ICOANA BIZANTINĂ

La-‘nceputul rugăciunii,
Chipul Tău, da, aspru pare,
Cu sprâncenele-adunate
Într-o fină încruntare…

Dar creștinul ce se roagă,
Și cu hărnicie cheamă
Duhul Tău Mângâietorul,
Va scăpa curând de teamă!

Numai cei ce-și rod genunchii
Știu că este legătură
Între harul de la Duhul
Și a Ta căutătură.

Este Duhul Sfânt Acela
Ce din slugi, în fii preface
Pe aceia ce Îl cheamă;
El dă inimilor pace.

Invocându-L noi pe Dânsul,
Îl primim în inimioare,
Iar având Mângâietorul,
Cine se mai teme oare?!

Este tainică lucrare
În icoana bizantină:
Tu din ea împrăștii raze
Vii, de galbenă lumină..

Iar când dezmorțit de Duhul,
Sufletul se încălzește,
Chipul Tău preablând devine
Pentru cel ce Te privește!

De ani buni cunosc aceasta,
Nu-i magie, nici iluzii,
Cititorii poeziei
Să nu treacă la concluzii!

Doar icoana bizantină
Are-asemenea putere,
Să Te-arate cui se roagă,
În lumină de-‘Nviere!

Tu nu ceri multe cuvinte;
Vrei doar inimă umilă..
Iar aceluia ce-o are,
I Te-arăți bogat în milă!

Rugăciunea mea de slugă
Păcătoasă, se termină
Cu iubirea-Ti izvorâtă
Din icoana bizantină!

Veșnic Sfintele-Ți icoane
Pocăința ne învață,
Vii sunt Sfintele Icoane,
Și prin ele ne dai viață!

amin