România sub Comunism. Un caz de instaurare a „libertăţii comuniste”. Unele lămuriri

  Seria de articole „România sub Comunism” cuprinde felurite mărturii istorice ale vieţii Românilor în timpul ocupaţiei comunisto-sovietice şi comunist-autonomiste din anii 1944-1989.

Există mai multe puncte de vedere asupra acestei perioade. În ceea ce mă priveşte, o socotesc o ocupaţie având originile într-o serie de fenomene istorice mai vechi. Acestea sunt multe şi vaste, de la dezvoltarea „stângii” politice (Masonerie, Liberalism, Comunism Utopic, Socialism etc.) şi victoriei Stângii (însoţită de genocid împotriva opoziţiei) în unele state (precum Franţa sau Imperiul Rus) şi până la genocidul sistematic împotriva României Străvechi lansat în secolul al XVIII-lea de Greco-Catolicism, Maghiarism, Fanariotism, Pan-Slavism şi alte curente asemănătoare.

Cu toate că mulţi pun începutul ocupaţiei comuniste în România la 23 August 1944 eu cred că această zi neagră din istoria României şi a lumii este doar o concluzie a unor procese mai vechi.

Totuşi, ce-i drept, ziua de 23 August 1944 marchează data de la care Statul Român (Român?) este supus ori se supune oficial Comunismului.

În acelaşi fel, 22 Decembrie 1989 este ziua în care Nicolae Ceauşescu fuge din Bucureşti, pierzând puterea şi regimul comunist-autonomist al acestuia este înlocuit de bolşevismul internaţionalist al grupului Iliescu-Roman-Brucan. (Neaşteptata ieşire în stradă a Românilor şi mai ales a tinerilor salvează România de ocupaţia sovietică, ungurească, bulgărească şi iugoslavă urmată de împărţirea Ţării între statele „salvatoare”).

Merită observat faptul că România este sub Comunism până în ziua de astăzi.
F.S.N.-ul este o grupare creată de Comuniştii care au acceptat participarea la complotul împotriva Regimului Ceauşescu, tranformată după 22 Decembrie 1989 în partid politic. Această transformare a cuprins înglobarea unui număr foarte mare de activişti de partid şi membri de partid din fostul P.C.R., ideologia F.S.N.-ului fiind masiv comunistă.

Partidele zis „istorice” apărute după 22 Decembrie 1989 au fost încercări ale câtorva supravieţuitori liberali şi conservatori de reluare a unor linii politice pierdute. ele au fost pe de-o parte infiltrate de la început de agenţii comunişti ai puterii, pe de altă parte lipsite de lideri politici cu pregătirea necesară unei asemenea lucrări [1]. Fără a nega patriotismul şi onestitatea – chiar eroismul – unor persoane precum Ion Raţiu, Corneliu Coposu şi alţi câţiva, trebuie subliniat că nu au avut nici pregătirea şi nici puterea necesară pentru a impune o organizare, un nivel de pregătire şi moralitate şi un traseu politic în conformitate cu ceea ce era(este) nevoie. După 1990 preluarea opoziţiei de către foşti membri ai P.C.R. şi/sau F.S.N. s-a intensificat. S-au adăugat ulterior şi grupuri de neo-comunişti, adepţi ai formelor bolşevice occidentale (ce reiau, de fapt, principiile comuniste din anii 1900-1930, de la „Revoluţia sexuală” bolşevică la oprimarea, inclusiv prin violenţă, a oricărei opoziţii şi interzicerea dreptului la liberă-opinie).

Şi în F.S.N., şi în celelalte grupări şi ramuri politice, au existat şi există oameni de valoare, inclusiv anti-comunişti. Unii aparţin acestor grupări din pragmatism – este locul din care pot face mai mult bine şi pot limita mai eficient răul -, alţii din naivitate. Dar dincolo de aceste prezenţe (excepţii) pozitive, dominanta politică a tuturor grupărilor, de la P.S.D. la U.S.R., a fost şi rămâne aceea dată de două constante:

– doctrina de stânga (adesea de extremă stânga)
– control extern.

Totuşi articolele din grupul România sub Comunism se concentrează, după cum am spus, asupra perioadei 1944-1989.

Adăugăm în sfârşit o mică lămurire.

Am vorbit la început despre „ocupaţia comunisto-sovietică şi comunist-autonomistă din anii 1944-1989″.
Cuvântul „ocupaţie” poate stârni unele nedumeriri. El exprimă însă cel mai bine o realitate concretă, ce poate părea foarte complicată la prima vedere.

Este vorba despre faptul că din 23 August 1944 România intră – întâi în mare parte, apoi în întregime – sub ocupaţia unor regimuri comuniste ce se pretind a fi populare sau democratice, dar care au, de fapt, susţinere externă (inclusiv militară). Ele nu au fost şi nu sunt alese de popor, nu au fost şi nu sunt susţinute de popor. Au fost şi sunt impuse prin înşelăciune, şantaj, teroare şi alte mijloace tipice unui regim de ocupaţie mascată.

Desigur, se poate replica arătându-se că la fel a fost şi Regimul Fanariot, apoi cel Masonic în Moldova şi Muntenia, cel Unguresc, apoi Austriac, apoi Austro-Ungar în Transilvania şi celelalte teritorii româneşti din Vestul Arcului Carpatic etc. Şi suntem de acord că aşa a fost. De aceea am şi specificat faptul că acest regim de ocupaţie (mascată) ţine de Comunism (fie el internaţionalist, autonomist ori de altă factură).

Conştientizarea unei probleme este primul pas către întreptarea ei.
Nădejdea mea – probabil naivă – este ca cititorii să înţeleagă adevărul şi să devină liberi.
Înrobirea Românilor şi a României este cu putinţă atât prin ruperea de rădăcini – adică de Străbuni, de România Străveche şi moştenirea ei -, cât şi prin aderarea la păcăleala jocurilor politice obişnuite. Aşa-zisele lupte dintre „Putere” şi „Opoziţie” sunt identice, la noi cel puţin, unei lupte între marionetele unui păpuşar. Eliberarea nu poate să vină prin alegerea şi sprijinirea uneia dintre marionete, ci prin ieşirea hotărâtă din jocul păpuşarului.

Primii paşi îi constituie
– conştientizarea existenţei acestui „circ politic” prin care oamenii sunt făcuţi să ignore păpuşarii şi să lupte pentru marionete sau împotriva lor, la nesfârşit;
– conştientizarea faptului că Sfinţii şi Eroii Neamului Românesc sunt singurele repere clare în haosul agitaţiilor omeneşti;
– întoarcerea la rădăcini.

Mai departe, fiecare îşi poate alege drumul şi crucea după înzestrarea şi chemarea sa.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Note de final

[1]Un fapt pe care toţi opozanţii Comunismului post-decembrist îl ignoră sistematic este necesitatea unei riguroase pregătiri pentru viaţa politică. Aici intră în primul rând cunoaşterea adevărată a Constituţiei României – şi Constituţiilor anterioare -, a organelor politice şi administrative şi a principiilor de funcţionare a acestora, a mecanismelor de luare şi aplicare a hotărârilor în Stat – atât oficiale cât şi neoficiale – etc. Aceste cunoştinţe tehnice sunt elementare pentru viaţa politică. Dar cunoaşterea lor îl poate face pe om un bun funcţionar, inclusiv de nivel înalt, însă nu un bun politician. Un bun politician trebuie să cunoască şi principiile luptei politice, ale campaniei electorale, ale Diplomaţiei, Retoricii şi altor asemenea discipline. Amatorismul bine-intenţionat, larg practicat de opoziţie, este la fel de romantic şi eficient ca un atac al unor cavalerişti înarmaţi cu săbii şi suliţe împotriva unei cazemate din beton armat B400, înzestrată cu mitraliere uşoare şi grele, aruncătoare de grenade şi de flăcări, tunuri cu tragere rapidă etc.