Noi suntem Români. Mihai Eminescu şi dacismul. Un răspuns minciunilor deznaţionalizatoare (I)
![](https://magazincritic.ro/wp-content/uploads/2017/05/Eminescu3.jpg)
Foto: magazincritic.ro
A. Despre deznaţionalizarea Românilor. Scurtă înfăţişare a unor principii universale
Încercările de deznaţionalizare a Românilor merg, natural, pe două linii: prin forţă şi prin viclenie.
Facem o paranteză, arătând că practica deznaţionalizării este un instrument politic folosit – prin forţă şi/sau prin viclenie – de toate puterile (mici şi mari), împotriva celorlalte puteri. În acelaşi timp, dezvoltarea conştiinţei naţionale este parte a unui sistem de apărare elementar împotriva acestei practici (aplicată de străini). Deci, să fim înţeleşi, nu ne victimizăm. Constatăm o realitate universal-umană, ce a dus la deznaţionalizarea foarte multor oameni, fie ca indivizi, fie ca grupuri şi chiar în masă, de nenumărate ori de-a lungul istoriei. Şi care, evident, se manifestă şi astăzi.
Încheind paranteza, revenim la observaţia că, asemenea altora, şi Românii sunt supuşi unor puternice încercări de deznaţionalizare. Fenomenul are un înţeles strategic evident: apropierea unei populaţii străine de cultura ta deschide căi ale unor avantaje economice, militare, culturale etc. ce pot merge până la extinderea etnică şi statală în cazul asimilării depline. Dezbinareaobţinută prin deznaţionalizarea parţială este un alt avantaj strategic – sau un mare dezavantaj pentru populaţia ţintă, depinde de punctul de vedere…
Şi, revenind, încercările de deznaţionalizare a Românilor au mers şi merg, natural, pe două linii: prin forţă şi prin viclenie.
Un exemplu clasic este al Transilvaniei din secolul al XVIII-lea, când deznaţionalizarea s-a bazat pe folosirea forţei – care a distrus peste 300 (trei sute) de mânăstiri, schituri şi bisericii de parohie româneşti ortodoxe, care a pedepsit Românii pentru „vina” de a fi Români etc. – dar şi prin viclenie – prin promovarea prin intermediul unui instrument deznaţionalizator, „Biserica Greco-Catolică„, a unui aşa-zis „naţionalism”, bazat pe un pretins „latinism pro-românesc”. În cadrul acestui aşa-zis „naţionalism” al Uniatismului se promovau idei false, prin care se obţinea despărţirea Românilor trecuţi la Greco-Catolicism de ceilalţi Români: un „latinism” bazat nu pe ceea ce au fost Latinii, ci pe ceea ce erau Papalitatea şi ideologia acesteia; un dispreţ fundamentalist faţă de „barbari” (adică faţă de cei care nu erau incluşi în sistemul religios-politic şi cultural apusean); un dispreţ fundamentalist faţă de Ortodoxie şi adepţii ei – asimilaţi „slavismului”, „grecismului”, „balcanismului” şi altor termeni similari etc. În acest context, Maghiarii, Austriecii, Germanii şi Papalitatea, autorii masacrelor anti-româneşti din Moravia, Marmaţia (Maramureş), Galiţia, Banat, Transilvania etc. erau deja „mutaţi” viclean în planul „civilizator” şi „salvator”; deveneau, viclean, din autorii răutăţilor anti-româneşti (chiar atunci trăite, multe dintre ele!), „sursa redescoperirii şi reinventării naţionale„. Iar mulţi Români – la început dintre cei deveniţi Catolici sau Greco-Catolici, apoi şi dintre ceilalţi – au ajuns să preia aceste idei ale propagandei anti-româneşti, uitând să gândească logic:
Dacă „redescoperim” şi „reinventăm” naţiunea română, înseamnă că am pierdut Naţiunea Română aşa cum a fost până acum!
O logică simplă, de bun-simţ; pe care unii au avut-o, refuzând cântecele de sirenă ale „latinismului papal”.
(Pentru ce era, de fapt, romanitatea românilor, câteva mici lămuriri aici, aici, aici, aici … Pentru o parte dintre efectele distrugătoare ale Uniatismului sau Greco-Catolicismului, câteva mici lămuriri aici şi aici)
Un alt exemplu clasic este acela al Românilor din Dalmaţia, Croaţia, Slavonia, Bosnia-Herţegovina şi alte părţi ale Iliriei, din Banat, din Dardania şi vestul Moesiei (azi Serbia). Toţi aceştia, prinşi între folosirea forţei pentru islamizare din parte Turcilor (şi Albanezilor) islamişti, respectiv folosirea forţei pentru catolicizare (de către Veneţieni, Unguri şi Germanii Austrieci), au fost atacaţi şi prin viclenie, de către Sârbi şi Greci. Aceştia au folosit statutul de ocrotiţi în faţa acestor folosiri ale forţei – mai ales în zonele controlate de Unguri sau Austrieci – pentru a le oferi Românilor rămânerea în Ortodoxie, cu preţul renunţării la naţionalitate.
Este drept, înainte de a fi orice altceva suntem ai lui Dumnezeu. Şi dacă este de ales între Neam şi Dumnezeu Îl alegem, categoric, pe Dumnezeu. Doar că Dumnezeu nu cere niciodată o asemenea alegere! O asemenea alegere este impusă de viclenia duşmană a oamenilor – sau a altora.
În situaţia amintită Românii aveau de aplicat cuvântul lui Dumnezeu: pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi!
Adică aveau datoria de a-şi duce mai departe şi Neamul, şi Credinţa.
Din păcate, mulţi au lăsat neamul, devenind fie Sârbi, fie Greci – precum o mulţime de familii aromâne, inclusiv multe ale căror localităţi de origine (Aminciu, Moscopole ş.a.) fuseseră distruse de Islamişti la instigarea Grecilor din Fanar (care îi şi plătiseră pentru asta…).
Una dintre roadele otrăvite ale acestei viclenii şi căderii în capcana ei a fost lupta Croaţilor de origine română împotriva Sârbilor de origine română în luptele din Iugoslavia. În loc să mai fie, ca în trecut, factor de unitate în Balcani, urmaşii deznaţionalizaţi ai Românilor de altădată au devenit parte a dezbinării.
În sfârşit, un alt exemplu clasic este al Comunismului care, instalat în România prin forţă (de către Sovietici), s-a trezit în faţa rezistenţei armate anti-comuniste româneşti (unică în lume) şi în faţa rezistenţei „pasive” anti-comuniste româneşti (foarte complexă şi încă prea puţin analizată, adesea trecând, neaşteptat pentru străini, la rezistenţă în forţă).
Dincolo de impunerea prin forţă, care a însemnat puşcărie şi lagăre de exterminare şi muncă forţată pentru sute şi sute de mii de Români (dar Comunismul este legal în România de astăzi!!!), s-a folosit şi impunerea prin viclenie.
În faţa naţionalismului românesc, ce respingea implicit Comunismul deznaţionalizator, s-a folosit viclenia unui „naţionalism reinventat, comunist„. Din care Biserica, Maica Neamului Românesc, a fost înlăturată, la fel şi multe alte principii fundamentale… Dar care se pretindea naţionalism „românesc” („doar” că era comunist!, „doar” că nega principii naţionale româneşti fundamentale, „doar” că presupunea renunţarea la ceea ce însemnase „Român” pentru mii de ani). Şi s-a orchestrat o vicleană opoziţie între comunismul internaţionalistşi comunismul naţionalist prin care acesta din urmă să capete simpatia Românilor.
Şi aici era uşor de aplicat acelaşi raţionament de bun-simţ: dacă adoptăm un nou naţionalism, dacă trecem la o „naţiune română reinventată„, înseamnă că am renunţat la Naţiunea Română veche!
Însă, după cum se ştie, mulţi şi tot mai mulţi, cu trecerea timpului, au ascultat şi cântecul de sirenă al Comunismului, deznaţionalizându-se şi trecând în populaţia românofonă, de naţionalitate incertă, ce este majoritară în Republica România de azi.
(A se vedea şi materialele despre urmările comunismului în România, aici şi aici).
Dar de câteva decenii s-a răspândit tot mai mult o altă viclenie deznaţionalizatoare.
Ca şi cele trei amintite, şi acesta vine tot ca „ofertă bună” în faţa unor presiuni complexe, atât prin forţă, cât şi prin viclenie. Faţă de neocomunismul internaţionalist, impus şi prin forţă, şi prin viclenie, faţă de felurite alte ideologii, această nouă viclenie vine cu o ofertă zis naţionalistă. „Doar” – iarăşi! – că cere câteva renunţări şi reinventări.
Această viclenie deznaţionalizatoare este Dacismul. Şocant?
Nu este Dacismul naţionalism românesc? Nu este Dacismul o formă de patriotism românesc?
Din păcate, nu este. Ne-am dori să fie asta.
Dacii, şi în general Tracii, sunt Străbunii noştri. Îi iubim, îi respectăm. Şi, după principiul românesc fundamental cele rele să se spele, cele bune să se-adune, vrem să păstrăm şi să înmulţim tot ceea ce este bun în moştenirea lor; de la vitejia lor până la priceperea lor în felurite meşteşuguri şi legătura lor cu natura. Evident, lăsând deoparte cele rele, de la păgânismul ucigaş de oameni şi până la dezbinarea ce le-a fost caracteristică (şi pe care o păstrăm, din nenorocire).
Dar Dacismul nu îi respectă pe Daci! Pretinde că îi respectă, cu viclenie, dar în fapt îi reinventează, după pofta unuia sau altuia dintre ideologii dacişti (care, în acord cu Dacismul ca tendinţă, se contrazic zdravăn şi chiar cu ură în nenumărate „amănunte esenţiale”).
Mai mult, Dacismul nu îi respectă pe Români! Sub pretenţia vicleană a unui naţionalismori patriotism (de tip comunist, de fapt) se promovează dispreţul sau ura faţă de ceea ce este românesc, se promovează o „naţiune reinventată„. Se ajunge până la ura directă faţă de numele de Român, faţă de numele de România. Lipsa de logică a acestui curent este izbitoare, dar viclenia declaraţiilor despre „iubirea de neam”, „iubirea de ţară”, „lupta cu sistemul” etc. orbesc pe mulţi cetăţeni români care îşi caută rădăcinile.
Totuşi este de bun simţ: cine este duşman al numelui de Român şi România este anti-român!Nu e nevoie de cine ştie ce analiză complexă ca să înţelegi asta! Cel care vrea ca Românii să renunţe la numele de Român, cel care vrea ca România să înceteze de a mai fi România este anti-român! E simplu şi clar! Nu ai cum să fi de partea a ceva pe care vrei să îl desfiinţezi! De vreme ce vrei să îl desfiinţezi, eşti împotriva lui! Iar dacă eşti împotriva numelui de Român sau România, eşti anti-român. Deci promovezi deznaţionalizarea Românilor şi a României, transformarea lor în altceva! Este ceea ce face Dacismul – bine susţinut din afară: încearcă să distrugă Românitatea, să-i facă pe Români – sau cel puţin pe o parte dintre ei -, să renunţe la a mai fi Români, să devind „Dacii” lui X sau Y, „Geţii” unuia sau altuia, „Tracii” lui cutare sau cutare, „Agatârşii” lui X sau Y etc., etc. Orice, doar să nu mai fie Români! O fi Dacismul un grup de „naţionalisme” (neo-naţionalisme neocomuniste, mai exact), dar este categoric antiromânesc şi, pentru Români, deznaţionalizator. În acelaşi fel, pe linie comunist-internaţionalistă sau comunist-„naţionalistă”, Dacismul promovează renunţarea la Biserică, Maica Neamului Românesc, şi adoptarea ori a unui păgânism, ori a unei noi religii pseudo-creştine. Acest păgânism ar trebui să fie, după unii politeist; după alţii, ar trebui să fie „zalmoxianist”. Totul după ideile unora sau altora ce au inventat, după cheful lor, forme zis „dacice” – în fapt, total moderne – de păgânism (politeist sau monoteist, cum i-a trăznit pe ei pofta), Pseudo-creştinismul amintit este fie un „ortodoxism zalmoxianist”, fie un „zalmoxianism” pretins pre- sau ante- sau supra- creştin (toate aceste secte venind cu un „Zamolxe” inventat, ca şi în amintitul neo-păgânism, de cheful unora, nu prezentat după mărturiile istorice).
În acelaşi fel se vine şi cu felurite reinventări ale „culturii populare româneşti”, care numai populară şi românească nu mai este în născocirile acestora, şi cu felurite alte „mici” renunţări la tot ceea ce suntem în esenţă, noi, Românii.
Toate aceste linii deznaţionalizatoare, pe care cu viclenie le promovează grupurile daciste, au rădăcini în „naţionalismul comunsti” şi corespund ideologiei politice a acestuia (a se vedea şi aici, aici, aici şi aici materiale pe temă).
Este evident că între aceste forme de „nou naţionalism” promovate de Dacism şi Românitatea veche nu există nicio legătură. După cum spunea Mihai Eminescu, pentru cine are urechi de auzit şi suflet de înţeles, noi suntem Români şi punctum. Dar chiar dacă nu există legătură, viclenia o va născoci. Folosindu-se de orice sofisme şi falsificări cu putinţă, ca să-i păcălească pe toţi Românii care îşi caută rădăcinile.
Iar unul dintre cei folosiţi de aceşti propagandişti ai deznaţionalizării Daciste este Mihai Eminescu. Prezentat de ei, desigur, drept „dacist”, drept „de-al lor”. Ciuntindu-se afirmaţiile şi gândirea lui Mihai Eminescu, minţindu-se despre ce a vrut şi a zis acesta.
Dar, cum minciuna are picioare scurte şi adevărul o ajunge, vom înfăţişa cititorilor adevărul despre Mihai Eminescu, Românism şi Dacism. Pe textul eminescian.
Vom putea vedea că, asemenea oricărui Român cu gândire sănătoasă, Mihai Eminescu i-a iubit şi respectat pe Daci, i-a privit ca parte a moştenirii româneşti, dar i-a iubit şi respectat şi pe Romani, i-a privit ca parte a moştenirii româneşti şi a punctat exemplar un adevăr simplu şi veşnic:
Suntem Români şi punctum.
(va urma)