Chemarea
O rază de soare mi-a furat inima…
am plecat să văd unde mă duce,
era zi frumoasă de toamnă în aur,
mă purta dorul şi o rază în cruce.
Ca vântul sau gândul îmi era chemarea,
în foşnet de fruze m-am oprit,
privirea cuprise ca-n vis fericirea,
sub pasul tomnatec ce m-a vrăjit…
Într-o lumină caldă privea spre cer,
un chip cu ochii albastri…
bucle aurii acopereau o rochiță,
pământul tot înflorea peste aştri!
O mare de frunze în culori din soare
şi din pământ înflorea fericire,
o fată tânără răsfira în aer frunzele
şi presăra peste ele iubire.
Cuvinte în şoapte cu ecou
pătrundeau în întregul univers,
mirarea creştea sub farmecul ei,
trăiam altă diemensiune, alt sens…
– Ca voi în toamnă să fie iubirea,
toți oamenii să se bucure de ea,
să îşi ridice doar privirea, apoi… la ceilalți cu bucurie să o dea!
Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook