”Nu, domnule, nu pot să colaborez. Iudă, din mine nu puteţi să faceţi”

   Drept ca bradul, cu voce tunătoare, intransigent dar omenos în toate deciziile duhovniceşti, cu o vitalitate remarcabilă pentru vârsta pe care oricum nu şi‑o trădează, cu un simţ al umorului măsurat – aşa îl cunosc şi aşa îl vor purta veşnic în inimă pe părintele Gavriil Stoica toţi cei care trec pragul mănăstirii Zamfira. Fie din paginile revistei „Lumea Credinţei”, fie din emisiunile de la PAX, fie direct din înălţimea amvonului, prezenţa cuvântătoare a venerabilului părinte este cuceritoare. Prin sinceritate, prin cultură duhovnicească, prin trăire dar mai ales printr‑o neclintită voinţă în Hristos. A voi şi a face în Hristos sunt două daruri, îndelung lucrate din plin de părintele Gavriil. Să urmărim acum cuvintele pe care acest neobosit vestitor al lui Dumnezeu le are a ni le împărtăşi…

Începutul vieții monahale

Părinte Arhimadrit Gavriil, vă mai aduceţi aminte de momentul când aţi intrat în mânăstire?

Cum să nu, părinte dragă… Am intrat la mânăstire pe 25 iunie 1953. Aveam 17 ani şi vreo 3 luni şi jumătate.

Care a fost motivaţia?

Faptul că‑l cunoscusem pe ­Dumnezeu într‑o încercare grea, pentru care Îi mul­ţumesc din toată inima, cât voi trăi. A îngăduit să mă îmbolnăvesc grav de ini­mă şi în timpul convalescenţei părinţii, în­ţelepţi, m‑au cruţat de la muncă iar în timpul acesta am citit foarte mult. Deja primisem de la părinţi o frumoasă edu­caţie religioasă. Nu ştiau părinţii câte ştiam eu, câte am citit şi câte ştiu eu, dar cât ştiau ei a fost destul ca să creştem în frica lui Dumnezeu. La posturi posteam; ne împărtăşea părintele pe noi, copiii, după prima săp­tă­mână din post. Ne mai dădeau în Postul Mare „de dulce”, că eram micuţi. Dar posteam şi la Paşte ne împărtăşeam din nou, şi la Crăciun. Posturile mai mici le ţineam în întregime. Ne învăţau rugăciuni. Ştiam şi noi ce e rugăciunea, ce sunt metaniile. Cărţi îmi aduceau şi învăţătorii mei, cunoştinţe, cre­dincioşii. Era atunci lucrarea Oastei Dom­nului care mie mi‑a folosit foarte mult… I‑am citit cărţile părintelui Iosif Trifa, am citit foarte mult din Biblie, şi câ­teva cărţi. De exemplu, am citit o carte: „Dumnezeu în natură” de un scriitor fran­cez, Denisse Chateaubriand, care vrea să demonstreze că există Dumne­zeu. Foarte mult m‑a edificat cartea asta. De ce? Pentru că eu, ca un adolescent, îmi puneam întrebarea: bine, există Dumnezeu, dar cine L‑a făcut pe Dumnezeu şi cum e cu Dumnezeu…?! Acolo am înţeles, odată pen­tru totdeauna, că dacă Dumnezeu ar putea fi înţeles de mintea omenească nu ar mai fi Dumnezeu! Dumnezeu, cum spun Sfinţii Părinţi, nu este circumscris împrejur, adică nu poate fi cuprins cu mintea. Şi i s‑a arătat Fericitului Augustin – care vroia să scrie o carte pe tema aceasta, a cunoaşterii lui Dumnezeu – copilaşul ace­la pe malul mării care vrea să mute toată apa din mare în gropiţa lui. Fericitul Augustin avea multe de spus în carte, dar nu putea cu nici un chip să facă începutul. Şi tot văzându‑l cărând apă, l‑a întrebat pe copil: „Ce faci aici, micuţule?”. Însă copilul era foarte ocupat, nu se uita după nimeni că pierdea timpul. Şi el căra mereu… Atunci bătrânul Augustin intră în vorbă cu el a treia oară şi îi spune: „Nu te mai osteni! N‑ai să poţi! E imposibil să muţi apa din mare în gropiţa ta!” Şi copilul stă din lucru şi îi zice: „Da, Augustin, aşa este, ai dreptate că este imposibil să mut apa din mare în gropiţă. Şi ţie îţi este imposibil să Îl cuprinzi pe Dumnezeu cu mintea ta”.

Şi răspunsul ăsta a fost şi pentru mine o pecetluire de a nu mai întreba despre Dumnezeu. M‑am lăsat de întrebări, convins că Dumnezeu nu poate fi cuprins cu mintea aşa cum nu putem cuprinde noi cu ochii toată lumea, chiar dacă ne suim pe un loc foarte înalt. Ni se pare că la un moment dat s‑a unit cerul cu pământul – orizontul. Aşa, dincolo de orizont nu vedem că mai este Bucureşti, Bulgaria, Turcia etc. Credem că există, că ne‑au zis‑o alţii care au fost pe acolo. Dacă vederea mea este finită, oare eu trebuie să neg că există mai departe altceva decât văd eu? Aşa şi în privinţa credinţei. Şi m‑am convins, dragul meu, de Dumnezeu şi de Veşnicie.

Care era numele Sfinţiei Voastre înainte?

Gheorghe! Se lupta în fiinţa mea Lumina cu întunericul. Aveam gânduri multe. Vedeam şi eu ca un adolescent lumea într‑o culoare fermecată.

V‑aţi gândit la vreo fată?

Era o fată care mi‑a fost colegă de şcoală. Mi‑a fost simpatică, mi‑era dragă: Păunica. Şi ea poate se gândea la mine…

Şi nişte femei începuseră să mă peţească pentru fetele lor: „Până face Gheorghe a lui Stoica armata, Mări­oa­ra mea e gata, adică se face mare”. Dar voia lui Dumnezeu a fost alta, dragul meu. De‑acuma eram bătrân şi voia să‑mi aranjeze cineva veşmintele la sluj­bă şi zic: „Hai, că acum n‑o să mă mai alea­gă nimeni”. Dar o bătrână, maica Teofana (care e înmormântată deja), îmi spunea, „Apoi cine să vă mai aleagă, că v‑a ales Dumnezeu din tinereţe, din copilărie”. Şi‑aşa a fost. Dacă Dumnezeu m‑a ales, nu m‑am mai gândit la nimic. Am plecat la mânăstire, dar cu convingerea că dacă m‑aş mai naşte de 1000 de ori, tot călugăr m‑aş face!

N‑aţi regretat niciodată că aţi luat decizia aceasta…

Niciodată, niciodată… Comandantul Securităţii din Argeş (părintele Clement Haralambie e martor ocular), după ce am fost arestat, le‑a spus părinţilor că „Stoica dacă nu se încăpăţâna să nu colaboreze cu noi, nu făcea închisoare”. Dar n‑am primit să colaborez cu ei, că mi‑au cerut: „Ce‑i prostia asta de călugărie, măi?! Însoară‑te, ia‑ţi femeie, vă dăm servici la amândoi, vă dăm pedeapsa cu suspendare şi colaborăm… Tu nu eşti băiat prost, nu putem să colaborăm?!”Adică să fiu informatorul lor…

Care a fost motivul arestării?

La arestare, în 1964, motivul a fost că eram în grupul părintelui Nicodim Măndiţă. Slujeam la Mânăstirea Curtea de Argeş. Făceam de strajă la Sfintele Moaşte şi lumea cerea cărţi de rugăciuni, de îndrumări. Căutând să le aflu, le‑am găsit la un ucenic al părintelui Măndiţă, George Palade, care tocmai mergea spre Buneşti, Argeş. Aveau un depozit acolo, la un frate al părintelui Nicodim. I‑am dat o notă cu mai multe titluri de carte: Medicamentul Crucii, o carte în legătură cu avorturile, alta despre fumat, păcatul înjurăturilor, semnul sfintei cruci, Vieţile Sfinţilor. Şi mi‑a adus vreo câteva geamantane, pe rând.

Ei bine, tocmai atunci, în anul 1964, Gheorghiu‑Dej a întrerupt conducta de petrol cu sovieticii. De fapt, se ter­mi­na­seră cei 20 de ani: ‘44‑’64, cu toate despăgubirile de război pe care le plă­team noi ruşilor. Şi după aia, când s‑a crezut că acum e libertate, au început părinţii din Bucureşti, printre care şi părintele Nicodim Măndiţă, să dea drumul la cărţi în circulaţie. Dar comuniştii au început să‑i vâneze prin gară pe la Roman, pe la Bacău, coborând din tren cu saci cu cărţi. I‑a prins. „De unde veniţi cu ele?” „Din Bucureşti”. Şi în Bucureşti, când le‑a făcut percheziţia acolo, au găsit şi o notă a mea pe care o lăsasem când mă trimisese părintele meu stareţ de la Curtea de Argeş să cumpăr materiale de construcţiii. Tot atunci m‑am dus şi până la părinţii aceia, să mai iau nişte cărţi de la ei, dar nu aveau. Le‑aveau la depozit, că nu le ţineau în casă. Şi atunci părintele mi‑a zis: „Scrie colea ce cărţi vrei”. Mi‑a dat un maculator şi‑am scris acolo pe ultima pagină: „Pentru pă­rin­tele Gavriil, Mânăstirea Curtea de Argeş: 30 buc. din ăsta, 50 din ăsta, 50 din ăsta, din cutare, cutare şi cutare!

Pe baza acelor notiţe v‑au ridicat?!

Când au găsit toate adresele şi toate scrisorile te puricau, te întrebau, te anchetau în legătură cu ele. A venit la mine, la Curtea de Argeş, comandantul Securităţii din Bucureşti şi m‑a scos din slujbă, de la vecernie de la Sf. Filofteia. Ne‑am plimbat prin parc şi m‑a luat la întrebări. Eu am văzut că se cunoaşte situaţia, nu puteam să neg prea mult. Şi m‑au lăsat. După aceea, peste o zi sau două vin din nou şi îmi fac percheziţie, îmi iau ultimele cărţi pe care le găsesc în chilie. Şi încă m‑au mai lăsat. Pe 25 august m‑au înhăţat, m‑au arestat. M‑au adus în cătuşe. Înainte de asta m‑au mai ţinut vreo 10 ore la Securitate, în Curtea de Argeş, când a venit un maior. Acela m‑a trimis la Bucureşti, m‑a şi anchetat în cele 7‑8 luni cât am stat în Bucureşti. Şi tot aşa, căuta să mă înduplece: „Băi, tu ştii ce pedeapsă te aşteaptă? Între 4 şi 14 ani”. „Pentru ce, domnule? Că am sfătuit lumea să nu fure, să nu înjure, să nu violeze, să nu avorteze? Asta e misiunea mea, a Bisericii”. E‑adevărat că prin unele broşuri se amintea şi de unele lucruri făcute de bolşevici în Rusia cu preoţii ortodocşi, cu creştinii de acolo. Îi băgau în gropi de var şi stingeau varul peste ei. Asta nu le‑a convenit: să se vorbească aşa despre „fraţii” noştri sovietici. Şi în felul ăsta erau cărţile periculoase. Le‑am spus : „Domnule, faceţi dvs. ce vreţi!”. Mi‑au propus ca să le fiu „colaborator”, să le fiu „informator”, să „colaborăm” că‑mi dau cu suspendare. Şi le‑am zis: „Nu, domnule, nu pot să colaborez. Iudă, din mine nu puteţi să faceţi. Nu pot să vând pe fraţii mei. Ori Hristos, ori nimic. Ori îmi duc viaţa pe care i‑am făgăduit‑o lui Dumnezeu, de călugăr, ori mai bine nu mă năşteam. Faceţi ce vreţi. Dacă am făcut aşa de rău, puneţi cătuşele. Condamnaţi‑mă şi pace vouă!”. M‑a lăsat acolo aşa, un timp. Apoi mi‑au dat drumul acasă. Apoi, pe 25 august, au venit şi m‑au arestat. M‑a sfătuit chiar părintele stareţ să‑mi iau şi eu nişte pastă de dinţi, să am ceva aşa la îndemână…

Viața în închisorile comuniste

Nu v‑a fost teamă că puteţi să pieriţi?

Eram înflăcărat când am plecat la mâ­năstire! Hristos era cu noi la Oastea Domnului la care mergeam. Eu citisem foarte mult. Citeam Vechiul Testament şi Noul Testament îl ştiam, şi Vieţile Sfin­ţilor. Şi predicam la adunare la 17 ani, la măsura mea duhovnicească de ­atunci, la măsura necunoştinţelor mele. Predi­cam pe Hristos, taică! Şi cântam cân­tă­ri­le alea frumoase de la Oastea Domnu­lui… Apoi, ca diacon ţineam predici la mâ­năstirea Slănic, acolo unde am fost călugărit. Am simţit Mâna lui Dumnezeu cu mine. Când am ajuns la Aiud, împlinisem un an de la arestare. Stătusem la Malmaison în Bucureşti circa vreo 8 luni, am stat vreo 6 săptămâni la Jilava, în aşteptarea recursului şi după aceea ne‑au dus cu duba de deţinuţi la Aiud. Când am împlinit un an de la arestare mă iniţiasem la un loc de muncă. Eram în putere, eram tânăr. Am împlinit 30 de ani la Malmaison în Bucureşti. Vă daţi seama, eram în puterea vieţii! Şi m‑au scos la lucru. Probabil că hotărâseră aco­lo, scria la dosarul meu, să mi se dea po­sibilitatea ca aceşti 4 ani să‑i fac în 3. Să câştig un an prin muncă, nu mai mult. Însă când împlinisem un an de la arestare, eram deja iniţiat la locul de muncă. Puteam să câştig condiţionat 2 zile la o zi. Acei 3 ani pe care îi mai aveam, puteam să‑i câştig, să îi fac într‑un an. Dar m‑au sucit. Am trecut prin 11 sau chiar 12 secţii ale închisorii Aiud. Când făceam norma bine ca să câştig, iar mă mutau în altă parte. Până mă iniţiam la locul de muncă, iar mă mutau. Am muncit şi la maşini, şi la arcuri, şi la împletit. După aia am fost la şlaif, la împletit, la făcut coşuri. Ne duceau cu maşina în afară închisorii şi ne aduceau seara. Am fost la expediţie, unde încărcam pe plat­forme de vagoane, sobe.

Ați fost reprimit din închisoare în mânăstire?

Absolut, păi cum să nu?! Aveam o mus­taţă ca un haiduc, până la ureche, dar barba şi părul tuns. Doar mustaţa mi‑o lăsaseră, atâta. Mi‑a părut foarte rău că mi‑au tăiat şi din mustaţă, nu m‑au lăsat aşa cum mi‑o păstrasem. Am fotografie şi acum cu mustaţa haiducească, fără barbă.

M‑am eliberat în toamna lui ‘67. În chilia mea se mutase fratele meu, care şi el slujea acum la mânăstirea Curtea de Argeş; fratele meu e la Sfântul Munte acum – părintele Iustinian. Îi dăduse afară de la mânăstirea Slatina, din Mol­do­va. Părintele Ghica era directorul Ca­sei de Pensii de care aparţinea Paraclisul Patriarhal de la Curtea de Argeş, el ţine la mine şi la fratele meu; bătrân de acum, dar aşa, bun părinte, preot de mir, mi‑a zis: „Măi, Gavriil, tată, securiştii sunt pe urma ta, îţi măsoară orice cuvânt, eşti urmărit măi, du‑te în altă parte, măi, tată!”. Părintelui Arsenie Papacioc i se aprobase să vină de la parohie de la Filea să vină să intre în mânăstire. A fost numit ca stareţ la Mânăstirea Cheia şi avea un post de diacon vacant, dar eu eram numai ierodiacon atunci. Dar îi spusese deja fratelui meu când eram în­chis: „Spune‑i lui părintele Gavriil că îi păstrez postul liber, până scapă”. Deja, până să mă aresteze, părintele Arsenie era duhovnicul meu, din 1956. Şi părintele Arsenie a fost arestat, nu ne‑am văzut 9 ani. În gând ne pomeneam şi ne iubeam, şi a rămas părintele meu, şi duhovnicul meu permanent. De când m‑am liberat, suntem nedespărţiţi. Ne suntem duhovnici reciproc.

Integral pe Fericiți cei pigoniți

• Pr. Visarion Alexa, Lumea Monahilor anul II, nr. 7 (13) Iulie 2008; Republicare în Arhimandritul Gavriil Stoica. Un monah misionar, iubitor de virtuți și de flori, ediție îngrijită de arh. Timotei Aioanei, Editura Basilica, București, 2009, p. 228-260

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook