Puţin despre armele Dacilor până în timpul lui Decebal

  Una din ramurile nordice ale Tracilor, Dacii, au locuit o zonă greu de delimitat exact. Hărţile şi descrierile antice îi aşează pe cei mai mulţi între Tisa, Prut şi Dunăre. Dincolo de Prut începe Sciţia Mare. Dincolo de Dunăre erau Moesia şi, înspre gurile fluviului, Sciţia Mică.

Sub Decebal ţara numită Dacia era mai mică. Partea dintre Carpaţi şi Tisa era, de câteva generaţii, sub stăpânirea Regatului Iazigilor Metanaşti (stat clientelar roman).

În est, de la Carpaţi încolo şi pe o parte a Câmpiei Române de astăzi, Sarmaţii Roxolani, Bastarnii (un trib sarmato-celto-germanic) şi Carpianii şi Carpii, două triburi tracice (dacice) cu puternice influenţe culturale celtice şi sarmatice.

Limitele culturii materiale dacice se amestecă masiv cu cele panonice înspre Tisa, dar amestecul se menţine până în zona Dunării de mijloc (adică pe toată suprafaţa Regatului Iazig de aici). Din zona râului Siret înspre răsărit cultura sarmatică este dominantă la anul 100 d.Chr., cu toate că elemente tracice (dacice) şi celtice există până la Nipru şi dincolo de acesta (iar pe alocuri, desigur, elemente romane, greceşti, germanice etc.).

Considerând zona geografică Dacia ca fiind cuprinsă între Dunăre, Tisa şi Nistru, din punctul de vedere al armamentului avem o dominaţie categorică a armelor de tip lance sau suliţă.

Al doilea tip, ca număr, este acela al armelor numite în engleză “polearms” ori “pole weapons” şi incluse de Români, de multă vreme, tot în categoria “lăncilor“. Aici intră şi ceea ce mai târziu s-a numit “coasa de luptă”, adică o armă cu mâner lung (prăjină de minimum un stânjen*) la care se adaugă (în lung) o lamă curbă cu tăişul pe partea concavă. O armă păstrată de Români până la începutul secolului XX şi ale cărei origini se pierd în Preistorie.

Falx-ul dacic – numit şi “daca” – este o armă greu de încadrat, aflată cumva la mijloc între polearme şi săbii. Mânerul este mult mai lung decât al săbiilor obişnuite, dar fără să treacă de obicei de cca. 1-1,2 m (prea scurt pentru lănci, halebarde etc.).

Săbiile din Dacia sunt în majoritate săbii drepte, fie de tip scito-sarmatic (akinakes), fie de tip celtic. Influenţa romană aduce şi gladiusul. Cele mai multe săbii sunt de o mână, dar există şi unele foarte lungi, de două mâni.

Săbiile curbe (precum sica şi altele), sunt completate de seceri de luptă, cosoare şi alte arme curbe, care i-au făcut pe unii prezentatori să le supraestimeze numărul.

Totuşi secerile de luptă, dar şi cosoarele, sunt, de fapt, undeva la mijloc între săbii şi cuţite, ori aparţin, pur şi simplu, de acestea din urmă.

Junghere, pumnale curbe sau drepte, cosoare şi felurite cuţite au fost găsite pe toată întinderea Daciei. Folosirea lor este atât de veche şi împământenită încât forme stilizate din argint sau bronz au fost folosite şi ca “monezi”.

Pietre rotunde, găsite de-a lungul epocilor în diferite situri arheologice, mărturisesc despre folosirea ca arme a acestei unelte simple şi foarte răspândite. Fie aruncată ca atare fie, mai probabil, cu praştia sau alte mijloace, era o armă de distanţă foarte eficientă.

Suliţa scurtă era şi ea folosită, probabil mai ales la vânătoare.

Arcul cu săgeţi este foarte răspândit. Fie că se folosesc tipuri sarmatice sau scitice, arc lung sau alte categorii de arc, este limpede că această armă a fost foarte mult folosită în Dacia.

În părţile Dunării de Jos, mai ales în spaţiul scitic (de la Olt la Marea Neagră) este atestată şi practica otrăvirii săgeţilor, mai ales cu venin de viperă şi omag. Asemenea săgeţi erau folosite doar în lupta cu oamenii, otrăvirea vânatului făcându-l, desigur, necomestibil.

Scuturile din Dacia au totdeauna un umbo puternic, în mod sigur folosit în luptă pentru lovituri puternice.

Mai rare sunt topoarele de luptă, iar unele dintre ţintele atribuite de obicei altor scopuri ar putea, de fapt, să aparţină unor ghioage antice. Securea scitică şi securea-ciocan, precum şi topoarele cu cârlig sunt câteva din tipurile găsite în Dacia.

Foarte rare sunt coifurile – de inspiraţie celtică sau scito-sarmatică – şi cămăşile de zale (de oricine celtică). Armurile sarmatice nu au fost preluate de Daci, din câte se ştie astăzi, dar au fost folosite de Scito-Sarmaţii din Dacia. În schimb se pare că se foloseau un fel de platoşe din pânză groasă de cânepă şi piele (bune împotriva loviturilor de sabie, slabe în faţa împungerilor şi săgetărilor).

Merită amintite şi centurile metalice grele, “cu râuri” (astragaloide), apărute la Celto-Iliri şi răspândite prin Scordisci (un trib Celto-Moesic) în Dacia. Modelul se păstrează până astăzi la chimirele populare – late – din mai multe zone.

Deşi se presupune că erau folosite mai ales pentru a ţine sabia, considerăm că aveau în primul rând un rol de apărare a mijlocului luptătorului. Erau scumpe şi rare.

Tratatul prin care Dacia devine regat clientelar roman în timpul lui Domiţian aduce la nord de Dunăre şi maşinile de luptă romane, cel puţin după documentele istorice ale vremii. Totuşi până în acest moment nu se cunoaşte vreo mărturie arheologică în privinţa folosirii sau existenţei acestora la Daci.

Încheiem cu o prezentare a unei tactici de luptă strict dacice, singura eficientă în Europa împotriva vestitei formaţii de luptă ţestoasa (sau testudo).
Această formaţie romană era alcătuită dintr-un zid şi un ţest de scuturi dreptunghiulare, uşor curbate**, care lăsau la vedere doar capetele ostaşilor, apărate de coifuri.

Şansele de a izbi cu o săgeată exact în golurile coifului erau minime – de aceea singurii care au avut succes în această încercare au fost Parţii, care foloseau cantităţi uriaşe de săgeţi.

Ca urmare, testudo era socotită o formaţie impenetrabilă şi a permis înfruntarea de către Romani, în câmp deschis, a unor forţe militare net superioare.
În afară de avalanşa de săgeţi a Parţilor soluţia împotriva formaţiei testudo a fost, la Germani şi la Celţii Britanici, atragerea Romanilor pe terenuri pe care nu se putea realiza amintita structură.

Deşi dispunea şi de asemenea terenuri, în războaiele pe care le-a declanşat împotriva Romaniei regele dac Decebal a folosit o altă tactică (al cărei autor ne este necunoscut).

În rândurile de luptători Daci – înarmaţi cu suliţe sau lănci şi,  desigur, săbii şi cuţite sau junghere – au fost aşezaţi purtători de dacă sau falx dacicus. Aceasta era o armă cu o coadă având cca. 50-70 cm, continuată cu o lamă de 70-100 cm cu un cioc puternic. Mânuită cu două mâini, ea permitea lovituri puternice peste scut, de-a dreptul în coifurile romane. Structura acestor coifuri de până la războaiele cu Decebal nu rezista loviturilor. Deci, luptătorii cu suliţa sau lancea şi săbii lungi ţineau distanţa faţă de scuturile romane şi îi apărau pe purtătorii de falx dacicus – lipsiţi, desigur, de scuturi – de suliţele şi gladiusurile din testudo. Din partea lor, purtătorii de falx zdrobeau coifurile – şi, deci, capetele – luptătorilor din faţa lor, rupând liniile formaţiei romane şi mutând lupta de la confruntarea de formaţii la confruntarea unu-la-unu.

Acesta a fost, se pare, motivul fundamental pentru care luptele cu Decebal au fost unul din foarte rarele cazuri în care Romanii au fost nevoiţi să adune trupe egale sau superioare numeric celor ale duşmanilor lor***.

De asemenea, luptele dintre Decebal şi Traian au dus, tot ca urmare a acestei tactici de luptă, la schimbarea structurii coifurilor romane, care au devenit mult mai puternice şi capabile de a rezista unor lovituri directe devastatoare.

Dacă, pe de-o parte, nu putem să nu regretăm faptul că omenirea şi-a consumat atâtea resurse în luptele sale fratricide, pe de altă parte nu putem să nu admirăm curajul şi ingeniozitatea, tenacitatea şi dibăcia folosite de străbuni în luptele pe care le-au dat de-a lungul istoriei.

Mihai-Andrei Aldea

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook