România sub Comunism. Votul liber comunist: alegerile de la Uzinele „Malaxa”, Februarie 1945
Foto: forum.construim-romania.ro
Puţini înţeleg felul în care Comunismul a fost impus în România.
Negocierile purtate între Antonescu şi Aliaţi pentru ieşirea României din război, aflate la un pas de finalizare, au fost întrerupte de acţiunea din 23 August 1944. Una dintre urmări a fost intrarea ţării sub totală ocupaţie sovietică. Primul val de distrugeri, jafuri, violuri şi crime al Armatei Sovietice – asta s-a numit mai târziu „eliberarea României” – a fost urmat de cel al instaurării Comunismului.
Trebuie înţeles faptul că nu a existat nicio aderenţă românească la Comunism cât de cât semnificativă. Românii de stânga – gen Panait Istrati şi alţii ca acesta – au fost o minoritate infimă: din peste 17.000.000 (şaptesprezece milioane) de Români, doar vreo 200 (două sute) aderă la ideile comuniste. Chiar şi dintre aceştia mulţi ajung să renege doctrina marxist-leninistă, ba chiar şi stânga politică, în general.
Dar în 1989 Comunismul stăpânea atât de bine România, gândirea şi trăirea populaţiei de aici, încât o mişcare populară anti-comunistă care îl dărâmă pe Ceauşescu este urmată de câştigarea alegerilor de câtre gruparea comunistă condusă de Ion Iliescu şi Petre Roman. Cei care o votează (şi îi votează pe cei doi) o fac fiind convinşi că prin votul lor „luptă pentru libertatea şi binele Ţării”.
Cum s-a ajuns de la situaţia în care propaganda comunistă nu izbuteşte, vreme de două decenii, să câştige dintre milioane de Români decât cel mult unul din o sută de mii, la cea în care majoritatea populaţiei să fie dominată de ideile comuniste?
Răspunsul este simplu: prin teroare sistematică şi corupţie dirijată.
Sursa: forum.construim-romania.ro
La începutul anului 1945 Uzinele „Malaxa” aveau peste 4000 de angajaţi, de la muncitori necalificaţi până la ingineri, contabili, personal administrativ etc.
În 19 Februarie 1945 au, conform noilor legi impuse de la Moscova, alegerile unui „Comitet de Fabrică” pentru aceste uzine.
Exista deja un comitet „ad-hoc” – adică impus de Sovietici – şi controlat de „Mauriciu Vasile” şi „Licininschi Marx”, dar se dorea oferirea unei aparenţe de sprijin popular, de vot democratic etc.
Trupele sovietice ocupă poziţii la intrările în curte, de-a lungul curţii şi în felurite puncte strategice. Comuniştii „civili”, mulţi dintre ei foarte slabi cunoscători de limbă română (proaspăt veniţi din URSS), fac propagandă „binefacerilor pe care le aduce Comunismul clasei muncitoare”. Îndemnul venit atât pe linie militară cât şi „civilă” este clar: votaţi Comuniştii!
Ordinul este repetat insistent şi printre muncitorii de etnie străină; Ungurii şi Evreii sunt foarte interesaţi – în paralel unii faţă de ceilalţi – de organizarea unor grupări comuniste ungureşti şi evreieşti, esenţiale pentru obţinerea unor poziţii mai bune în raport cu Sovieticii. Primii au în vedere obţinerea Ardealului pentru Ungaria, ceilalţi evitarea unor epurări ca cele din URSS. Aderă la structura comunistă şi muncitori din alte etnii. Slavii sunt înştiinţaţi că dacă nu se declară Comunişti vor fi trataţi şi ca anti-comunişti, şi ca duşmani ai Rusiei şi Slavismului în general. Germanii află că dacă nu sunt de partea Comuniştilor vor fi declaraţi în masă hitlerişti. Etc.
În aceste condiţii, de haos aparent – de fapt atent dirijat din umbră de Sovietici şi agenţii lor – au loc alegerile.
Şoc!
Din cele peste 4.000 (patru mii) de voturi exprimate, Comuniştii primesc… ceva mai mult de 600 (şase sute)! Nici măcar 20%!
Peste 3.500 (trei mii cinci sute) de muncitori au curajul de a semna votul lor pentru un nou comitet.
Aderenţa muncitorilor la valorile creştine şi naţionaliste are legătură şi cu activitatea eroică a Episcopului Pavel Şerpe printre muncitorii bucureşteni, dar şi cu legătura multora dintre ei cu părinţii sau bunicii lor (Ţărani Români, oameni ai Ţării şi ai Credinţei). De asemenea, mulţi dintre muncitori sunt simpatizanţi sau membri ai unor grupări legionare, ţărăniste sau liberale, ca urmare anti-comunişti.
Această realitate pe care Comuniştii o neagă în public – pretinzând că are alături şi reprezintă întregul proletariat din România – îi izbeşte în faţă în cadrul alegerilor de la Uzinele „Malaxa”.
Bucuria muncitorilor în faţa câştigării alegerilor de către anti-comunişti este uriaşă. Răsună, în ciuda trupelor sovietice, în toate laturile uzinelor. Reprezentantul real al muncitorilor, bătut de Comunişti şi luat pe sus de soldaţii sovietici este scos din mâinile acestora de muncitori şi adus pe braţe în mijlocul lor.
Actul semnat de muncitori este însă respins de Comunişti, care contestă semnăturile şi cer un nou vot, supravegheat.
Începe votarea din nou, în prezenţa unui magistrat militar.
Votează 1.500 de muncitori, toţi manifestându-se anti-comunist. La cererea Comuniştilor, urna se sigilează, sub cuvânt că este prea târziu şi e cazul să se reia votarea în ziua următoare.
A doua zi însă, la ordinul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, membrii „Comitetului de Fabrică” aleşi de muncitori sunt arestaţi. Acuzaţiile sunt diverse şi grave, de la conspiraţie la fascism sau hitlerism.
Sub supravegherea trupelor sovietice are loc un nou examen pentru Comuniştii din România: acţiunea trupelor de şoc ale Partidului, alcătuite din civili – mulţi fiind foşti deţinuţi de drept comun sau feluriţi infractori – şi conduse de agenţii sovietici „împământeniţi” peste noapte.
Trupele au fost organizate în cadrul CFR, odată cu intrarea Căilor Ferate Române sub controlul şi administraţia Sovieticilor. NKVD-ul şi celelalte Servicii sovietice se folosesc de această poziţie pentru a introduce în rândurile muncitorilor atât agenţii lor veniţi din URSS (cu stagii de pregătire în cartierele româneşti din Kiev, Odesa, Moscova, Tiraspol etc.) cât şi feluriţi infractori locali (preferabil de etnie străină şi cât mai anti-Români cu putinţă).
Examenul este trecut la limită.
Ce-i drept, trupele „muncitoreşti” – corect, „infracţionale” – ale Partidului „restabilesc liniştea şi ordinea” folosind revolvere, pistoale şi chiar puşti, împuşcând o serie de muncitori (numărul nu a fost făcut public niciodată).
Dar, pe de-o parte, Comuniştii izbutesc şi performanţa de a se împuşca între ei, deoarece intrând pe două porţi şi trăgând orbeşte ajung să tragă şi unii în alţii.
Pe de altă parte, chiar dacă până la prânz au izbutit, ucigând, rănind şi arestând, să preia controlul uzinelor – venit personal Gheorghiu-Dej proclamă „alegerea” comitetului comunist – muncitorii refuză să reia lucrul.
Ca urmare, au loc arestări repetate, muncitorii „recalcitranţi” fiind trimişi în Lagărul de la Caracal.
În cele din urmă, mai mult de jumătate dintre muncitori sunt arestaţi sau împuşcaţi, în cel mai bun caz fug spre alte locuri de muncă – ori chiar în străinătate.
Comitetul impus cu armele de Gheorghe Gheorghiu-Dej va rămâne pe panourile uzinelor – devenite „23 August” sau „Malaxa” – drept „primul comitet muncitoresc ales democratic” pentru aceste uzine, drept „o mare biruinţă a clasei muncitoare” etc.
Toţi cei angajaţi din vara lui 1945 lucrează văzând propaganda comunistă în permanenţă. Şi, pe măsură ce Securitatea impune tăcerea asupra istoriei recente, lăsând loc doar propagandei comuniste, aceasta devine singura versiune auzită. Îndoctrinarea prinde rădăcini. Muncitorii încep să iasă la parade şi să lucreze alături de Comunism cu tot mai multă convingere, cu tot mai mult entuziasm. Mai târziu, pe măsură ce dezamăgirile aduse de Comunism se înmulţesc, entuziasmul este înlocuit de resemnare, dar convingerile faţă de trecutul recent rămân cele impuse oficial. Pas cu pas, ideile comuniste devin o parte esenţială a gândirii şi trăirii muncitorilor, chiar şi a celor care urăsc Partidul, activiştii de partid, Comunismul. Teroarea sistematică şi corupţia dirijată îşi îndepliniseră rolul.
Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook