului a însemnat pentru presă acceptare și promovarea unui tip de discurs total neadaptat societății civile și nevoilor sale de informație și de cunoaștere. Epoca de aur a reprezentat pentru gazetarii români o îngrădire a libertății de exprimare.[1]
Se ştie, însă, că în perioada regimurilor totalitare toate instituţiile au fost centralizate, prin urmare şi mass-media a avut de suferit. Partidul controlează acum atât de jure, cât şi de facto presa română prin Consiliul Educaţiei şi Culturii Socialiste, un organ de natură duală, partid-stat. Iar PCR este controlat complet şi cu abilitate de Ceauşescu şi de soţia sa, Elena, a căror implicare în problemele presei se extinde de la dirijarea conceperii legilor până la aprobarea şefilor de redacţii, a reporterilor, a călătoriilor în străinătate şi chiar a conţinutului presei. În acest context, orice urmă de jurnalism românesc pare să fi dispărut complet.”
Cea mai importantă lege a presei este cea din 1974 ca urmare a modificării Constituției din 1965. Ceaușescu adaugă titulatura de Președinte al R.S. România la cea de Secretar General complicând și mai rău relațiile cu URSS. Astfel, mass-media beneficia de primul act normativ din istoria României. Dar, în loc să reglementeze statutul „celei de-a patra puteri în stat“, legea afunda presa în ideologie şi înăsprea controlul partidului.
Regimul comunist se caracterizează prin distribuţia centralizată a resurselor: un grup redus de oameni monopolizează controlul asupra diferitelor resurse şi fixează criteriile de distribuire, conform intereselor lor specifice.
Activitatea redacțională
Atmosfera din redacțiile comuniste era una apăsătoare, constrânsă de stricta supraveghere a unicului partid. Tovarășul nu trebuia să lipsească din niciun număr al presei. De altfel, a devenit lege ca atât numele, cât și prenumele Tovarășului să nu apară despărțite pe silabe, trecute dintr-un rând în altul. Pentru evitarea situațiilor neplăcute cu privire la acest aspect, se recomanda rărirea rândurilor[2].
Munca cea mai dificilă îi revenea corectorului, care din neatenție putea să atragă după sine sancțiuni. O atenție sporită se acorda alegerii titlurilor fără echivoc[3].
II.2.5. Premise. Trăsăturile presei înainte de ’89
Nicio lege a presei nu a funcționat pentru mult timp după ce comuniștii au ajuns la putere în România. Prima lege românescă a presei de după cel de-al doilea război mondial, o reprezintă legea adoptată de Marea Adunare Națională, pe 28 martie 1974 ; aceasta fiind și cea mai detaliată dintre toate legile socialiste ale presei. Această lege explica funcțiile sicio-politice ale presei, organizarea. Conducere și difuzarea acesteia, relația presei cu statul, organizațiile și organele publice și cetățenii, precum și protejarea intereselor societății și indivizilor împotriva abuzului asupra dreptului de exprimare prin presă. [4]
II.2.7. Cenzura
Din nefericire, măsurile restrictive nu se impuneau doar în presa scrisă, cenzura şi cenzorii de diferite specializări subzistau şi în cinematografie, teatru, operă sau literatură, unde nici o carte, film sau alta operă artistică nu putea fi exploatată dacă nu primea viza de control[5].
II.2.7. Limba de lemn
Caracteristici ale limbii de lemn sunt:
- caracterul impersonal și pasiv al frazelor (“relațiile reciproce s-au strâns“, „într-o atmosferă de stimă și respect reciproc“, „s-au exprimat urări“ etc.)
- abundența mijloacelor lingvistice care servesc la accentuarea obligativității (a trebui, a fi dator, cu necesitate, negreșit, obligatoriu, neabătut etc.)
- maniheismul (lipsa nuanțelor, împărțirea strictă în doar două categorii ale oricărui domeniu sau mulțimi de oameni – buni și răi, prieteni și dușmani, devotați și trădători, abstract și concret, general și particular, obiectiv și subiectiv etc.)
- metaforele și personificările excesive (hidra capitalistă, părintele popoarelor – cu referire laStalin )
- codificarea (anumite cuvinte, ca „revizionist“ sau „dușman al poporului“, dau semnalul de atac; altele, precum „lipsa de vigilență revoluționară“, servesc drept avertisment sau amenințare etc).
- folosirea construcțiilor verbale în locul verbelor;
- folosirea pronumelui „noi” în locul pronumelui „eu”; prezența excesivă a comparațiilor.[6]
Note bibliografice
[1] Al. Andriescu, Limba presei româneşti în secolul al XIX-lea, Editura Junimea, Iaşi, , 1979, p.96.
[2] Cristian Florin Popescu, Manual de jurnalism. Redactarea textului jurnalistic. Genuri redacţionale, vol. I, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003, p. 133.
[3] Sorin Preda, Tehnici de redactare in presa scrisă, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 95.
[4] Peter Gross, op. cit., p. 19.
______________________________________________________________________________________________________
Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook