„O istorie a Franţei sau a Angliei nu mă prinde! Să fie Bizanţ în noi?”
Citesc o carte despre Bizanţ şi simt că „nțeleg dintr-o dată istoria Bizanţului (la fel cum am simţit cu El Greco, în sala aceea dintre convenţionalul Velasquez şi cloroticul Goya). De ce ne e atât de apropiat haosul ca şi slava de acolo? O istorie a Franţei sau a Angliei nu mă prinde. Să fie Bizanţ în noi?
***
Nu putea fi altul sfârşitul lui Moise decât în măreţie. El ştie că poporul său se va strica, îi dă încă o dată legea, dar ştie că nu i se va supune. Şi moare fără să fi intrat în Canaan, dar prevăzînd prăbuşirea operei sale.
Nu înţeleg cum pot profesorii căuta filozofia istoriei altundeva decât în Vechiul Testament. Au acolo nu numai istoria aceasta obişnuită, a trecutului, care întotdeauna e istoria dezastrelor trecute, dar şi istoria, încă mai adevărată, a viitorului. Şi totul ar fi fost prăbuşire, în opera lui Moise, dacă nu veneau profeţii — aceşti „martori care-şi aminteau de viitor”, cum spunea Leon Bloy —, spre a făgădui singura istorie deplină a lumii: aceea în care o imensitate de trecut se sprijină pe o imensitate de viitor.
Constantin Noica, JURNAL FILOSOFIC, Editura Humanitas, București 1990, p. 114-115
Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook