Cine se face frate cu dracul?
Avem o adevărată prăpastie între Românii de alaltăieri şi cei de astăzi. Cultura Românilor este atât de adânc schimbată, încât ceea ce ţine de trecut este aproape totdeauna răstălmăcit.
Acest fenomen – care nu este întâlnit doar la noi, se poate regăsi şi la Greci, Irlandezi, Suedezi şi mulţi alţii – este foarte vizibil şi în felul în care se raportează Românii de astăzi la zicerile vechi – proverbe şi zicători, cum li se mai spune. Şi vom lua ca pildă zicala a se face frate cu dracul, cu forma să te faci frate cu dracul până treci puntea.
În trecut, cel care se făcea frate cu dracu ca să treacă puntea nu era de laudă! Era un om fie rău, fie atât de slab încât devenea viclean, adică trădător. Era un om în care nu puteai avea încredere şi care ar fi fost bine să nu aibă încredere în el însuşi. Pe scurt, proverbul descria o stare de slăbiciune, de cădere, de alegere greşită. În forma de îndemn, erau unul ce se dădea între ucigaşi, tâlhari, apostaţi… Era o mărturie a unui om fără dumnezeu – cea mai mare insultă existentă pe atunci la Români.
Paradoxal, astăzi aceeaşi zicală a devenit, pentru mulţi, un îndemn, o soluţie, ba chiar un principiu de viaţă. Prăbuşirea morală cumplită a Românilor de astăzi, ruptura dintre ei şi străbuni se vede limpede în această răstălmăcire îngrozitoare a zicalei amintite. Răstălmăcire luată ca “normalitate” de către mulţi… şi care face parte şi din imaginea falsă despre cultura românească veche.
Totuşi, vechiul Român ştia altceva. De pildă, ştia că e bine pe dracu nici să-l vezi, nici să te vadăşi, de asemenea, că e bine ca dracul nici să-ţi iasă înainte, nici să stai să-i dai plăcinte! O mare deosebire faţă de răstălmăcirea amintită mai sus. Dar de ce se ferea atât Românul de cel numit şi Ucigă-l toaca! sau Nefârtatul, sau Necuratul, Împotrivitorul, Tatăl minciunii, Tatăl răutăţii, Ucigaşul de oameni şi tot aşa? Desigur, (supra)numele amintite ar trebui să ne fi lămurit deja. Sau am putea să le adăugăm şi pe altele, de asemenea date diavolului, precum Înşelătorul, Ispititorul, Viclanul sau Procletul, ori Împiedicătorul, Ducă-se pe pustii, Ascunsul, Răutatea Veche, Spurcatul, Întunecatul, Ucigă-l Crucea, Năpasta etc. Toate aceste (supra)nume arată limpede cum îl vedeau pe diavol Românii Vechi. Şi faptul că nu putea accepta vreo unire, fie şi trecătoare, cu el. Pentru că nu poţi fi şi cu dracu în buzunar şi cu sufletul în rai, după cum spune un vechi proverb.
Vedem, prin urmare, că este o deosebire uriaşă, fundamentală, între felul în care se înţelege astăzi primul proverb citat şi felul în era înţeles în trecut. Expresii precum “nici pe dracu’ să-l vezi, nici cruce să-ţi faci” sunt noi şi în contradicţie totală cu toată cultura populară veche românească. În care toţi Românii îşi puneau Crucea pretutindeni – la ferestre şi tocuri, la capetele paturilor, pe pereţi, pe case, pe scoarţe, pe uşi, pe scaune ş.a.m.d. Era lumea în care trăiau cei care puneau troiţe la fiecare răscruce, cei care aveau grijă să sfinţească nu doar casele şi curţile, ci şi ogoarele, turmele, livezile şi pădurile, păşunile şi chiar apele, în care totul trebuia sfinţit: de la unirea dintre soţi la trecerea în Veşnicie.
În această civilizaţie renunţarea la Cruce era o apostazie şi o intrare sub puterea Celui Rău, era un act de o răutate şi gravitate extremă. Inacceptabil, cerând o pocăinţă fierbinte şi lungă, şi care nu se făcea decât foarte rar, de oameni aflaţi în chinurile unor anti-creştini, sau hotărâţi să meargă pe drumul răului prin acte abominabile.
Desigur, schimbările sunt fireşti. Oamenii se schimbă, împrejurările se schimbă, popoarele se schimbă. Şi, odată cu acestea, şi cultura. Este de înţeles ca mulţi dintre Românofonii de astăzi să aibă altă credinţă şi alt sistem de valori decât cel ţinut de Români două mii de ani. Problema cea mare este confuzia.
Confuzia între ceea ce sunt astăzi cetăţenii României şi ceea ce au fost Românii din trecut. Confuzia între ceea ce este o persoană sau un grup de persoane şi ceea ce este o naţiune. Confuzia între dreptul de a te rupe de Naţiunea ta, de Străbuni şi de Credinţa lor, şi ne-dreptul să minţi că ei au fost altfel decât au fost.
Cine se face frate cu dracul poate fi românofon; poate să vorbească romgleza de azi, poate să aibă unele cunoştinţe istorice. Dar s-a rupt de Străbunii care pentru Credinţă au înfruntat imperii şi cele mai cumplite prigoane, s-a rupt de ceea ce a fost totdeauna esenţa Românismului: Ortodoxia Românească.
Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook