Fragment din romanul „LA MARGINE DE LUME”

Motto:

” Destinul prinde formă în momentul în care iei o decizie.”

Anthony Robbins

Cap. XV- TENTAȚIILE

  Veronica, fiica Mariei și a lui Pamfil absolvise în cadrul Universității din București, facultatea de limba și literatura română și engleză.

Prin anul doi de facultate l-a cunoscut pe Tiberiu, care pe atunci era student în ultimul an la politehnică. A fost dragoste la prima vedere. Întâlnirea lor ocazională căzuse ca un trăsnet peste ea. O electrocutase definitiv și iremediabil.

S-au întâlnit întâmplător în foaierul Ateneului, la festivalul de muzică simfonică ”George Enescu”. Ea era împreună cu două colege, el singur. La un moment dat fiind în pauză și-au întâlnit privirile.

Veronica, la vederea lui a simțit cum parcă i-a trecut un cuțit prin inimă ca și când ar fi avut un atac de cord. O ghiară pusese stăpânire peste inima sa neangajată în nicio iubire serioasă până atunci. Nu-și mai putea dezlipi ochii de pe bărbatul brunet, înalt și bine legat, îmbrăcat simplu dar totuși elegant, cu un sacou alb într-un croi sport, închis la un nasture, cu reverele înguste și colțurile rotunjite la poale, în cămașă neagră fără guler, închisă pe gât, cu pantaloni bleumarin perfect călcați și cu pantofi tip sport la fel de albi ca și sacoul. Arăta ca un manechin al vreunei case de modă. La început chiar a crezut că asta îi este profesia. Prea arăta ca după revistă, îmbrăcat de Georgio Armani, ori ca un gigolo în căutarea vreunei victime.

Veronica nu-și mai putea lua privirea de la el. Așa a fost surprinsă de Aurelia, colega de an.

– Alo, doamnă! Mai ești cu noi, sau ai părăsit deja Ateneul? o somase Aurelia trăgând-o de toarta poşetei sale minuscule.

– Ce, ce-ai spus? răspunse Veronica trezită din visare.

– Ce-ai văzut atât de deosebit de plecasei deja de la concert?

– N…nimic, ce să văd? încercă ea să-și revină și să nu se desconspire în fața colegei.

– Am observat că nu-ți mai dezlipeai privirea de pe bărbatul cu sacoul alb. Îl cunoști?

– Nu, de unde să-l cunosc? răspunse ea, încercând să pară indiferentă.

– Așa am avut impresia după cum îl fixai cu insistență. Individul nu arată rău de loc! făcu rapid Aurelia o analiză personală a bărbatului. Chiar foarte bine!

– Mda, ai dreptate.

Atunci și Cristina care cercetase în acest timp programul concertului, auzind discuția dintre colegele sale, își îndreptă privirea spre cel care le captase atenția fetelor.

– Oho, chiar că mi-ar place să fiu tolănită undeva pe niște cearceafuri foșnitoare și să-i pipăi un pic bicepşii, așteptând ca o pisică leneșă de angora, ca Don Juanul să-mi întindă paharul cu șampanie bine frapată, își declină tânăra preferințele fără nicio reţinere.

Magnetismul privirilor celor trei îl determină pe tânăr să-și îndrepte atenția spre grupul lor, atras de insistenta privire a domnișoarelor. Nu a putut să nu-și dea seama că se afla sub lupa lor cercetătoare. A rămas cu ochii fixați pe cele trei tinere. Ușor și cu paşii unui leopard plecat la vânătoare, se îndreptă spre locul unde se aflau gazelele. Gestul și intenția sa vădită, le tulbură liniștea studentelor, mai ales pe cea a Veronicăi, căruia viteza sângelui îi crescu imediat vertiginos.

– Hopa!!! Vine lupul spre mieluțe!!! Țineți-vă bine fetelor, s-ar putea ca pe una dintre noi s-o pape lupul în seara asta, mai spuse Aurelia.

– Am mai văzut eu asemenea lupi care s-au transformat mai târziu în niște neajutorați cățeluși, răspunse Cristina, cu o mai mare experienţă în relațiile cu bărbații decât cele două colege.

Tânărul își făcu loc și ajuns în dreptul fetelor, fără nicio jenă, le abordă direct:

– Bună seara domnișoarelor! Cred că m-am aflat în atenția voastră acum câteva minute. Așa mi s-a părut după cum mă priveați. Am dreptate, sau m-am înșelat? Mă numesc Tiberiu Monescu. Sunt student anul trei la politehnică.

– De ce ai putea fi mă rog în atenția noastră? îi răspunse cu nonșalanță, Cristina. Aurelia și mai ales Veronica parcă nici nu mai erau prezente când au fost interogate direct de către Tiberiu. Li se tăiase aerul cum se spune.

– Așa mi s-a părut. Îmi cer scuze dacă m-am înșelat. Cum nu cunosc pe nimeni și nu am cu cine purta o conversație, sper că nu vă deranjează ca pe timpul pauzei să schimbăm câteva cuvinte. Tot studente sunteți și voi?

– Scrie așa ceva pe fruntea noastră? îl persiflă în continuare Cristina cu îndrăzneală.

– Cristina, lasă omul în pace interveni Aurelia. Da domnule Tiberiu, suntem studente la Universitate, la litere. Eu sunt Aurelia, ea este Veronica și ea…

– Cristina, continuă în locul ei Tiberiu. Am mai aflat că este deja cu gheruţele scoase, dar sunt obișnuit să fac față la asemenea situații. Cum vi s-a părut prima parte a concertului? schimbă el discuția.

– Minunată, răspunse în sfârșit și Veronica, poziționată chiar în fața tânărului care-i captivase atenția.

Concerta în acea seară Orchestra Regală Philharmonic din Londra, o mare orchestră atât ca valoare artistică, cât și ca număr de instrumentiști, fiind formată din o sută șase persoane, orchestră ce fusese înființată încă de prin 1932 de către Sir Thomas Beecham.

Așa l-au cunoscut cele trei tinere pe viitorul inginer Tiberiu Monescu. Cum s-a ajuns ca Veronica să se revadă mai târziu cu tânărul, este cu totul o altă poveste. Ăsta le-a fost hazardul. Să se revadă tot întâmplător la un alt eveniment, așa cum sau cunoscut și prima dată.

S-au întâlnit la un marș de protest al studenților împotriva guvernului Văcăroiu, protest care avea ca scop principal reprezentarea intereselor comune ale studenților din România, apărarea și promovarea drepturilor și obligațiilor acestora, cât și stimularea participării lor la actul educațional și la viața socială, economică și culturală.

Atunci Tiberiu a fost cel care a descoperit-o pe Veronica alături de colegii săi de la Universitate. O ținuse minte și a recunoscut-o imediat, chiar dacă ținuta ei vestimentară nu mai era una de Ateneu, ci de stradă, blugi și o bluză pe corp care îi scotea în relief trupul zvelt și vigoarea sânilor ce-i străpungeau cu îndrăzneală materialul fin al bluziței de un bleu pal.

– Bună Veronica, îi șopti la ureche Tiberiu, insinuat pe nesimțite lângă ea.

Veronica când își îndreptă privirea spre cel ce-i vorbise ușor la ureche rămase perplexă. De unde a mai apărut și fantoma tânărului de la Ateneu tocmai la acest marș de protest? Cum de a regăsit-o și mai ales cum de a mai cunoscut-o după atâta timp?

– Aaa, domnul Tiberiu? Cum de m-ați găsit?

– Tiberiu pur și simplu, nu domnul. Contra domnilor suntem aici să demonstrăm. Noi suntem niște simpli indivizi fără blazoane domnești. Te-am văzut întâmplător și cum rămăsesem cu discuția din foaierul Ateneului neterminată, m-am gândit să mă alătur de grupul facultății voastre. Mă primești?

– Ha, ha ha! Aici rămânem toți doar studenți protestatari, nemulțumiți de modul cum guvernanții conduc această țară, nimic mai mult.

– Mda, așa este, cu toate că știm de la început rezultatul nemulțumirii noastre. Vorba românului hâtru: ”Câinii latră, ursul își vede de treabă”.

Așa s-au revăzut cei doi tineri și de atunci a început relația lor care s-a finalizat până la urmă cu o cununie civilă înainte ca Tiberiu să termine facultatea. Anul următor a terminat și Veronica, iar Monica a apărut doi ani mai târziu.

Era și firesc ca după căsătorie să se mute împreună, închiriind un apartament în Drumul Taberei. Nu găsiseră la un preț mai accesibil pentru bugetul lor de studenți decât acolo și cum Tiberiu trebuia ca în timpul facultății să lucreze într-un bar par time să facă rost de bani, s-au descurcat cum au putut până la terminarea studiilor.

Visurile unui tânăr student sunt la început mărețe. Doar de aceea și hotărăște să-și definitiveze pregătirea profesională la cel mai înalt nivel.

Tot timpul își creionează planuri de viitor, își proiectează niște repere de viață pe care încearcă să și le îndeplinească. Și tocmai de aici încep necazurile, uneori chiar deziluziile. Nimic din ce visează tânărul în acele momente nu se vor regăsi în viața viitoare de zi cu zi. Mereu apar noi piedici.

Totul este o continuă luptă cu sistemul. Trebuie să nu disperi de la prima deziluzie, să nu cedezi de la primul obstacol, ci să descoperi și alte oportunități pentru a-ți coagula visurile mai departe într-o realizare meritorie.

Toate acestea li s-au întâmplat și noilor membri ai familiei Monescu care, căsătorindu-se încă din timpul studenției, trebuiau s-o ia cum s-ar zice, de la lingură. Nu aveau ca bunuri materiale decât strictul necesar al vestimentației adecvată anotimpului respectiv și altceva nimic și acesta procurat tot cu ajutorul familiei. Acum nu se mai pretau să ducă o viață de boemi, fără niciun sfanț în buzunar, limitându-se doar la subvențiile lunare primite de fiecare, cum au trăit în toți acești ani de studenție, ci aveau nevoie și de alte bunuri necesare traiului de cuplu zi cu zi, indispensabile unei conviețuiri în doi.

Și ce scumpă mai era viața în București și plină la tot pasul de tentații! Te simțeai confortabil doar când îți sosea ”subvenția” lunară, apoi dacă nu erai atent și prevăzător, descopereai un gol imens atât în buzunar cât și în stomac, de nici nu știai cum să rezolvi problemele ce apăreau la tot pasul. De aceea Tiberiu apelase la serviciile ocazionale par time, care prin sumele câștigate ca remunerație, mai acopereau o seamă de necesități cotidiene.

Anul următor Veronica la terminarea facultății a avut surpriza datorată notelor primite la examenul de licență, să i se propună un post de cadru didactic în schema Universității și anume cel de preparator, dar putea să-l aleagă și pe cel de bibliotecar, post vacant în aceeași perioadă. Era și firesc să-l prefere pe cel de preparator care-i oferea mai multe oportunități decât cel de bibliotecar. Și remunerația era mai favorabilă în primul caz. Așa putea să-și pregătească doctoratul și să avanseze în cariera universitară.

În acest timp Tiberiu se angajase într-o firmă privată ce confecționa piese metalice de construcții. Nu era ce visase, dar era un loc de muncă în care lua pentru prima dată contact cu oamenii din subordine, cu un patron și mai ales unde putea să-și pună în practică și să-și dezvolte tot ce învățase în cei trei ani de facultate.

Veronica avea predilecție pentru creațiile literare, reportaje, eseuri, analize critice ale scrierilor apărute prin diverse reviste, site-uri cu specific literar, sau de socializare, unde se posta tot ce vrei și ce nu vrei, de la rețete culinare, încercări literare – poezie și proză, până la anunțuri mortuare.

De-a lungul timpului, scrierile sale au apărut în reviste de specialitate renumite, precum și în cele virtuale și erau urmărite de nenumărați iubitori de literatură tânără și proaspătă, desinhibată de pecetea comunismului. Scria cu nerv și uneori cu aciditate când se referea la unele anomalii ce se întâmplau în societatea românească.

Acestea au reușit să atragă atenția unor nume sonore din conducerea Institutului Cultural Român, for de cultură subordonat direct Senatului României, care avea ca scop major sporirea vizibilităţii, cunoaşterii şi prestigiului valorilor româneşti în lumea de astăzi, de asemeni și promovarea culturii şi civilizaţiei naţionale în ţară şi în străinătate.

De la absolvirea Universității se scurseseră peste zece ani. În viața lor avuseseră loc schimbări majore. Apăruse și primul lor copil, o fetiță botezată cu numele de Monica. Tiberiu își deschisese propria sa firmă de construcții metalice. Le mergea nu chiar foarte bine, dar se descurcau mulțumitor cu banii. Făceau economii ca să-și cumpere un apartament, chiar dacă vor fi nevoiți să apeleze și la un credit bancar ipotecar.

Într-o zi pe adresa de e-mail al Veronicăi a apărut o scrisoare venită din partea Institutului Cultural Român, prin care i se făcea propunerea de a lucra în cadrul institutului, ca atașat cultural pe lângă ambasada României din Irlanda, unde era un post vacant. Urma în finalul scrisorii semnată de către secretarul general al Institutului, niște condiții și termene de răspuns.

Această misivă a fost o mare surpriză pentru ea și imediat a pus mâna pe telefon să-și informeze soțul. Propunerea venise în momente nu chiar bune pentru tânăra familie. Fetița era încă mică, în primele clase gimnaziale, căsnicia aflată la începutul ei, chiar dacă trecuseră zece ani de experiență conjugală. Își luase doctoratul și aștepta să apară un post vacant de conferențiar în cadrul Universității pentru a putea candida la examenul de titularizare.

Pe lângă toate acestea, încă mai stăteau cu chirie în apartamentul din Drumul Taberei, neavând posibilitatea ca din resurse proprii să-și achiziționeze o casă sau măcar un apartament propriu, într-o zonă mai apropiată de serviciile lor. Nici măcar mașină proprie nu aveau. Trebuiau să cântărească cu mare atenție avantajele și dezavantajele acestei oferte.

Înțelegea că odată acceptată slujba, se vor ridica nenumărate și necunoscute obstacole în bunul mers al viitorului căsniciei lor. Oricât de mult s-ar iubi, nu se poate ca lipsa ei de lângă cele două ființe dragi, Monica și Tiberiu să nu influenţeze negativ trăinicia acestui cuplu. Nici naveta săptămânală cu avionul nu putea fi făcută, costurile fiind considerabile.

Ca și Veronica, Tiberiu a rămas surprins de această știre. Nu-i surâdea ideea de a frânge într-un fel aripile tinere și încă fragile ale căsniciei lor. Și apoi cu Monica ce vor face? Să presupunem că rămânea la școala unde învăța acum. Cine o va lua de la școală și apoi ce va face singură atâtea ore până va veni el de la serviciu, unde de obicei întârzia destul de mult? Lucra pentru el nu pentru altul și probleme se iveau aproape zilnic, fie de aprovizionare, fie de livrarea comenzilor, sau de personal calificat. La socri nu o puteau trimite, aceştia locuind în Buzău, fiecare având un program fix. Trebuia doar s-o ducă la părinții săi în Ialomița. Dar o școală de la țară se poate compara cu una din București, chiar dacă aceasta era una de cartier? O femeie care să aibă grija fetiței nu-și puteau permite să plătească dacă doreau să strângă bani pentru o locuință proprie. Și atunci care ar fi avantajele aduse de acest post? se întrebau amândoi analizând propunerea venită pe neașteptate din partea I.C.R.

– Lasă că vorbim când ne întâlnim acasă, îi răspunse el soției, amânând să-i spună ce gândește de fapt despre acest lucru. Am niște probleme de rezolvat și nu putem hotărî ceva atât de important prin telefon.

– Aa, nu desigur. Am vrut doar să-ți dau această veste ca surprinzătoare și pentru mine.

– Felicitări că te au în vedere, dar analizăm acasă ce și cum este mai bine.

– Ok Tibi, te pup.

Veronica a fost luată de val de oportunitățile ce i se puteau oferi pentru cariera sa lucrând în cadrul Ministerului de Externe, chiar și într-o profesie culturală, dar trebuia să se gândească și la viitorul familiei sale, nu numai la carieră. Aceasta desigur că era cu mult mai importantă. Vedea la tot pasul cum se destrămau căsnicii când cei doi parteneri nu-și petreceau zi de zi viața împreună. Chiar și atunci când te vezi zilnic și împarți atât bucuriile cât și inerentele necazuri ce se ivesc la tot pasul, pot apărea perturbări în bunul mers al unei căsnicii, dar despărțiți din cauza serviciilor! Viața nu-i o felie de tort pe care s-o savurezi cu plăcere de fiecare dată când muști din ea. Ea este ceva complex, uneori chiar aspră. Nu toate mergeau pe un făgaș normal în societatea românească, cum de fapt se întâmpla și în alte societăți din Europa, sau din lume. Știrile de pe programele de televiziune abundau seară de seară cu asemenea cazuri.

Tiberiu luat prin surprindere de știre ca și Veronica de fapt, începu să întoarcă pe toate fațetele această ofertă. Din punctul său de vedere existau numai inconveniente. Poate că s-ar fi bucurat de un salariu mai mare și de o altfel de activitate în cadrul Institutului și al ambasadei, dar în rest nimic nu-i surâdea din despărțirea familiei la acea dată pe termen necunoscut de lung.

Ce vor face cu Monica? Era încă mică și abia se obișnuise cu situația de școlăriță. El singur nu putea să aibă grija ei. Se întâmpla adeseori să rămână la lucru peste program. Cine ar fi luat-o de la școală? El nu era capabil să-și asume de unul singur creșterea ei.

Singura posibilitate era să o ducă la părinții săi, creându-le astfel o obligație demnă de luat în seamă pentru vârsta lor. S-ar fi adaptat copila cu această situație? Poate că da, poate că nu, dar se merita un asemenea sacrificiu pentru un post de atașat cultural? Nici absența Veronicăi de lângă el nu-i surâdea. Era mai comod cu ea acasă ocupându-se de tot ce însemna menaj conjugal, inclusiv de fiica lor. Această veste îl cam indispuse.

De cealaltă parte, nici Veronica nu putea să nu facă o analiză serioasă a avantajelor și al dezavantajelor acceptării acestei oportunități. Chiar dacă în cadrul Universității nu se întrezărea eliberarea unui post de asistent, măcar ea deținând în acel timp funcția de lector universitar, tot mai bine se simțea în viața universitară decât să se arunce cu capul înainte în necunoscut. Nici măcar nu avea habar la ce s-ar referi activitatea ei în cadrul I.C.R. Apoi ce vor face cu Monica? S-o ia cu ea în altă țară mai ales la începutul activității nici nu se putea vorbi, cum nici să o trimită la unii dintre bunici. Mamă-sa era în serviciul de educatoare la grădinița din cadrul unității militară unde lucra tatăl ei și ca s-o transfere pe copilă la o școala din apropiere, era destul de incomod atât pentru copilă cât și pentru mamă-sa, având program diferit.

La bunicii de la ţară nici nu se puteau gândi. Cum să iei copilul de la o școală din București ca să-l trimiți la una de la sat? Este ca și când i-ai rupe aripile unei păsări tinere ce abia învață să zboare. Mai era și Tiberiu. Obișnuit să găsească tot menajul făcut de altcineva, s-ar adapta el la situația de a se descurca singur? Trebuia să recunoască în sinea ei, chiar dacă nu avea curajul să meargă cu gândul până la capăt, lăsându-l singur, nu ar fi tentat să o înșele? Vorba aceea, ”ochii care nu se văd, se uită repede”. Nu că ar uita-o, exclus acest lucru, nici nu ar încerca să se gândească la o asemenea eventualitate, dar mai știi ce se poate întâmpla în atâta timp cât ea va lipsi din sânul familiei?

Toate aceste inconveniente la care singură găsea răspunsuri, dovedeau că încă nu este pregătită să-și dea acceptul pentru noua și surprinzătoare ofertă venită din partea I.C.R. Prefera liniștea și siguranța postului din cadrul Universității, în așteptarea unor oportunități de avansare. Cine știe, putea să apară oricând un post pentru care să candideze la o altă facultate.

Ajunși seara acasă amândoi soții, după o analiză în care fiecare și-a spus punctul de vedere, care de fapt era cam același la amândoi, Veronica a trimis secretarului general al I.C.R. un e-mail prin care îl informa că se vede nevoită să refuze oferta, expunând și argumentele care au determinat-o să ia această hotărâre, dar dacă peste timp, în alte condiții mai favorabile familiei sale se va mai oferi ocazia, va accepta cu plăcere. Aceasta s-a ivit când deja Monica era elevă la liceu, iar ea cu mult mai bine cunoscută atât în viața academică, cât și aceea a scriitorilor, numai că nici atunci nu a avut curajul plecării.

de Virgil Stan