BIBLIA ŞI SUFLETUL ROMÂNESC
Cele dintâi traduceri din Sfânta Scriptură în româneşte datează dinainte de 1450. Deci părţi din Sfânta Carte au început să fie citite în limba română cam din acelaşi timp în care au început să îmbrace haina naţională cele mai multe neamuri europene. În Apus, traducerile acestea s-au făcut din opoziţie faţă de Biserica catolică de către diferiţi reformatori. La noi s-au făcut chiar de reprezentanţii Bisericii, de preoţi şi, mai târziu, de episcopi, atunci când, închegându-se o viaţă română mai liniştită, oamenii au putut să se gândească la o astâmpărare mai din plin a setei lor religioase. Biserica ortodoxă n-a luat în trecutul ei atitudine potrivnică traducerii Sf. Scripturi în graiurile naţionale. Dacă la noi nu s-au tradus totuşi părţi din ea, înainte de ce au făcut acest lucru în Apus reprezentanţii curentelor adversare Bisericii catolice, faptul se datoreşte nu opoziţiei Bisericii, ci împrejurărilor vitrege ale vieţii strămoşilor noştri, strâmtoraţi şi înghesuiţi de năvălirile atâtor popoare, opriţi atâta vreme să se adune, să se organizeze, să se reculeagă.
Aceasta nu însemnează însă că poporul nostru nu cunoştea înainte în general cuprinsul Sf. Scripturi, care e una cu cuprinsul creştinismului. Credincioşii îşi făceau rugăciunile în româneşte, iar preotul le tălmăcea Evanghelia în graiul lor, cum scrie un preot sas pe la 1546 („Românii nu citesc Epistolele Sf. Pavel şi Evanghelia în limba lor, ci într-o limbă străină (slavonă) pe care n-o înţeleg mirenii, ci le-o explică preotul lor”*. Fără să fi fost astfel formal tradusă, Sfânta Scriptură circula în rezumate şi în fragmente orale, modelând în duh creştin sufletul românesc, susţinând unitatea lui şi dându-i elementele unei spiritualităţi pe care şi-o amplifica mai departe prin cugetarea proprie.
Astfel, Biblia a format temelia spiritualităţii româneşti, baza culturii noastre, chiar într-un timp în care textul ei nu era scris în româneşte. Căci textul acesta, fie literal, fie rezumativ, era fixat în uzul lingvistic. La noi s-a petrecut acelaşi fenomen care s-a petrecut la începutul creştinismului cu textul unor Evanghelii: el circula în fraze şi povestiri orale aproape stereotipe, ca Sfântă Tradiţie, ca o repetare a predicilor apostolilor, înainte de a-l aşterne în scris unul sau altul dintre evanghelişti. Precum creştinismul în general n-a început să existe numai din momentul în care acest text s-a fixat în scris, ci deodată cu predica apostolilor despre viaţa şi opera lui Iisus Hristos, aşa şi creştinismul românesc şi spiritualitatea creştină a neamului nostru – deci baza culturii lui – n-a aşteptat transpunerea în scris a textului românesc al Scripturii, ci s-a alimentat începând cu veacuri înainte din textul românesc nescris al ei. (…)
*Şt. Meteş, Istoria Bisericii române din Transilvania, vol I, p 113
Citiți cartea integral: aici
Autor: Dumitru Stăniloae, “Ortodoxie și Naționalism”, 2011, p. 81-82
Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook