Cuvintele

Cu pasul jucăuş şi talpa goală,
atingea iarba uşor să nu o doară,
mângâia soarele din păpădie
şi îşi spunea: Dumnezeu mi-le-a dat mie.
Nu-s mare să ajung la soare,
dar El l-a aşezat în fiecare floare.

Cu ochişorii, flori luminoase,
zburda copilul cu priviri voioase,
pe fir de iarbă şi de vis,
în lumea lui, era în paradis.

Pe acelaş drum, într-o cămaşă albă,
cu brâu încins peste suman,
venea cu opincile în picioare
un bătrânel,
adus de spate, cu un toiag.

O barbă deasă, lungă şi albită,
urma privirii lui şi ea împodobită
de mărgele aduse din iarbă
şi bunicul vorbea cu gândul din iarnă.

Câtă frumusețe lăsat-a Domnul prin cuvânt,
iar omul priveşte-n depărtare,
nici spre cer, nici spre pământ.

Să privească cerul, mergând,
azi era greu,
vorbea însă în gând, cu Dumnezeu.

Putea privi pământul şi atunci îşi aminti,
cum număra soarele,
când păşea ca fluturii.

O lacrimă căzu sfios pe iarbă 
şi o culese omul, să n-o ardă,
precum cuvintele ce uneori dor
şi plânse mai departe din durerea lor!

20.02.2018, Eugenia Bucur

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook