Sunt condiţii de îndeplinit ca să poţi fi pro-viaţă şi anti-crimă?

   Îmi scrie cineva:
„Nu știu cum dar cei care nu au copii sunt campionii luptei împotriva avortului. Unii sunt călugări, iar alții cresc o stâna de câini și pisici acasă. Dar nu se gândesc să se apuce sa facă ei înșiși copii, sa vadă cum e. De teorie suntem sătui.”

Citesc, mă minunez, mă întristez, mă rog şi îi răspund:

Asta este o prejudecată triplă:

Pe de-o parte, nu este nevoie să ai copii ca să lupţi împotriva crimei, împotriva ideii de a-i ucide pe alţii. Este de ajuns să ai viaţă tu spre a fi pro-viaţă.

În al doilea rând, mulţi călugări au copii duhovniceşti, prin multe familii pe care le sprijină – duhovniceşte şi material – o viaţă întreagă. Şi sunt implicaţi în toate durerile acestora, ca nişte părinţi adevăraţi. La noi la mânăstire sunt ocrotiţi, ajutaţi să meargă la şcoală, să meargă în tabere şi excursii, hrăniţi şi îmbrăcaţi etc. peste 50 de copii. Cca. 20 sunt asistaţi direct de mânăstire – locuiesc aici în timpul şcolii, sunt duşi şi aduşi de la şcoală de maşina mânăstirii etc. -, ceilalţi sunt în familii cu posibilităţi mai modeste. Este doar un exemplu dintre mii şi mii.

În al treilea rând, mult mai mulţi dintre maturii pro-viaţă au copii decât dintre maturii pro-avort. Printre care şi eu.

Aşa că hai să lăsăm lozincile şi atacurile la persoană, insinuările absurde şi fără legătură cu realitatea. Să vedem adevărul simplu: a ucide un copil este o crimă. O crimă monstruoasă, atât pentru că nu se poate apăra în niciun fel (asta e datoria adulţilor!), cât şi pentru că este săvârşită de propria mamă. Care, mai devreme sau mai târziu îşi va da seama – şi durerile sunt cumplite! – că a devenit locul săvârşirii unei crime. Mulţi ar refuza să închirieze un apartament în care a fost ucis un om. Dar pentru foarte multe femei propriul pântece devine locul crimei.

Sunt realităţi cumplite, foarte dureroase. Care ne vor atinge, oricum am încerca să ne ferim de ele. Ca duhovnic, am avut şi am în grijă femei care au făcut avort. Care fără să aibă legătură cu Biserica sau cu vreo mişcare pro-viaţă au ajuns din pricina avortului să aibă suferinţe foarte mari. Şi nu vorbesc despre bolile pe care le aduc avorturile în timp, ci despre suferinţe sufleteşti.

Aici, dacă aş fi rău, aş spune şi eu „să nu mai vorbească despre avort decât cel care a îngrijit ani de zile sute şi mii de suflete rănite de această crimă”. Pentru că adevărul este că doar Dumnezeu mai ştie câtă durere am văzut, câte mame care îşi visează copiii ucişi, care au mustrări de conştiinţă teribile, traume psihice extrem de greu de vindecat.

De obicei acestea nu ies la iveală dintr-o dată, ci după ani şi ani de zile de acumulare interioară. Ceea ce le face cu atât mai cumplite. Chiar şi numai din această perspectivă tot merită, dacă avem omenie, să luptăm pentru viaţă, nu pentru uciderea oamenilor sub o anumită sau peste o anumită vârstă. Căci oricum ai numi-o – eugenie, eutanasie, avort – este tot crimă. Ca fapt, ca realitate: este ucidere. Deci este firesc şi pentru cei care au, şi pentru cei care nu au copii să fie pro-viaţă şi anti-ucidere, măcar pentru că şi ei înşişi au viaţă. Şi au datoria să o apere.

Preot Mihai-Andrei Aldea

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook