România, Romania, Imperiul Roman… Câteva surse

Motto: „The people of the „Byzantine Empire” had no
idea that they were Byzantine. They regarded
themselves as the authentic continuators of the
Roman world: the Romans living in Romania.”
Clifton R. Fox

  Deşi au trecut doar câteva zile de când a apărut „Romania, a.k.a. Imperiul Roman – scurtă istorie„, există mai multe reacţii pe temă. Mai multe dintre ele se pot rezuma la afirmaţia „N-am mai auzit niciodată aşa ceva!”

Desigur, pentru cei care nu cunosc Bizantinologie ideea că Imperiul Roman s-a numit altfel decât „Imperiul Roman”, că „Imperiul Bizantin” este o denumire peiorativă născocită în secolul al XVI-lea din motive propagandistice etc. sunt idei noi.
Dar pentru cei care au cercetat izvoarele… sunt de fapt informaţii comune.

Cel care ar putea merge prin timp, oricând între anii 325 şi 1453, la Constantinopole, ar constata direct faptul că locuitorii acestui oraş nu auziseră de vreun stat numit „Imperiul Bizantin”. Este interesat de observat că din secolul al VII-lea „Imperiul Roman de Răsărit” sau „Imperiul Bizantin” devine de limbă greacă. Doar că nu ni se oferă niciodată, de niciun specialist, echivalentul grecesc al denumirii „Imperiu Bizantin” sau „Byzantine Empire”. De ce? Pentru că echivalentul grecesc este… Ῥωμανία! Adică „Romania”!
Denumire oficială, folosit în zeci de mii de documente „bizantine”. Doar că autorii lor le-ar fi numit romaice.

Avem aici de-a face cu pagini ale istoriei foarte puţin cunoscute în România.
Ocupaţia sovietică din 1944-1956 a impus renunţarea pe cât posibil la tot ceea ce însemna latinitate sau romanitate. Termenii erau anatema în epocă. Se preferau originea dacă şi originea slavă, mai ales pe baza unei anumite înrudiri între vocabularul traco-dac şi cel vechi slav, dar şi a apartenenţei de categoria limbilor satem (indo-europene) ale celor două grupe.
Astfel, ocupaţia sovietică avea o „bază” spre a „dovedi” că Românii sunt, de fapt, „un fel de slavi”, atât prin moştenirea dacico-traciă, dar şi prin cea slavă. Desigur, aceasta din urmă exacerbată masiv în epocă. În Moldova ocupată de Ruşi acest curent ideologic, de egalitate între Slavi şi Daci, este activ şi astăzi.

Ca urmare şi în facultăţile de istorie dimensiunea romană devine secundară. Istoria Imperiului Roman se studiază foarte puţin, foarte general şi, de obicei, printr-o prismă strict negativă.
Această tradiţie sovietică rămâne şi în regimul neo-comunist din România de după 1989. Nu doar că propaganda comunistă dădea roade în gândirea Românilor. Dar o serie de agenţi „români” ai Securităţii şi KGB-ului, din ţară şi străinătate, o continuă cu spor.

Ca urmare, este extrem de greu să găseşti astăzi pe cineva familiarizat şi în mare cu realităţile istorice romane.
Ceea ce este paradoxal e că nici Românii din Apus, care au acces la alte surse de informaţie, nu le văd, nu le consultă sau, pur şi simplu, nu le înţeleg.

Enciclopedia Britanică este un instrument al culturii britanice, având linii de propagandă proprii, unele rămase din vechile linii catolice şi protestante. Cu toate acestea, deşi refuză să amintească termenii Romania şi Ῥωμανία pentru ceea ce numeşte „Byzantine Empire”, consemnează şi că:

„The very name Byzantine illustrates the misconceptions to which the empire’s history has often been subject, for its inhabitants would hardly have considered the term appropriate to themselves or to their state. Theirs was, in their view, none other than the Roman Empire, founded shortly before the beginning of the Christian era by God’s grace to unify his people in preparation for the coming of his Son. Proud of that Christian and Roman heritage, convinced that their earthly empire so nearly resembled the heavenly pattern that it could never change, they called themselves Romaioi, or Romans.” (aici)

Traducerea noastră:

„Însuşi numele de Bizantin ilustrează prejudecăţile care au făcut adesea obiectul istoriei imperiului. Pentru că locuitorii cu greu ar fi putut considera termenul potrivit pentru ei sau statul lor. Ei erau, în propria viziune, nimic altceva decât Imperiul Roman, fondat cu puţin înaintea de începutul Erei Creştine prin harul lui Dumnezeu, ca să unească oamenii în pregătirea venirii Fiului Său. Mândri de moştenirea Creştină şi Romană, convinşi că împărăţia lor pământească aminteşte îndeaproape modelul ceresc veşnic, se numeau pe ei înşişi Romaioi, sau Romani.”

Fidelă unei tradiţii apusene de negare a continuităţii Imperiului Roman după căderea Romei în 476 d.Chr., Enciclopedia Britanică „uită” să ne spună numele oficial al ţării.

Dar o serie de autori, precum Fergus Millar sau Charles Freeman, dar şi mulţi alţii, sunt mai corecţi. În faţa izvoarelor istorice, clare în această privinţă, ei amintesc faptul că numele „Imperiului Bizantin” a fost, de fapt, Romania. In zona Bizantinologiei această realitate este arhicunoscută. Discuţiile se poartă, cel mult, asupra aprecierii privitoare la îndreptăţirea sau nu a locuitorilor şi conducerii Romaniei de a păstra acest nume venit din vechime. Dar faptul că denumirea „Imperiului Bizantin” era Romania nu este contestată de specialişti. Pentru că documentele „bizantine” sunt absolut categorice în această privinţă.

Michel Kaplan notează:

„Imperiul Bizantin se înscrie pe urmele Romei fără nicio întreurpere a continuităţii: el este Roma care continuă în Răsărit, suveranul intitulându-se până în 1453 împărat al romanilor. Revendicarea romanităţii, însoţită de vocaţia sa universală, rămâne prezentă chiar şi când realizarea acesteia a devenit total irealistă. Pe scurt, Imperiul Bizantin este înainte de toate roman.” (Michael Kaplan, Bizanţ, Ed. Nemira, Bucureşti, 2010, p. 15)

Louis Brehier spune:

„Imperiul Bizantin este dezvoltarea organică a Imperiului Roman” (Louis Brehier, Le developpement des etudes d’histoire byzantine, în Revue d’Auvernge, 1901, 1, p.33)

Alţi istorici, precum Charles Diehl, fideli propagandei Papalităţii, deşi recunosc în treacăt faptul că „Imperiul Bizantin” se numea „roman”, îi neagă din răsputeri continuitatea, romanitatea şi legătura cu Romania veche.
Este o linie, după cum am subliniat, propagandistică.
În 1557, un autor catolic german, adept al ideologiei imperiale germano-papale, lansează termenul „bizantin”, până atunci necunoscut, sub forma unui titlu, „Corpus Historiæ Byzantinæ„.
Termenul a fost inspirat de numele tracic al satului pescăresc pe care îl cuceresc întâi Grecii, spre a-l folosi ca port pentru navele lor, apoi Romanii. Doar că din anul 325, când episcopii de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea sunt aduşi de Constantin cel Mare să sfinţează zidurile oraşului aflat în construcţie, Constantinopole a fost, totdeauna, singurul său nume. Iar ţara s-a numit, după cum am amintit, Ῥωμανία (Romania) sau Βασιλεία τῶν Ῥωμαίων (Împărăţia Romanilor).

Reputatul specialist Stelian Brezeanu spune:

„A afirma că Roma lui Constantin continuă Roma lui August, că între ele nu există o ruptură brutală este un fapt de netăgăduit. […] Noua Romă, cum se autointitula Bizanţul încă de la început, este continuatoarea, nu moştenitoarea, Romei cezarilor.Întreaga tradiţie şi ideologie politică a basileilor afirmă cu tărie acest lucru. […] Statul este, până în ultimele sale zile, „împărăţia romanilor” (basileia tôn Rhōmaiōn), suveranii se intitulează „basilei ai romanilor”, în vreme ce cetăţenii imperiului se autodefinesc „romani” (Rhōmaioi). Chiar şi străinii, inclusiv occidentalii, îi numesc Romani pe împăraţii lor, imperatores Romanorum[împăraţii Romanilor n.n.], iar statul lor imperium Romanorum sau Romania.” (Stelian Brezeanu, O istorie a Bizanţului, Ed. Meronia, Bucureşti, 2005, p. 7)

Profesorul Emanoil Băbuş consemnează:

„… locuitorii Imperiului Bizantin se numeau pe ei însuşi romei, iar ţara lor era Romania sau pământul roman.” (Pr. prof. Dr. Emanoil Băbuş, Bizanţul. Istorie şi spiritualitate, Ed. Sophia, Bucureşti, 2010, p. 7)

Profesorul Clifton R. Fox notează:

„The people who lived in the „Byzantine Empire” never knew nor used the word „Byzantine.” They know themselves to be Romans, nothing more and absolutely nothing less. By transferring the Imperial capital from Rome on the Tiber to the New Rome on Bosphorus, dubbed Constantinople, the Emperor Constantine I had transferred the actual identity of Rome to the new location. Long before Constantine I, the idea of „Rome” had become dissociated from the Eternal City on the Tiber. For a Roman meant a Roman citizen, whereever he lived. Before the Imperial period, in 89 BC, a Roman law had granted Roman citizenship to people throughout Italy. Afterwards, citizenship became extended to an increasing number of people in different parts of the Empire. In 212, Emperor Caracalla declared all free persons in the Empire to be Roman citizens, entitled to call themselves Roman, not merely subject to the Romans. Within a few decades, people begin to refer to the entire Empire less often [in Latin] as „Imperium Romanorum” [Domain of the Romans] and more often as „Romania” [Romanland]” (textul integral aici)

Traducerea noastră:

„Oamenii care au trăit în „Imperiul Bizantin” nu au cunoscut şi nu au folosit vreodată cuvântul „Bizantin”. Se ştiau ca Romani, nimic mai mult şi absolut nimic mai puţin. Prin mutarea capitalei împărăteşti de la Roma pe Tibru în Roma Nouă pe Bosfor, numită Constantinopole, Împăratul Constantin I a transferat de fapt identiatea Romei unui loc nou. Mult înainte de Constantin I ideea de „Roma” devenise ceva separat de Oraşul Etern de pe Tibru. Pentru că un Roman însemna cetăţean roman, oriunde ar fi trăit el. Înaintea epocii imperiale, în 89 î.Chr., o lege romană a dat cetăţenia romană oamenilor din toată Italia. Mai apoi, cetăţenia a cuprins un număr tot mai mare de oameni din felurite părţi ale Imperiului. În 212, Împăratul Caracala declară cetăţeni romani pe toţi oamenii liberi din Imperiu, îndreptăţiţi a se numi Romani, nu doar supuşi ai Romanilor. În doar câteva decenii, oamenii au început să se refere la întregul Imperiu mai rar [în latină] ca la „Imperium Romanorum” [Domeniul Romanilor] şi mult mai des ca la „Romania” [Ţara Romană]”

Observăm astfel că termenul de Romania pentru Imperiul Roman, înlocuind formele vechi Terra Romanorum şi Senatus Populusque Romanum, sau pe aceea mai nouă de Imperium Romanorum, se răspândeşte din secolul al III-lea d.Chr.
Clifton R. Fox are, de altfel, în întreg material pe temă, la adresa indicată mai sus, pe care cunoscătorii de limbă engleză îl pot savura direct.

Închei această scurtă prezentare de referinţe cu un text al unei surse populare pentru iubitorii internetului:

„The Byzantine Empire, also referred to as the Eastern Roman Empire, was the continuation of the Roman Empire in the East during Late Antiquity and the Middle Ages, when its capital city was Constantinople […]. It survived the fragmentation and fall of the Western Roman Empire in the 5th century AD and continued to exist for an additional thousand years until it fell to the Ottoman Turks in 1453. During most of its existence, the empire was the most powerful economic, cultural, and military force in Europe. Both „Byzantine Empire” and „Eastern Roman Empire” are historiographical terms created after the end of the realm; its citizens continued to refer to their empire as the Roman Empire(Greek: Βασιλεία τῶν Ῥωμαίων, tr. Basileia tôn Rhōmaiōn; Latin: Imperium Romanum), or Romania (Ῥωμανία), and to themselves as „Romans”.” (sursa este wikipedia în limba engleză, aici).

Traducerea noastră:

„Imperiul Bizantin, de asemenea numit şi Imperiul Roman de Răsărit, a fost continuarea Imperiului Roman în Est în timpul Antichităţii târzii şi a Evului Mediu, când capitala era la Constantinopole […]. El a supravieţuit fărâmiţării şi prăbuşirii Imperiului Roman de Apus în secolul V d.Chr. şi a continuat să existe pentru încă o mie de ani până a căzut sub Turcii Otomani în 1453. În marea parte a existenţei sale, imperiul a fost cea mai puternică forţă economică, culturală şi militară în Europa. Amândouă [formele] „Imperiu Bizantin” şi „Imperiu Roman Răsăritean” sunt termeni istoriografici creaţi după căderea acestei ţări; cetăţenii contiuaseră să se refere la imperiul lor ca la Imperiul Roman (Greacă: Βασιλεία τῶν Ῥωμαίων, transliterare Basileia tôn Rhōmaiōn; Latină: Imperium Romanorum) or Romania(Ῥωμανία) şi la ei înşişi ca „Romani”.”

Merită amintite, la sfârşit, următoarele:

• Ducele Menumorut declara el însuşi că ţine de „Împăratul meu de la Constantinopole”. Această afirmaţie a interesat prea puţin istoriografia românească, deşi are foarte mare greutate. Într-adevăr, titlul de dux sau duce, tradus în bulgara veche (slavonă) ca voievod, înseamnă în Antichitatea romană târzie şi în Evul Mediu al Romaniei răsăritene comandant militar suprem al unei regiuni. În Apus, în lumea germano-neolatină, devine un titlu nobiliar cu un înţeles mai complex. Ducii dintre Tisa şi Carpaţi atestaţi de sursele germane şi ungureşti în secolele IX-XI nu ţin de Apus, fiind, în fapt, în duşmănie cu acesta. Şi ţin, după cum o recunosc ei înşişi, de Constantinopole. Este o prezenţă a Romaniei la nordul Dunării, în vechea Dacie, în secolele amintite (IX-XI), pe care o socotim esenţială pentru istoria noastră, a Românilor.
• Termenul de Romania este folosit şi de Arabi sau Turci. De fapt vestul Asiei Mici, dar şi teritoriile europene dinspre Marea Neagră şi Marmara poartă numele de Rumelia sau chiar Romania (inclusiv pe hărţi antice) chiar în timpul Imperiului Otoman. 
• În 1453 căderea Constantinopolului nu aduce prăbuşirea întregii Romanii, pe atunci o confederaţie de principate (conduse de familii înrudite între ele, având ca centru familia împărătească din Constantinopole). Imperiul de Trapezunt mai rezistă o vreme, căzând apoi în faţa Turcilor. Cade, sub atacuri turco-tătare, şi Principatul de Doros (Theodoros-Mangop).  Dar Muntenia şi Moldova, cu toate uluitoarele furtuni şi uragane ale istoriei, rămân. Şi se unesc în 1859 sub numele de Principatele Române Unite sau România. În 1918 alte teritorii – părţile de est şi nord ale Moldovei, Transnistria, Basarabia şi Bucovina – , Transilvania, Crişana, Maramureşul, Banatul şi Timocul proclamă unirea cu România. Din pricini pe care nu le arătăm aici, doar părţi din Maramureş, Banat şi Crişana intră în România, iar Transnistria şi Timocul rămân în afară. În 1944 alte părţi din România sunt pierdute, dar ţara supravieţuieşte. Până astăzi.

Sunt doar câteva din datele care lămuresc problema continuităţii numelui Romania, de la adoptarea lui în secolul III d.Chr. şi până în prezent, sub forma România.

Mihai-Andrei Aldea

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook