Un ofiţer român din linia întâi

Dacă în această ţară n-ar fi două clase cu interese atât de

deosebite şi dintre care cea mai numeroasă e condusă de

aceea care deţine făţiş vătămător pământul şi capitalul, lucrurile ar merge altfel.
Cpt. Petre Popa

  Suntem urmaşii celor a căror moştenire o ducem mai departe. Unii se raportează la înaintaşi ca la un şir de oameni laşi, hoţi, trădători etc., pentru că aşa sunt ei – ori spre asta tind – şi se identifică, prin urmare, cu aceştia. Alţii se raportează la înaintaşi ca la un şir de oameni muncitori, credincioşi, luptători, eroi, sfinţi etc., pentru că aşa sunt ei – ori spre asta tind – şi se identifică, prin urmare, cu aceştia.

Cele rele să se spele, cele bune să se-adune! – poruncea Legea Românească.
Răul din trecut trebuie cunoscut pentru a nu se mai repeta, nu pentru a-l înveşnici.
Dimpotrivă, binele din trecut trebuie cunoscut spre a fi repetat, înveşnicit, înmulţit la nesfârşit.

Închin aceste rânduri Căpitanului Petre Popa şi ostaşilor săi. Căpitanul Petre Popa este străbunicul meu, tatăl mamei tatălui meu. El a luptat în Războiul de Reîntregire – Primul război mondial – de la început până la sfârşit.

Clipele sale de „linişte” în acei ani au fost cele petrecute în spital în urma rănirii pe front, cele petrecute instruind ostaşii cu care se arunca în luptă, răgazurile dintre două bătălii. Cu plămânii distruşi de gazul de luptă folosit – împotriva convenţiilor asumate – de Germani, a murit de cancer la 52, călugărit la Mânăstirea Cernica sub numele Paisie. Odihneşte în cimitirul acestei mânăstiri, aşteptând cu dor reînvierea Neamului Românesc şi A doua venire a Domnului.

Om inteligent, cultivat, cu simţul umorului, a iubit ţăranul român cu o dragoste realistă şi cu atât mai puternică. El nu vedea Românul ca pe un înger sau alt fel de creatură fără cusur, desăvârşită. Dar îl vedea ca pe un paradoxal om obişnuit şi supra-om totodată (aşa cum, de altfel, l-au văzut pe Român în acei ani şi puţinii prieteni, şi foarte mulţii neprieteni, de la Ruşi la Germani sau Unguri).

Străbunicul meu este şi scriitor, într-un fel mai deosebit. Scrisorile de pe front, adunate într-o cărticică, au fost publicate în anii interbelici, cu o prefaţă mică, dar caldă, a lui Nicolae Iorga. Sunt aici frământările, bucuriile, durerile, îngrijorările, înţelegerile şi neînţelegerile unui ofiţer român din linia întâi. Aşa cum au fost.

Şi aşa cum pretind unii că „nu au existat”, că „e mitologie”, că „nu au existat asemenea oameni” – asta doar pentru că ei nu se pot ridica mai sus de mizerie nici măcar cu gândul.

Oamenii săi, ostaşii săi au fost „proştii” de ţărani români – cei care alcătuiau 90% din populaţia Ţării, în ciuda încercărilor de exterminare venite de sus (tradiţie veche, iată).

Au fost aceia pe care tot felul de îndoctrinaţi, desprinşi de Istorie şi rădăcini, îi socotesc „masă amorfă”, „masă de manevră”, „o clasă supusă, fără voinţă proprie, care se ridică doar atunci când nevoile primare, fiziologice, o împing etc.”.

În Războiul de Reîntregire ţăranii români – de la zarzavagii la ciobani, de la acei înrobiţi ai arendaşilor marilor moşii la moştenii şi răzeşii încă supravieţuitori genocidului fanariot – au fost, însă, altfel. Au fost oameni animaţi de idealul naţional, de Credinţă, de dragoste de Neam şi Ţară, de conştiinţă istorică; spre deosebire, de exemplu, ostaşul german sau turc, mânat în luptă exclusiv de ordine şi nevoi fiziologice. Acestora din urmă – autori blazaţi sau fericiţi de crime de război monstruoase, de acţiuni de silnicie, jaf şi distrugere cumplite – li se potrivesc epitetele triste din paragraful de mai sus. Dar nu Românilor „simpli” care au arătat în acei ani o superioritate morală uluitoare.

Căpitanul Petre Popa povesteşte, de pildă, luptele pe care le-a dat compania construită de el. O companie alcătuită când ajung, în sfârşit, la un an de zile după intrare României în război, mitralierele şi muniţia mitralierelor promise de Aliaţi – în scris, cu semnătură – înainte de intrare. Despre această trădare complexă şi sistematică a Aliaţilor am mai scris. Dar acum vreau să mă opresc asupra faptelor de arme ale ţăranilor deveniţi mitraliori. Fapte de arme văzute simplu şi direct de comandantul lor, un ofiţer român ce şi-a petrecut zilele de război în linia întâi. Faptele de arme ale ţăranilor din Vlaşca şi Teleorman, stăpâniţi – paradoxal şi imposibil pentru bolşevizaţi – de o nesfârşită dragoste de Neam şi Ţară, de o nesfârşită iubire faţă de Ardeal şi Românii aflaţi în suferinţă sub cizma austro-ungară. Dragoste, iubire pentru care au fost gata să dea mai mult decât totul. Acesta a fost secretul victoriei româneşti într-un război pierdut de conducători, pierdut de o clasă politică mizeră, dar câştigată de jertfa cutremurătoare a Ţăranului Român…

Las deoparte rândurile şi gândurile mele şi vă las în cele câteva pagini ale uneia dintre scrisorile amintite…

Mă întreb adesea, în faţa atâtor mărturii despre jertfele nesfârşite ale Neamului Românesc – de la ţăran la preot, de la vlădică la opincă – ce ne lipseşte pentru a avea un Stat mai bun, pentru a avea o altă clasă politică. Aud adesea, în jurul meu, despre politicieni „i-aş împuşca pe toţi”, „ar trebui spânzuraţi”, „clasa politică ar trebui exterminată”… Dar niciodată nu s-a întâmplat aşa, niciodată Românul nu a trecut la o asemenea lucrare. A făcut-o în schimb Comunismul, au făcut-o în schimb Sovieticii veniţi în România, au făcut-o părinţii şi „educatorii” (corect, îndoctrinatorii) politicienilor ce conduc (a se citi, distrug) România de azi. Urmările se văd.

Ca urmare, întrebarea rămâne deschisă. Părerea mea este că doar o conştientă şi sistematică, fanatică întoarcere la izvoare, o conştientă, sistematică şi fanatică îmbibare de vechea cultură românească, de fapta şi gândirea Eroilor şi Sfinţilor Neamului Românesc ne poate da răspunsul.
Părerea mea…

Mihai-Andrei Aldea

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook