DE CE MILA E UNEORI O GREŞEALĂ

  Mila este pentru cei care o merită. Altfel nu este milă, ci, în cel mai bun caz, prostie. Primii refugiaţi pe care i-am văzut – chiar dacă nu erau public denumiţi ca atare – au fost cei de la cutremurul din ’77. 

Deşi aveam doar patru ani, nu pot uita nici cutremurul, nici felul în care tata a izbutit să ne scoată din bloc, nici aşteptarea pe băncile din faţa blocului, în timp ce urletul purjării de la Termocentrala Sud răsuna puternic. Nu pot uita eroismul – atât de firesc! – al şoferilor de la Getax, fantasticii taximetrişti care, în mai puţin de o jumătate de oră de la cutremur deja împânziseră oraşul. Şi care au fost, atunci, şi transportatori, şi ambulanţe, şi sistem de informaţii, şi un fel de „miliţie populară”. Pentru că, pe lângă cei disperaţi să-şi găsească rudele, să le vadă (cum am fost şi noi), pe lângă răniţi şi ucişi sau alţii asemenea, apăruseră şi profitorii. Pe ici, pe colo, peste mormanele de moloz, se strecurau umbre în căutare de ceva de furat sau jefuit. Taximetriştii puneau farurile pe ei, dacă îi vedeau violenţi sau în grup îşi chemau colegii iar centralistele anunţau miliţia. 

Au fost multe care se pot povesti despre cutremurul din ’77 şi despre Bucureşti.  Dar ceva aproape uitat sunt oamenii care căutau, în zilele de după catastrofă, un adăpost.  Cu ce haine izbutiseră să apuce, unii cu haine primite de la vecini sau de la alţi milostivi – căci pe mulţi cutremurul i-a prins în pijamale sau chiar mai puţin îmbrăcaţi. Şocaţi de distrugerile trăite şi văzute, răvăşiţi de pierderea locuinţei şi de nesiguranţa viitorului.  Alături de ei se strecurau şi alţii, cerşind mila oricui. Doar că voiciunea privirii, dibăcia glasului şi calitatea replicii dovedeau o aşezare interioară străină de haosul primilor.

Au trecut anii. Am auzit multe despre refugiaţii din vremea inundaţiilor, despre refugiaţii din vremea foametei, despre refugiaţii din vremea celui de-al doilea război mondial sau din timpul primului. Văzuţi de părinţii şi bunicii mei, de unchi şi alte rude sau de prietenii lor.  Pentru că era pe atunci un obicei astăzi ciudat şi aproape dispărut, ca oamenii să se viziteze şi să stea de vorbă. Despre trecut şi despre viitor şi despre orice îi pasiona.  Copiii nu aveau voie, de obicei, să se bage în vorba lor. Dar puteau asculta. Şi ascultam. Chipurile refugiaţilor din ’77 erau cam aceleaşi cu ale tuturor refugiaţilor: oameni răniţi sufleteşte, răvăşiţi interior, căutând să se regăsească şi să afle măcar puţin un adăpost de unde să înceapă o nouă viaţă.

La fel erau şi chipurile altor refugiaţi, pe care uneori televiziunea îi arăta, fie că era vorba de oameni din Africa sau America de Sud, de oameni loviţi de războaie sau catastrofe naturale.

După 1989 am văzut şi mai mulţi refugiaţi.  Am şi avut prilejul să lucrez cu unii. O mai rupeam atunci pe ruseşte, aşa că am putut ajuta câţiva dintre cei fugiţi din Transnistria în timpul noii terori sovietice, sau plecaţi din Caucaz – gruzini, armeni, cerchezi, ceceni…  Aceleaşi chipuri, aceeaşi tipologie umană, dacă vreţi.  Alături de care apăreau uneori şi oameni care nu se încadrau în ea. Oameni care pretindeau că sunt refugiaţi, dar pe care îi dădea de gol calitatea hainelor, independenţa financiară, siguranţa pe care o respirau, chiar aroganţa ce izbucnea uneori de sub mască. Unii, am văzut repede, ţineau de anumite servicii de informaţii. Alţii erau doar profitori, care căutau victime pentru o lovitură, oameni miloşi dar imprudenţi, pe care să-i „uşureze” de bani.

Am văzut şi imigranţi. Unii mai săraci, alţii mai bogaţi. Prima deosebire, fundamentală, faţă de refugiaţi este aceea că imigranţii ştiau exact ce vor: să ajungă într-o ţară (desigur, nu neapărat aceeaşi pentru toţi) şi să îşi facă un viitor acolo. Refugiaţii ar fi vrut să se întoarcă, ar fi vrut să schimbe cumva cursul timpului, şi să reaşeze lucrurile, astfel încât să nu fi fost siliţi să plece. Dar dorinţa lor este imposibilă. Aşa încât se gândeau şi se răzgândeau, nesiguri faţă de drumul pe care s-o apuce.

Uneori pe lângă refugiaţi, şi mai totdeauna printre imigranţi, existau şi profitorii.  Prin 1991, dacă îmi aduc bine aminte, un domn în vârstă, cu care mai lucrasem uneori pentru a ajuta oameni în nevoie, fusese „agăţat” de doi tineri imigranţi. I-am văzut îndată ca fiind suspecţi şi am încercat să-l previn pe bătrân că nu merită să se implice prea mult. Oricum, nu înainte de a-i înregistra la poliţie. Deşi vorbeam liniştit, zâmbind chiar, în limba română pe care cei doi se presupunea că nu o ştiu, au reacţionat destul de repede. Unuia „i s-a făcut puţin rău”, celălalt l-a susţinut cerând ajutorul bătrânului. Acesta mi-a aruncat o privire aspră, mustrătoare, apoi a plecat cu cei doi „sărmani” pe care „îi nedreptăţisem”. Peste vreo două săptămâni povestea înlăcrimat în Cişmigiu prietenilor de aceeaşi vârstă cum fusese jefuit de doi „nenorociţi de emigranţi” şi se jura că nu va mai ajuta niciodată pe nimeni.