Aş vrea să fiu Ţăran!
Muzeul Național al Unirii - Alba Iulia
Ţăranul este omul Ţării, Ţărânii şi al Ţarinii.
Este cel care sfinţeşte locul, este cel care îngrijeşte şi apără Ţara, este cel care face ţarina roditoare, cel care scoate viaţă din ţărână, şi care, la sfârşitul ostenelilor sale, se întoarce în ţărână, unindu-se cu Ţara de aici şi cu cea de dincolo, îngrijindu-şi şi apărându-şi ţarina şi de dincolo de moarte.
Se socoteau ţărani, adică Oamenii Ţării, cândva, toţi Românii, de la vlădică până la opincă.
De aceea cătunarul era al cătunului, săteanul era al satului, păstorul era al păşunilor şi plaiurilor, faurul era al tainelor făuritului, cetăţeanul era al cetăţii, târgoveţul era al târgului şi tot aşa, pentru ca toţi să fie Ţărani, toţi să fie ai Ţării.
Ţăranul ştia că are de îngrijit şi apărat ţărâna, ţarina, Ţara.
Şi chipul său se lumina de bucurie când vedea binecuvântarea lui Dumnezeu strălucind peste ţărână, ţarină, Ţară, prin roadele trupului său ostenit: poame, turme, păduri, păşuni, livezi, vii, stupine, copii, tineri, turlele bisericilor şi vuietul clopotelor, cântecul fluierelor, cimpoailor, glasurilor oamenilor şi ale firii…
A fost o vreme când Românul creştea cunoscând că are de îngrijit ţărâna, ţarina, Ţara.
A fost o vreme când fiecare băiat ştia că trebuie să devină cel puţin erou, dacă nu desăvârşit, adică sfânt.
A fost o vreme când fiecare copilă ştia că trebuie să devină cel puţin eroină, dacă nu desăvârşită, adică sfântă.
A fost o vreme în care fiecare faptă era cântărită în cumpăna dreptăţii, iubirii şi datoriilor sfinte.
A fost o vreme când Românul râvnea să fie Ţăran, să poată merge în Veşnicie ştiind că a fost, într-adevăr, om.
Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook