Despre furia unei femei care se auto-distruge…

  Mă îndeamnă cineva să intru pe un link. „Cineva”, prieten de facebook, persoană de încredere, deci intru. Ce găsesc acolo? Un text furibund şi vulgar, în care o [încă] tânără bloggeriţă insultă sistematic şi violent o „prietenă”. Pe motiv că aceasta, cândva la fel de uşuratică precum autoarea (pretinde aceasta) nu doar că a devenit o femeie cuminte, căsătorită şi cu copii, dar chiar vede în ei rostul vieţii! Şi nu-şi dă seama cum unele dintre prietene încă nu au înţeles acest lucru.

Desigur, acesta este un punct de vedere. Pe care îl socotesc foarte bun, pe care alţii îl socotesc greşit. Dar, oricum, exprimat – după chiar mărturia bloggeriţei în cauză – civilizat.  Exprimat ca o fericire personală de care ar vrea să se împărtăşească şi altele. Exprimat ca o nedumerire faţă de faptul că evidenţa acestei fericiri nu a fost, în ciuda experienţei de viaţă, observată – şi asumată – şi de prietenele sale.

Într-un foarte acut contrast, autoarea în cauză insultă – violent, vulgar, gratuit. Punctul ei de vedere nu doar că este absolut, dar cei care au alt punct de vedere trebuie îngropaţi în abjecţii, arată ea prin tot ceea ce scrie.  O ură viscerală domină toate scrierile acestei femei pe care am apucat să le citesc. Îmi stârneşte o milă profundă, pentru că este evident nefericită, neîmplinită, plină de durere. Un om fericit, împlinit, bucuros NU are cum să reverse atâta otravă şi vulgaritate în jurul lui.

Am văzut multe asemenea femei în zilele noastre.  Paradoxal, multe sfârşesc prin a deveni cadâne. Găsesc un malac violent, li se pare lor că dominaţia înseamnă bărbăţie şi că pot renunţa la această furie… şi devin sclave; de obicei foarte violente faţă de oricine încearcă să le deschidă ochii. Şi le vezi pe marile feministe cu hijab-ul pe cap, îmbrăcate după toate regulile fanatismului islamist…

Altele rămân sclave ale aceleiaşi uri viscerale toată viaţa. Viaţă pe care şi-o otrăvesc neîncetat, otrăvindu-i şi pe alţii, apoi căutând vinovaţi pentru suferinţa pe care o – şi şi-o – provoacă. Este genul de femeie ruptă între prejudecăţile care îi otrăvesc viaţa, dar pe care le crede esenţiale pentru o poziţie „înaltă” mult-râvnită, şi suferinţa singurătăţii reale, intime, dată de lipsa unui bărbat adevărat care să-i fie alături; şi pe care nu îl poate găsi şi accepta câtă vreme este stăpânită de aceste prejudecăţi.  Îmi este milă de aceste persoane. Îmi este milă de ea, autoarea ce mi-a inspirat aceste rânduri triste.  Desigur, dacă ar afla, ar fi şi mai furioasă.  Cum se exprima cineva „ea urlă că vrea iubire. Dar atunci, de ce se auto-sabotează?”

Răspunsul, simplu şi trist: din mândrie!

Ea a fost îndoctrinată să creadă că ideile (violente şi absurde) pe care le promovează ar defini o cauză nobilă, un statut intelectual/spiritual înalt, că limbajul vulgar până la abjecţie, intolerant până la fanatism, dispreţuitor până la cel mai extremist rasism ar fi… un semn al sincerităţii şi libertăţii, al lipsei de prejudecăţi. Şi tot aşa. 

Succesul aparent – prin numărul de cititori – o ajută să se auto-convingă – în ciuda otrăvii în care se scaldă – că face bine. Cu toate că niciodată numărul nu este o garanţie a adevărului.

Şi astfel este închisă de mândrie într-o puşcărie în care iubirea adevărată este interzisă. Pot doar să sper că va veni vremea în care să vadă că ea şi-a construit puşcăria şi că deţine cheia eliberării.

Mihai-Andrei Aldea

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook