Conceptul nemuririi la daci, Deceneu Zamolxis și Arsenie Boca

  Ce comun au Zamolxis și Boca? Ambii au fost preoți. Legătura dintre ei e una și aceiași, nemurirea. Primul o spunea deschis, invitând la nemurire tot neamul: „Dacii sunt nemuritori!”. (Probabil, Zamolxis avea explicațiile sale logice, convingătoare, de credință rațională în zei. Ajutorul lui, dat lui Burebista la formarea primului Stat dacic, a fost de neprețuit.) 
Al doilea, Arsenie Boca la o distanță de peste 2 mii de ani de primul, ca om mai apropiat de civilizația sec. XXI, nu arăta cu nimic și nici, nu spera la nemurirea sa proprie. Oricum, mișcarea populară a enoriașilor ortodocși de canonizare a acestui om, continue. Spațiul spiritual din sufletul națiunii române a cerut și în schimb primește un Sfânt nou, unul mai apropiat de timpurile contemporanității, „nemuritor”. Iar fenomenul dat nu este numai mistic, pur religios, ci are și o explicație logică, de știință. S-ar putea întâmpla așa, ca logica preotului antic despre nemurire și logica contemporană a poporului român să se contopească în una, într-o logică comună generalizată. Poate, că de la atingerea momentului contopirii acestor două logici, continuitatea dacică din inima poporul român va fi restabilită și promovată mereu. Din daci ne tragem! Astăzi, această necesitate tot mai frecvent apare pe buzele noii generații deoarece e greu de înțeles: cum de au fost dacii romanizați. 
Arsenie Boca este un om nemuritor în rând cu Burebista, Zamolxis, Decebal, etc… Doar, numai trupul lui a plecat „dincolo”. Viața acestui Părinte e încă aici, în memoria oamenilor. „Plec dincolo ducând cu mine multe taine, pentru că n-am cui le spune” (Pr. Arsenie Boca). Urma vieții lui Arsenie Boca a rămas ca o brazdă trasă pe conștiința națională a poporului român. În timp, această urmă va fi descoperită de fiecare din românii generațiilor ce vin. 

1.Fenomenul Cunoașterii 
Ce este Cunoașterea? Scrie în DEX. Noi, nu vom răsturna conceptul tradițional despre cunoaștere , dacă vom susține că metodologia cunoașterii e binară. Cunoașterea, totdeauna trece prin cele două instrumente ale sale: limbă și trup. Pe cât de adecvate sunt aceste două instrumente legilor naturii, pe atât de adecvată, armonioasă, satisfăcută și plină de bucurii e viața omului. Deci, pentru a fi desăvârșit, omul are nevoie de a studia minuțios perfecțiunea instrumentelor cunoașterii sale. 
Trupul uman are cele 5 organe de simț. Ele, îi dau omului totul ce e necesar pentru existență. Dar, asta e insuficient. Viața e mai mult ca existența. Ea presupune prezența gândirii. Sfera intereselor omului însă este mereu perturbată de activități neașteptate ale naturii. Necesitatea de a preveni fenomenele bune sau rele îl instigă pe om la gândire, iar rezultatele așteptate nu totdeauna corespund. Practica vieții umane generează dorințe, visuri, iluzii repetate care îl fac pe om să încerce noi căutări, noi drumuri de existență pe care le creează el singur, artificial, departe de realitatea pe care o dă instantaneu natura. Astfel, câștigul din urma abuzului manifestat față de natură se consumă ușor, iar omul din nou stă derutat, la început de cale. Setea de a domina prin cunoaștere nu se întețește, ci crește. Ce mai trebuie de făcut, ca plata pentru abuzul aplicat să fie cât mai mică? Religiile lumii vorbesc despre credință, rugăciune și păcat, despre respect și teamă de Dumnezeu. Știința ordinară obișnuită, vorbește despre cultură, unitatea societății civilizate prin însușirea și practicarea mai multor științe și reguli prin legi democratice elaborate la cugetul oamenilor de valoare, aleși ai poporului. Ei, ne reprezintă. 
Dacă bazele credinței enoriașilor sunt cărțile sfinte, apoi bazele credinței cărturarilor sunt cărțile de știință recunoscute de majoritatea civilizată. Astfel, ne aflăm în fața a două poziții contradictorii în cunoaștere: Teism-Ateism. Ele nu sunt echilibrate. Credința (oricare credință!) este irațională deoarece e obținută prin revelații și ca urmare e tratată ca non-știință. Iar Știința actuală, chiar dacă acceptă noțiunea credinței, oricum, o folosește ca pe o derivată a încrederii acordate celor din jur. Cred, îmi pare, probabil…. Această situație a iluziei montată în dorința de a o materializa, deja îl pune pe omul ateist în situația de a se îndoi în capacitatea sa de a vedea lumea integrat, în a sa complexitate concretă. Omul ateu, e nevoit să recunoască că încrederea acordată practicii sale sau a profesorilor săi, savanți moderni sau antici, se începe de la unitatea 1, de la personalități, Excelențe.
Geniul cunoașterii, e o Unitate, 1, iar omul gânditor „modern” trăiește în calitate de om-copie, unitate biologică ca și profesorii săi. Un astfel de om nu va vedea complexitatea Lumii sale niciodată (Nu poți cunoaște tot!). Totuși, ateul are speranță că în viitor, cineva din descendenții săi va trăi mai bine, mai sigur, mai satisfăcut. Și într-adevăr, fiecare generație nouă are acces la mai multe materii și accesorii informaționale. Dar, numai ca om-copie. Omul tânăr nu este autentic, ci om-specialist, învățat pe cunoștințele înguste ale altora. Timpul, când omul putea să cunoască toate științele pe care le elaborează umanitatea a trecut. Iată, noi (deștepți ai unei civilizații înalte) nu înțelegem de ce Zamolxis, un preot antic (primitiv!) învăța dacii că ei sunt nemuritori. E simplu: Zamolxis vedea lumea în a sa complexitate. Cunoștea tot ce apăruse în cunoștința acelei lumi, făcea parte din natură și din Creatorul ei etern. Totuși, pentru claritate, omului contemporan acesta explicație nu este în de ajuns.
În toată această cercetare e ocolit faptul că descrierea trupului uman și a proprietăților lui, se face prin al doilea instrument, limba de comunicare. Iar limbajul actual e folosit egocentric. Limbajul uman nu totdeauna reflectă adecvat natura, deci și trupul. Limba de comunicare e un sistem artificial, o invenție imperfectă a omului. De aceea, pentru ca omul să aibă o viață armonioasă, el va trebui în primul rând să-și dezvolte limba, limbajul practicat. Iar începutul se ia de la structura limbii prezentată prin noțiuni echilibre: trup-0-limbă; trup-0-intelect; trup-0-suflet…. Credință-0-Știință; teism-0-ateism. Adică, noțiunile binare vor trebui tratate ca unități duale de nedespărțit, celule „indivizibile” ale cunoașterii. 
De aici, devine clar de ce lumea nu va putea fi niciodată numai ateistă, la fel cum nu va putea fi numai teistă: iudaică, creștină sau islamică. La granița celor două contrarii apare o Doctrina nouă, un segment de cunoștințe „pierdute”, care explică lumea în a sa complexitate, o integrează. Ambele părți ale cunoașterii, Credință-0-Știință, trăiesc simultan influențându-se reciproc prin izvorul lor comun, Centrul, 0, intuiția și intelectul. Ce este un om? Trup, suflet sau relația dintre ele? Probabil, omul este un duh viu cu care e dotat trupul dat. Conceptul celulei trinitare adecvate naturii (trup-0-suflet; pozitron-0-electron; particulă-0-undă; lumină-0-cuant…), ar trebui să ne afecteze ca un deșteptător spre a eccepta o gândire sănătoasă, echilibrată. Conceptul e fondată pe noțiuni luate din relația universală a cosmosului: general-0-particular; energie-0-materie; respingere-0-atracție (contradicție-0-complementaritate, diferențiere-0-asemănare). Din relația 0, care unește toate aceste părți ale echilibrelor demonstrate, face parte și intelectul omului. 
Datorită acestei abordări, vom putea să ne convingem că din acel Centru 0, al echilibrelor, dacă se dorește o viață armonioasă, se va accepta manifestarea a unei alte Științe și a unei alte Credințe, care împreună vor uni Știința tradițională cu Religiile (Știință-0-Credință). Totul ce e nou, se naște la granița celor două faze contradictorii. Între Credință religioasă și Știința ordinară există un segment de cunoștințe „pierdute”. Se vede! Nici o credință religioasă nu e capabilă la pacificare, unitate. Odată cu creșterea volumului informațional, omul modern va trebui să conștientizeze acest fapt.
Cunoștințele noi, ale complexității în cunoaștere, vor fi manifestate de fiecare om în parte prin comportamentul său social, odată cu atingerea dorinței de a vedea lucrurile integrat. (Materialismul nu poate exista fără idealism.) Dorința de a cunoaște va duce la un Salt al Cunoașterii, precedent al Saltului Cunoștinței așteptat de lumea științifică actuală (vezi lucrarea „Revoluția Conștiinței” editată în anul 2010). Sau, cu alte cuvinte, Saltul Cunoașterii va fi precedent al Credinței în rațiune, Sursă a atracției, adică de comuniune a tuturor credințelor iraționale, confesiuni religioase ale lumii (triada: Credința în rațiune-0-Credințele confesiunilor religioase).
Astfel, o „altă” credință este Credința în rațiune, iar o „altă” știință e Știința extraordinară a axiomelor. „Altele” nu ignoră trecutul, nu-l schimbă ci-l explică, se aranjează complementar alături de Cunoașterea tradițională, se arată la față, iese din umbră. Sunt prezente! De prezența lor (a „altelor”) fiecare om va trebui să țină cont deoarece acest indice, mereu prezent, va fi reglator al direcției de mișcare și limită a abuzului. Prima axiomă a Științei extraordinare e triada: 1-0-1. Aceasta este o măsură universală cu ajutorul căreia e posibil de analizat oricare limbaj sau text la falsitate: corespund ele adecvat naturii vergine sau nu corespund.
Și, dacă Știința actuală se începe de la unitatea 1, merge spre infinit, unde e locul celeilalte „Științe extraordinare axiomatice”? Sau, dacă oricare confesiune religioasă se începe de la o singură Credință, unitate 1, Iudaism sau Islam, unde e spațiul așa zisei ”Credință în rațiune”? Răspuns: între 0 și 1. Universul e creat prin cifre. Omul actual însă, spre deosebire de Zamolxis, ia începutul creației sale proprii de la unitate, 1. Deci, începutul creației omului modern nu e luat de la 0, de la Sursa, 0, ci de la 1 (Unu!; Eu! Mine! (egocentrism)). 
Noile cunoștințe (pierdute), de la 0 și până la unitate, 0-1, sunt pasive cu destinație (prin prezența lor) în grad de indicator, la atracție, complementaritate, asemănare, întregire a echilibrelor contradictorii: cred-0-știu; rațional-0-irațional, stânga-0-dreapta, general-0-particular, undă-0-particulă…. Iar, un oricare alt echilibru practicat al credinței ateiste tradiționale sau al științei ordinare, va fi gestionat de un centru 0, secund, 0”, unul artificial, îndepărtat de la Centrul 0, natural, prim. (iudaism-0”-creștinism; islam-0”-ortodoxie, etc.) 
Însușirea fenomenului cunoașterii îl evidențiază pe om („un animal cu două picioare fără pene” (definiția tânărului Platon)), ca parte din natura vergină prin structura lui, materie-0-mișcare, trup-0-suflet, unde punctul de comandă, intelectul se află în Centru, 0, prim, la granița, frontiera procesului de creație intelectuală. Omul se manifestă în calitate ca participant liber, intelect care e pătruns de structura evoluției eterne, face parte din ea. Trupul e trecător, sufletul sau mentalitatea oricărei identități umane, cunoașterea proprie, e eternă. Ca dovadă, Masa sufletului e de 3,21 grame (e demonstrat științific), urmează sufletul după deces.
Așadar, însușirea corectă a fenomenului cunoașterii nu schimbă nimic în procesul activ al cunoașterii științifice (Epistemologia (teorie a cunoașterii științifice)), chiar, dacă Doctrina nouă (vezi „Centrul românesc de Știință și Cultură” ) promovează Teoria științifică a cunoașterii (Trilectica). Teoria dată e pasivă (activ-0-pasiv). Ea, numai „se arată la față” prin promovarea pasivă a structurii, 1-0-1. 
Trilectica, parte din segmentul de cunoștințe „pierdute”, chiar dacă nu era astfel formulată cândva, era deja prezentă și folosită pe timpurile lui Zamolxis sau pe timpul profeților Biblici. Ea, există aici și acum, și nu impune, nu forțează pe nimeni pentru a fi studiată. Echilibrul intelectual și spiritual e o problemă intimă, strict personală. E capacitatea rațiunii de a vede ceea ce nu fiecare ochi fizic poate vedea în umbră. E Credința în rațiune. Arsenie Boca n-a avut “cui spune” tainele sale. Lumea era slabă. Astăzi, pe urmele lui, vom încerca să evidențiem măcar ceva din cele ce ne-a lăsat El în urma sa. 
De la plecarea Părintelui Boca „dincolo”, știința modernă sa mai dezvoltat. Știința ordinară acceptă credința religioasă chiar și în Mecanica cuantică. Ruga operatorului spre cer, ca mersul procesului cuantic din experimentul pus să meargă în direcția dorită, una din multe alte direcții probabile, se împlinește. Nici, un misticism! Crede! 
Crede și vei avea Viața veșnică, vei cunoaște-o, vei face parte din ea. La baza acestei cunoașteri e Triada.

2. Orbitalii cunoașterii, S, P și SP
Limbile se împart în simetrice, S, polarizate, P, și amestecate, SP. Limbajul viu al lumii de astăzi însă, mai mult sau mai puțin, e polarizat în întregime. Forță motrică „civilizatoare” a lumii este limbajul polarizat, copiat de pe la popoarele dotate cu limbi polarizate, active, “civilizatoare”. 
Analiza structurii limbii române la prezența cuvintelor perechi, două câte două, contradictorii și complementare, ne convinge că aceasta e o limbă de Centru, aflată în trecere de la limbile S, la limbile P. 
Ebraică-greacă-arabă-ROMÂNĂ-japoneză-turcă-chineză…rusă, maghiară, etc.
Criteriul de formulare a șirului dat de limbi e fondat pe raportul dintre lungimea circumferinței formată din numărul de litere ale alfabetelor, 22,24,28,31 și șirul de diametre corespunzătoare 7,8,9,10, care ne dau mărimea constantei universale, Pi=3,14. În afară de faptul că limba română e apropiată de Constanta Pi-3,14 prin diametrul ultimii cifre, 10, locul limbii române e în Centrul echilibrului limbilor și din acel motiv, că în conținutul ei se observă prezența masivă a cuvintelor împerecheate, două câte două, ca derivate, cuvinte perechi, a perechii de bază, triada: general-0-particular. (Vezi la „Centrul românesc de Știință și Cultură”, pagină pe Facebook).
După limba română, a echilibrului limbilor (sus), încep limbile polarizate. Ele au alfabete mai lungi, iar formarea circumferinței pentru a primi magica constantă universală , Pi-3,14, cere un diametru mai mare ca 10. Numai că cifre mai mare ca 10 în spațiul tridimensional, XYZ, [ X(1-2-3) Y(4-5-6)Z (7-8-9)], nu există. Toate procesele fizice trec prin cele 10 etape de la cauză, 0, la consecință, 0 (0-1-2-3-4-5-6-7-8-9-0). Asta explică cauza lipsei profeților și cărților locale religioase „sfinte” în spațiul de viață a acestor popoare. Armonia socială a popoarelor dotate cu limbi polarizate se efectuează prin practica spirituală (religii) a altor popoare. 
Chiar, dacă metodologia criteriului dat (Pi=3,14) de formulare a șirului de limbi, S-0-P, poate fi supus criticii, oricum, practica arată la lipsa echilibrelor psihologice (naționale) din motivele prezenței în conținutul limbilor polarizate a cuvintelor unitare, fără de pereche: stimă, dragoste, compliment, pereche, etc. Sau, din lipsa analizei științifice care din cuvintele sinonime sunt de ordin general și care de ordin particular. Deci, se susține că în componența limbilor polarizate sunt prea multe cuvinte unitare, care nu pot forma derivate perechi, derivate, de la noțiunile de bază, general-0-particular. Adică, la fel, asemănător, ca în limba română, o limbă S. Adică, de la triada de bază, general-0-particular, putem construi derivate: respect-0-stimă, iubire-0-dragoste, compliment-0-supliment, preche-0-cuplu, etc., numai în limba română.
Prezența a unei singure părți din echilibrul firesc posibil, 1-0-1, duce la confuzie, depresie și stres. Orbitalii cunoștinței lor și, deci, și a mentalității lor, și a comportamentului acestor oameni e polarizat, P (…-0-1). De aceea, vorbind de limbi, trebuie de înțeles că unitatea limbilor e necesară ca echilibru cunoscut, analizat, pentru ai vedea pe oameni într-un comportament comun, adecvat, pus pe o logică generalizată. În viitor, toate limbile lumii vor trebui aduse cumva la unul și același numitor comun: 1-0-1. În alt mod, în condițiile exploziei informaționale, oamenii nu se vor mai înțelege între ei, apocaliptic. 

3.EPOCA-LIPSA
„Peste tot se vorbeşte de Apocalipsă, de profeţiile Maya sau de sfîrşitul lumii. Epocă-lipsă este o metaforă pur românească, nici unde acest cuvînt nu mai are un asemenea înţeles. Atunci cînd spunem pur românească ne gîndim la ţăran, el este cel căruia îi datorăm limba şi nu numai acestea, dar şi cultura multimilenară, transmisă din gură în gură, din generaţie în generaţie. Deşi epocă-lipsă nu este o metaforă elegantă, „o metaforă de salon”, expresivitatea sa este remarcabilă, iar „imaginea metaforică” din unele cuvinte pur rumîneşti, este „uneori aşa de intensă, atît de plastică, încît limbajul elevat le evită, din pudoare”.
Dacă în Dicţionarul explicativ al limbii române din 1984, rumîn este echivalent cu român, iar rumînesc(-ească) este identic cu românesc(-ească, în Dex online stă cuminte şi ne aşteaptă o mare surpriză: RUMÂN s. (IST.) iobag, şerb, vecin, (rar) serv, (înv.) prost. Din noua definiţie a cuvîntulul rumîn aflăm că ţăranii, care sînt temelia acestei naţiuni, nu sînt proşti doar în argou, cum erau pînă acum, ci sunt proşti şi oficial. Acum vedeţi dumneavoastră adevărata faţă a acestor „savanţi”, pe mîna cărora ne-am lăsat viitorul naţiei noastre? Merităm oare acest apelativ? Cum să nu merităm, dacă le îngăduim acestor „invalizi intelectuali” să ne batjocorească tot ce avem noi mai sfînt, graiul, amintirea străbunilor, cultura ţăranului şi istoria?
Cum spuneam mai sus, cuvîntul ţăran s-a pricopsit cu o conotaţie negativă, conotaţie ce nu are nici o legatură cu realitatea şi care „se vede treaba” că nu este spre binele neamului românesc. Deşi ţăranii sînt curaţi, iar pentru hainele lor de sărbătoare nu există cuvînt care în semantica lui să le poată cuprindă măreţia, deşi câteva vorbe ale unui bătrân ţăran pot valora cît 2 -3 cărţi de filozofie, deşi ţăranii au fost aceia care au păstrat vii cultura şi graiul primit de la străbuni, nimic din acestea nu a contat pentru acei ce căutau batjocorirea ţăranului.
Ţăranii nu făceau congrese pentru a „patenta” cuvinte, graiul rumînesc s-a dezvoltat natural. Ei nu aveau de ce să împrumute cuvinte de la unii vremelnici pe aceste meleaguri, aveau tot ce le trebuia în propriul grai, de-o mare complexitate şi bogăţie, dar fără gramatică scrisă, dezvoltat continuu timp de aproape 100 de secole, de cînd au devenit primii agricultori ai Europei. Doar la populaţiile sedentare apare o dezvoltare armonioasă a limbii vorbite. 
Graiul ţăranului rumîn există intrinsec, el se explică pe sine însuşi prin propriile sale cuvinte, nu e nevoie să apeleze ca limbile moderne(„de salon”), la cuvinte din alte limbi sau dialecte pentru a-şi explica elementele intime. Acesta a fost una din cele două caracteristici esenţiale ale unei limbi naturale, dezvoltate armonios, a doua este necesitatea de a avea radicali proprii. Prin radical propriu se înţelege o rădăcină de cuvînt, un element primordial de la care s-a plecat în formarea familiilor lexicale. Aceste rădăcini pot fi numite şi morfeme, iar primele morfeme, după Lucian Cueşdean, au fost chiar sunetele din natură, onomatopeele. De exemplu, onomatopea PÎR este comună mai multor sunete din natură, focului, zgomotului unui pîrîu de munte, ruperii unui lemn, etc. şi a folosit la crearea a peste 60 de cuvinte, ce aparţin mai multor familii lexicale. Cîteva exemple: a pîr-li, pîr-lit, pîr-litură, pîr-leală, a pîr-păli, pîr-pălire, a pîr-joli, pîr-jol, pîr-joală, a pîr-gui, pîr-guit, pîr-guială, pîr-gă, pîr-gav, a pîr-îi, pîr-îaiaş, pîr-ăuţ, pîr-rău, etc. Derivarea din onomatopee este rar întîlnită în alte limbi, acolo este o excepţie, pe cînd în graiul ţărănesc rumîn „compunerea onomatopeică este aproape o regulă”, iar fără suntelele Î şi Ă „nici nu pot fi redate autentic sunetele din natură”.
Multe din cuvintele alcătuite cu ajutorul radicalilor sau a rădăcinilor de cuvinte sînt cuvinte imagine, reale metafore, dar care nu sînt întotdeauna elegante. În „Româna, limba Vechii Europe” aflăm destule exemple, din care prezentăm cîteva: o măs-lină este un fruct ce trebuie mas-ticat lin, altfel ştim cu toţii ce se poate întîmpla, o lin-gură trebuie dusă lin la gură, altfel se poate vărsa conţinutul, o vie-spe este o spe-rietoare vie, un ste-jar este un lemn de esenţă tare, căruia îi stă jar-ul mai mult timp, arderea sa este mai domoală, o vij-elie este este o furtună care face vîj, produsă de Elie sau Ilie, o săgeată sau o pasăre face zbîrr în zb-or, iar ur-su este un animal greoi dar care ur-că sus, în copaci, etc.
În DEX, măslină este dată cu etimon slav, iar lingură, viespe şi urs cu etimon latin, din lingula, vespa şi respectiv ursus, dar ele nu pot fi preluate de la alţii pentru că doar în limba română sînt metafore, în schimb ele pot fi ieşite din română în alte limbi sau dialecte. În cazul cuvintelor vijelie şi zboară lucrurile sînt şi mai clare, acestea sînt metafore pur româneşti, alcătuite cu ajutorul radicalilor onomatopee vîj şi zbîrr. Vijelie are etimon necunoscut, iar zbor are etimon bulgar, din sbor, care este toponim. Singura explicaţie logică este că zbor a ieşit din română în bulgară, nu a intrat, aşa cum pretind aceşti „gropari” ai limbii române. Diferit de ei spun unii savanţi străini, de exemplu suedezul Ekstrom Par Olof: „Limba română este o limbă-cheie, care a influenţat în mare parte toate limbile Europei”.
Că nu este aşa cum spun aceşti „savanţi”, care nu trec ca româneşti nici măcar cuvintele cu etimon necunoscut, este demonstrat de o limbă moartă acum 3.000 de ani, sanscrita, „limba perfectă”. În sanscrită aflăm, printre multe alte cuvinte şi următoarele: acasha(acasă), lup(lup), Om(om), vrate(frate), lamba(limba), navasti( nevastă), luptă(luptă), prans(prînz), dzambaiami(a zîmbi), dusman(duşman), crapaiami(a crăpa), naiba(naiba) şi nu în ultimul rînd, apu(apa), etc. Acasă, apă, lup, om, frate, limbă, luptă, a crăpa şi prînz au etimon latin, nevastă are etimon slav, a zîmbi are etimon bulgar, duşman are etimon turc, iar naiba are etimon necunoscut. Faptul că aceste cuvinte nu aveau cum să intre în limba română din latină, slavă, bulgară, turcă, este probat de prezenţa acestora în limba sanscrită, limbă moartă cu cîteva sute de ani înainte de întemeierea Romei. Este clar că aqua provine din rumînescul apa şi nu invers, cum unii ne lăsă să înţelegem.
„Originea limbii române se află în inteligenţa rumînilor strămoşi, oamenii rîurilor cu maluri fertile, din bazinul Dunării de Jos, autori ai primului neolitic european, în România, inima vechii civilizaţii europene, în urmă cu 8-10 mii de ani”, ne spune Lucian Cueşdean, iar atunci „Europa era atît de tînără şi frumoasă cu unghiurile şi romburile ei construite perfect (sub aspect logic) de către Homo Geometricus multe milenii înainte de a apărea pe malul răsăritean al Mediteranei ţara regelui Aegenor (Fenicia)”, cum aflăm de la basarabeanul Andrei Vărtcic, din cartea „O istorie geometrică a lui Homo Sapiens”.
Graiul ţăranului este limba Vechii Europe, pentru că „ nici o altă limbă europeană nu are atîtea onomatopee autentice” şi pentru că „nici o altă limbă europeană nu are atîtea cuvinte compuse direct cu o onomatopee autentică”.
Simbolurile păstrate de ţăran, aflate pe hainele de sărbătoare, pe scoarţe, pe porţi, etc. sînt prezente în număr mare pe artefacte din România şi din teritoriile învecinate, „pline” cu rumîni. Unul din cele mai frumoase dansuri ale sale, Hora, este atestată arheologic de 5000 de ani, iar Mărţişorul, un cert obicei rumînesc, este atestat tot arheologic cu o vechime de 9000 de ani, la Schela Cladovei, pe Dunăre. Şi unii au curajul să vorbească despre „pete albe” în istoria noastră, continuă dar nu „liniară”, de cel puţin 9000 de ani. Să mai spunem că ţăranii construiesc bordeie de lut de 20.000 de ani, continuu pînă în secolul 19?
Să revenim la derutanta Apocalipsă.
Din DEX aflăm:
EPOCĂ, epoci, s.f. 1. Perioadă în dezvoltarea istoriei sau a unui domeniu de activitate, care se deosebeşte de celelalte prin anumite evenimente caracteristice, însemnate; eră (2.) Expr. A face epocă = a atrage atenţia, a face vâlvă, a se impune la un moment dat; a marca o modă. 2. Timp în care se repetă, periodic, acelaşi lucru în aceleaşi condiţii. Epoca topirii zăpezilor. 3. Subdiviziune a unei perioade geologice. [Acc. şi: epócă. – Var.: (înv.) épohă s.f.] – Din fr. époque. 
LÍPSĂ, lipsuri, s. f. 1. Faptul de a nu se afla într-un loc (unde ar fi trebuit să fie în mod obișnuit); absență. Loc. adv. (Jur.) În lipsă = în contumacie. Loc. prep. În (sau din) lipsă de… = nefiind, neavând ceva, din pricină că lipsește. În lipsa (cuiva sau a ceva) = cât timp (sau în timp ce) cineva sau ceva lipsește. Expr. Mai bine lipsă = mai bine deloc, mai bine renunț. A duce lipsă (de ceva) = a nu avea ceva (în cantitate suficientă). (Adjectival) Care lipsește, absent. Lipsă la apel. 2. Lucru care lipsește dintr-un ansamblu. 3. Faptul de a avea lacune, scăderi, deficiențe, defecte; lacună, scădere, deficiență, defect al cuiva sau a ceva. 4. Faptul de a-i lipsi cuiva cele necesare; nevoie, sărăcie. 5. (Înv. și reg.) Necesitate, trebuință. Loc. adj. De lipsă = necesar, indispensabil. Am înșirat toate cele ce-mi sunt de lipsă. [Pl. și: (înv.) lipse] – Din lipsi (derivat regresiv).
APOCALÍPS s. n. Parte din Noul Testament în care este înfățișat în chip alegoric sfârșitul lumii; sfârșitul lumii în religia creștină. [Var.: apocalípsă s. f.] – Din fr. apocalypse, lat. apocalypsis. 
Epocă se presupune fără nici o dovadă ca ar proveni din francezul epoque(franceză este o limbă artificială, realizată din multele dialecte existente în Hexagon, dialecte ce conţin un număr foarte mare de cuvinte rumîneşti. Dacă o să căutaţi “Dictionnaire des idiomes romans du midi de la France” de Gabriel Azais, o să aflaţi peste 1000 de cuvinte rumîneşti din dialectele luate în considerare de autor.), iar a lipsi e dat cu etimon grec, din lipso. De ce nu din sanscritul lipsu (aşteaptă)?
Apocalipsă este apokalips în albaneză, αποκάλυψη(dezvăluire, revelaţie) în greacă, apocalipsi în catalană, apocalypse în engleză, apocalypse în franceză, apokalypse în germană, apocalisse în italiană, apocalipse în portugheză, apocalipsus în spaniolă, etc. 
După cum vedem, aproape toate limbile se mărginesc a prelua acest cuvînt din alte limbi sau dialecte, iar odată preluat nu îl pot explica prin propriile lor cuvinte, dar româna poate să explice acest cuvînt din resursele ei proprii.
Cercetînd Apocalipsa Sfîntului Ioan Teologul, nu am aflat nimic referitor la sfîrşitul timpului, dar am dat de următoarele rînduri(cap.18, v. 6), referire la desfrînata Babilonului: „Daţi-i înapoi, precum v-a dat şi ea şi, după faptele ei, cu măsură îndoită, îndoit măsuraţi-i; în paharul în care v-a turnat, turnaţi-i de două ori”. Cu măsură îndoită, ne întrebăm noi? Dar spune Iisus să întoarcem şi celălalt obraz, să iubim şi pe cei care ne fac rău…
La sfîrşit, în loc de concluzii, întrebări:
Acum sesizaţi incredibila memorie ancestrală a ţăranului român?
Credeţi că ţăranul este hulit fără motiv? 
Cine e desfrînata Babilonului, dacă nu Știința ordinară obișnuită? ….în păharul în care ni se toarnă (un cuvânt unitar, satanic) vom da înapoi îndoit (o pereche de cuvinte legate divin). Părtașii contradicției (Viața e luptă!) și Educației prin diferențiere (căutarea geniului conducător), vor trebui să fie informați de faptul, că din motivul structurii aberante a limbajului lor, lor le lipsește speranța de a putea crede rațional, cunoaște Viața veșnică. Zamolxis o cunoștea. El e nemuritor. 

4.Hristos „vine ca un hoț”…. 
Hristos este o noțiune a cunoașterii. Ea a existat cu mult înainte de nașterea lui Iisus. Această funcție a omului, cunoașterea, trebuia formulată, iar formularea dată de profeți, ca Hristos, nu putea nicidecum fi montată pe frunțile lor. Oricare profet, deja era compromis. Fiecare din ei era unitate, 1, izvor de informații concrete, fie și divine. Informațiile lor numai vesteau despre un Început în care trebuie de crezut rațional. Rațiunea acelui început însă nu putea fi expusă. Cel, care cunoaște acel Început, cauza, poate cunoaște și urmarea, și sfârșitul. Acela este omul desăvârșit, perfect, mântuit, îndumnezeit. 
Și, fiecare profet dorea să se identifice cu Dumnezeu, dar cum? Profetul Isaia, prezice sosirea acelui om. Îl numește, Emanuel. Dar, lumina acestui concept apare numai la momentul botezului lui Iisus. Pe umărul Lui se așează un porumbel alb, 1-0-1. 
Mai târziu, Iisus va spune că El, „e primul și ultimul”, că e „primul de la început”, va vorbi în pilde….
Ce este „primul și ultimul”? Cauzalitatea. Cauza, 0, și consecința, 0. Dar, numai apariția conceptului cifrei 0, poate lămuri fenomenul cunoașterii integrate. „Cauza e consecință”- va spune mai târziu Aristotel. Așa e. Oricare consecință e cauza unui nou început. Dar, Începutul material nu poate avea valoarea, 0, ci, 1. Deci, Zero este un Impuls indicativ, care nu pretinde la materie, ci, la calitatea de Duh. Hristos e funcția lui Iisus, un Duh, Spirit. Ca intelect, Hristos e un impuls indicativ al noului. 
Ce este „primul de la început”? Scriem șirul de cifre: 0-1-2-3-…..Prima cifră pe care o avem înainte de începutul material, 1, e Zero.
Iar, deoarece spațiul de viață e tridimensional, avem în acest spațiu numai 10 cifre: 0-1-2-3-4-5-6-7-8-9-0. Adică, putem nota ca reale numai trei vibrații de tip întreg, 1-0-1, X (1-2-3); Y (4-5-6); Z (7-8-9). Aici, pe pământ trăim și gândim, tridimensional, 3D. Iisus, se folosește de această gândire. Triada, 1-0-1, obține formula sa religioasă, Triniutatea: Tatăl, Fiu și Duh Sfânt (tata-0-fiu). 
Faptul că Zamolxis sa declarat zeu pe pământ, fiul de Dumnezeu, a contribuit la explicarea divinității lui Iisus. Iar nemurirea lui Zamolxis și a dacilor a pus bazele învierii din morți și venirii lui Hristos a doua oară. Trecutul istoric al dacilor a fost de folos pentru a formula divinitatea omului Iisus. Ce însemnă înviere din morți? E o trecere de la gândirea actuală în linie și plan, 2D la gândirea în volum, 3D. (intuitiv românii o simt prin cuvintele „Deșteaptă-te române!”) Acesta e un Salt dureros al cunoașterii. Dar, nu trebuie de căutat vinovatul în istoria umanității. În rezultatul acestei abordări, toate lucrurile actuale, complicate fiind, încep să se vadă conturat, se arată la față, ies din umbră. În spațiul gândirii 3D, e lumină și ziua, și noaptea. Bineînțeles, dacă ne folosim de triada, 1-0-1, axiomă științifică, analog al dogmei, trinității divine: triada-0-trinitate; axioma-0-dogma; știință-0-credință. 
Crede și vei avea viața veșnică….Vei cunoaște de la cauză, 0, și până la consecință, 0. Procesul cunoașterii e uimitor. Hristos lucrează cu omul credincios prin „răpire”. El „vine ca un hoț”, chiar și în momentul rugăciunii Tatăl Nostru. Rugăciunea dată e creată din 9 verseturi, 1-0-1, dintre care cel din centru e „precum în cer, așa și pre pământ” (cer-0-pământ). Deci, rugăciunea dată corespunde spațialității și e destinată aranjării gândirii umane spațiului tridimensional, gândirii, 3D. Înțelegem asta convingător, prin prezentarea liniară a triadelor, gândirii, 2D: 0-1-2-3-4-5-6-7-8-9-0. Fiecare cifră e o triadă, 1-0-1. Credem și știm. Iar credincioși, sunt toți oamenii. Chiar și ateii care cred că Dumnezeu nu există. Cred! Ateismul, de asemenea e o credință (în rațiune!).
Un alt exemplu Biblic despre „răpire” e momentul când viitorul Apostol Pavel mergea, urmat de ostași, cu însărcinarea de al executa pe Iisus. În drum, gândirea Apostolului aflată în analiza faptelor lui Iisus, a fost străpunsă de realitatea spațială a cuvintelor Lui Iisus (el și-a pierdut vederea). Convingerea în raționalitatea abordărilor lui Iisus la convertit (l-a răpit) pe Sfântul Pavel. Ca urmare, el a devenit unul din cei mai importanți Apostoli Biblici în răspândirea creștinismului.

5. Nemurirea
Iisus e Dumnezeu. Dar, nemurirea Lui e transparentă doar pentru creștini. Iisus e veșnic viu, în calitate de duh, Hristos. Nemurirea Lui e spiritial-intelectuală . O constatăm prin cunoașterea vieții omului Iisus care nu a lăsat în scris nimic, 0. Oare nu situația asta l-a determinat pe Iisus să accepte moartea trupului său? Sacrificiul Lui sângeros este descris în detalii de mai mulți oameni. Cuvintele Lui în formă de mituiri, pilde, proverbe și zicători, trebuiau să se întărească în mentalitatea umană pentru a primi la nivel de credință Trinitatea (tata-0-fiu), iar cu ea, și structura trinitară aflată nu numai în textul rugăciunii „Tatăl Nostru”, dar și în oricare din textele pronunțate de Iisus. Astfel, mentalitatea civilizației noastre a devenit structurată trinitar, 1-0-1. Dar, numai la nivel intuitiv și departe de perfecțiune, de desăvârșire intelectuală a omului. 
Cică, au mai fost pe pământ zeci de zei, analogici cu Iisus. Ei făceau aceleași lucrări mistice de lecuire și „pășire pe ape”. Astfel de zei, există și astăzi. Dar, nu acesta era scopul lui Iisus. El nu se trata pe Sine ca unitate, 1, trup material, om, ființă mai deșteaptă ca un animal, ci, Zeu (ca Tatăl ceresc), „primul de la început”, Duh. 
Oricare început pentru omul tuturor timpurilor a fost unitatea, 1. Omul se tratează pe sine însușii ca trup în carne și oase, Iar gândul lui e îndreptat spre satisfacția dorințelor acestui „stăpân” material. Această situație Isus o înțelegea mai mult ca oricine. De aceea, îndumnezeirea Lui se produce prin Trinitate. El se declară „primul de la început”, Sursă a cunoașterii, Hristos, funcție a trupului, un Duh Sfânt pe care, dacă aranjăm cunoștințele în linie, așa cum le cunoaște omul primitiv, 1-2-3-4-5….; Sursa cunoașterii, cifră, 0, lipsește. Astfel, triada , 1-0-1 este acea cheie „ascunsă de cărturari” pe care Iisus n-a putut-o declara urmașilor lui. Știința era slab dezvoltată. El spune, că „va sosi a doua oară”. Când, probabil când fiecare om nu se va defini ca trup biologic, animal viclean, ci, duh, relație dintre trup și intelect.
Cum poate fi tratată „a doua sosire a lui Iisus” în stil real, paralel celui mistic descris în Biblie, n-o poate spune nimeni. Oricum, Doctrina Nouă susține că prin folosirea triadei, 1-0-1, este posibil de a formula o explicație adecvată, universală și intimă, necesară pentru structurarea mentalității civilizației noastre. La nivel rațional!. 
Doctrina Nouă e un material științific pasiv, care nu este îndreptat împotriva nimănui. Doctrina dată este „arătată la față”, pusă la vedere (pe Facebook) pentru cei care doresc să se exerseze în logică, adevăr și viață eternă, să se „răpească” singur pe sine din lumea veche pentru a trece, a face un Salt a cunoștinței în lumea nouă. Acesta ar putea fi Saltul științific al Cunoștinței, predecesor al Saltului Conștiinței, treziri, deșteptării intuite, religioase. Acest Salt, ar trebui să existe în dorința oricărui om modern, civilizat, independent de faptul de e credincios sau ateu. 
În așa mod, Credința în rațiune, ar putea sta la paza echilibrului spiritual și intelectual, aducând încredere că chiar dacă „îndumnezeirea” nu sa produs (pentru că nimeni nu știe, la nivel rațional, ce e asta), oricum, se va constata că nemurirea fiecăruia din oameni este modul de trai, urma lăsată de el însușii prin care omul în viață se trata pe sine însuși (trup-0-suflet) și pe cei din jur (eu-0-alții). 
Credința în rațiune ne aduce și descifrarea structurii Rugăciunii de dimineață, scrisă de Pr. Arsenie Boca. Ea este interpretată adecvat spațiului planar, 2D, și este formată din 7 verseturi. E clar, că în calitate de cauză a rugăciunii date ne servește fraza: “În numele Tatălui, Fiului și Sfântului Duh” (1-0-1). În calitate de consecință: „Lumina și bucuria noastră, slavă Ție!”(lumină-slava-bucurie; (1-0-1) (perechea de cuvinte , lumina-0-bucurie (omul bucuros luminează), corespunde triadei de bază, general-0-particular, triada tuturor triadelor, derivate a limbii române). Cimentarea acestei triade se face prin Centrul zero. Asta e Slava Lui Dumnezeu de care enoriașul se atașează irațional. 
Triada, 1-0-1, ne deschide raționalitatea rugăciunii, Pr Arsenie. Oricare activitate a omului e reală dacă e interpretată adecvat, spațial, 3D. Rugăciunea dată este o interpretare a spațiului tridimensional, X (stânga-0-dreapta, 1-2-3); Y (înapoi-0-inainte; 4-5-6); Z (jos-0-sus; 7-8-9). Primele două verseturi ale rugăciunii de dimineață, reflectă adresarea „ajută-mă”, la stânga,1, la dreapta,1. Numai în al treilea verset apare cerința pasivă, 0: „ai milă de noi”. În toate cele trei verseturi, 4-5-6, această rugă continuă: ai milă de noi (înapoi, 1: „pune foc temniței” (trecutului);”; înainte, 1: „nu ne dăm seama cât suntem de nedesăvârșiți”); centru, 0, pasiv: „sălășluiește-te între noi”. Al șaptelea verset, conține numai prima (jos) parte rațională din vibrația , jos-0-sus (7-8-9): „luminează lumina ta peste noi”. Speranța de a „vedea cu ochii Tăi” și „trăi în veci prin viața Ta”, există, dar , această „vedere” și acest „trai” se așteaptă ca har, rezultat al Credinței iraționale, religioase. 
În ce privește conținutul verseturilor din rugăciune, va trebui de conclus că numărul 7 este ales intuitiv, din motivul că lumea actuală gândește numai în linie și plan, 2D. Șirul de cifre, dintre cauză și consecință, 0-1-2-3-4-5-6-7-8-9-0, nu este folosit complet (doar: 0-1-2-3-4-5-6-7 -…0), de parcă poziția 8,9, e lăsată special noilor cercetători, Oamenilor noi, celor care aplică Credința în rațiune, gândesc spațial, 3D. Asta explică la nivel rațional diferența dintre cele două rugăciuni: cea de dimineață (a Pr. Arsenie) și cea de seară (Tatăl Nostru). Ultima este interpretată conform spațiului tridimensional. Seara, omul credincios se va folosi de rugăciunea spațială, 3D, conform șirului: 0-1-2-3-4-5-6-7-8-9-0. 
În aparență, Rugăciunea de dimineață, scrisă de Pr. Arsenie Boca, este un mesaj dat românilor, o invitație la îndumnezeire („vedea cu ochii Tăi”), la nemurire („trăi în veci prin viața Ta”). E o chemare. Uitați-vă! Spațiu de gândire mai este (pe axa Z). El se întinde de la 7 la 9. De la 2D, la 3D. (Îndrăzniți să cunoașteți Împărăția lui Dumnezeu!)
Ce este Omul? Definiția omului nu mai poate fi tratată în calitate de “animal deștept”, rege, parte fizică multiplicată din natura materială, ci, în calitate de Relație vie, 0, universală, Spirit și Intelect, Sursă trinitară, om-0-suflet, Stăpân al animalelor și Pământului. Deci, Stăpân și al trupului său, al Vieții sale. Omul este un duh alăturat Creației divine, parte generalizată din Ea. Iar, această taină nu putea fi expusă de Pr. Arsenie în perioada comunistă. Astăzi, prin Doctrina nouă, o putem cerceta uimindu-ne că nemurirea a existat la daci întotdeauna, ca Credință în rațiune. Dar, în goana abuzivă după valori materiale această structură a vibrației prime, spiritual-0-intelectuală, a fost „pierdută”. 
Iar conceptul Credinței în rațiune ne deschide viziunea complexă despre lume. Fiecare om gânditor este, în unul și același moment, enoriașul ( bazat pe gândirea liniară, elev-0-dascăl, rob-stăpân), preotul (îndoctrinat în gândirea planară 2D , la nivel de credință irațională în Dumnezeu, om-0-Creator, , Fiu-0-Tată) și patriarhul (îndoctrinat în gândirea 3D, la nivel de credință în rațiune, om îndumnezeit (sau însatanit) la nivelul rațiunii din lumea sa proprie, artificial creată, Om-0-Creator). 
Opinia publică despre Credința în rațiune nicidecum nu poate fi difuză, diversă, diferențiată, deoarece la baza ei stă Cheia cunoașterii, Măsura de aur, Triada, 1-0-1, axioma. „Dreptul democratic la opinie”, discuție despre faptul dacă spațiul de viață al omului este tridimensional ori nu, poate fi cerut doar de un nebun. Dezvoltarea limbajului folosit, prin testarea lui la cheile cunoașterii, cuvintele perechi, derivate ale triadei de bază: general-0-particular, e o problemă primordială necesară de a garanta prezentul și viitorul umanității. Mândria românului e în cunoașterea structurii limbii române, locul ei printre alte limbi ale lumii și folosirea adecvată a cuvintelor. Împlinirea visurilor tainice, divine, pot continua ca consecință numai prin această „carismă” conștientizată. 
Așa am putea supraviețui, unind contradicțiile în echilibre și promovându-le ca surse ale armoniei. Echilibre pot fi variate și multe, dar, toate ele se numesc echilibre numai dacă sunt adecvate naturii, legilor ei universale: contradicției și complementarității, respingerii și atracției. Aici, lupta promovată prin gândirea diferențiată de practica de viață planară, 2D, se va duce aprig, dar se va ține cont de intelectul divinității, gândirea 3D, pentru că dacă trupul este ucis (contradicție nu mai există), al cui e intelectul „biruitorului”? 
Al cui e intelectul „eliberatorului de sclavie”, de fascism sau de comunism? Oricare biruință istorică ne-a demonstrat că ea nu poate aduce pacea pe mult timp. Fiecare generație suportă războiul său. Educația tradițională nu exclude din lupta de clasă ruinarea echilibrelor sociale, create anterior, cu masacrarea trupului uman. Iar rănile fizice nu se uită. Cum de procedat? Aceste lucruri pot înțelese numai prin acceptarea cunoștințelor structurate, aplicarea conceptului Educației complementare (Vezi, pagina Facebook: „Educația Complementară”)
Dacii, cunoșteau o astfel de Educație. Ei singuri, se tratau ca nemuritori. Trupul se trata ca secund. Era instrumentul cunoașterii lor prin care se susținea gândirea spațială 3D folosind o limbă structurată, adecvată naturii. Primul, 0, de la început, 1, le era Relația universală cu Universul, 0-1. Ei făceau parte din Ea. 

Victor Deleu  08.12.2017

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook