Cealaltă faţă a studiilor în străinătate. Pecetea malefică a anului 1848

  Cultura străină ca atare nu poate strica pe om dacă trece prin filtrul caracterului deja format al acestuia. Invers, inima încă neformată a omului este asemenea unei bucăţi de ceară în care poţi imprima ce vrei, iar când, cu vârsta, această inimă se întăreşte, n-o mai poţi îndrepta, o poţi numai rupe. Fruntaşii revoluţiei de la 1848 s-au dus să studieze în străinătate la vârsta când omul nu poate opune nici o rezistenţă n ăvălirii cotropitoare a unei culturi străine, oricât de nepotrivită ar fi pentru dânsul. Mintea lor, nepregătită pentru a pricepe fondul civilizaţiei străine cu care au venit în contact, a luat cuvintele prin care omul se iniţiază în cunoşterea unei civilizaţii drept civilizaţia însăşi. Reveniţi în ţară au avut guvernul pe mână. În loc de a trezi forţele morale ale poporului, ei l-au dispreţuit şi au instaurat tirania vorbelor. 

Orice tânăr trimis la studii peste hotare mai înaintea completei sale maturizări psihofizice, poate reveni în ţară antiromânizat. În acest sens, Mihai Eminescu accentuează: “E multă diferenţă între educaţiune şi cultură. Educaţiunea străină implică spirit străin, cultura străină ba. Educaţiunea e cultura caracterului, cultura e educaţiunea minţii. Educaţiunea are a cultiva inima şi moravurile (obiceiurile n.n.), cultura are a educa mintea. De aceea, un om bine educat, cu inimă, caracter şi moravuri (obiceiuri n.n.) bune, poate să fie c-un cerc restrâns de cunoştinţe (să posede relativ puţine noţiuni ştiinţifice n.n.), pe când, din contra, cultura, cunoştinţele cele mai vaste, pot să fie cuprinse (însuşite n.n.) de un om fără caracter, imoral, fără inimă. Astfel fiind, cultura străină ca atare nu poate strica pe om pentru că (dacă n.n.) trece prin prisma unui caracter, a unei inimi deja formate; educaţiunea, creşterea, cade, însă, în pericolul acela al vieţii omeneşti când inima încă neformată a omului seamănă unei bucăţi de ceară în care poţi imprima ce vrei, iar când inima, cu vârsta,  se-mpietreşte, n-o mai poţi îndrepta, o poţi numai rupe.”( Mihai Eminescu, Manuscrisul Educaţie şi cultură, în Opere, vol. IX, pag. 446)

Din aceste considerente, ar trebui chiar, ca “de la o epocă fixată să nu se mai admită (să înceteze practica încadrării n.n.) în funcţiuni publice cei (a persoanelor n.n.) care studiază în străinătate (cu studii efectuate peste graniţă n.n.). Nicăieri în lume nu se întâmplă aceasta (cei cu studii în străinătate nu sunt investiţi nici ca funcţionari publici, nici ca demnitari n.n.). Spre pildă, în Germania şi Austria nu e primit nimeni în vreo funcţiune a statului dacă a studiat în Franţa şi viceversa”( idem, Chiar în cestiunea administrării…, Timpul, 21 octombrie 1878, în Opere, vol. X, pag.142)

El îşi exemplifică punctul de vedere, spre pildă, prin raportare la anul revoluţionar 1848: “Adevărata cauză a necontenitei revoluţii – dacă putem s-o numim astfel* – e următoarea: mişcarea n-a pornit de jos în sus, precum se cuvenea, ci de sus în jos. Cine erau purtători de steag la revoluţia de la 1848? Poporul? Poporul era prea cuminte pentru asemenea lucruri. Fii de boieri, rău preparaţi în ţară, care, apucând de ici de colo, în străinătate, când o aşchie de cunoştinţă, când alta, s-au întors cu surcele în poală să dea foc ţării şi nu altceva. Să fi văzut apoi luptă între bonjurişti şi giubelii… Dar lupta n-a ţinut mult, pentru că numiţii bonjurişti erau chiar fiii giubeliilor, care, mai murind, după vremuri, mai dându-se în lături de bunăvoie, era libertăţilor şi pospăielii importate a-nceput la largul ei. Şi, de-odată cu era libertăţilor şi a noilor legi încurcate, în care paragrafii se bat în capete, a-nceput să emigreze o generaţie de tineri în străinătate, ca să-nveţe…teologia? Nu. Ştiinţele naturale, tehnica, medicina, filologia? Nu, nimic din toate aceste. Dreptul. În sfârşit, a sosit o droaie de doctori în drept şi-n strâmb, cărora le trebuie pâinea de toate zilele şi, cuconaşi scoşi din cutie precum sunt, deveniseră şi cam exigenţi de felul lor. Pita lui Vodă nu-i tocmai mare în ţara românească. Mai drumuri de fier pe unde şi-a-nţărcat dracul copiii, mai poduri pe uscat, mai şcoli prin sate unde populaţia stă   (constă n.n.) din trei creştini şi-un şoarece, c-un cuvânt, mai una mai alta, au împuţinat rău de tot pita lui Vodă. Şi lefurile nu sunt tocmai mari. Au credeţi cumva cumcă e vreuna din aceste somităţi care sănţeleagă că trăim în ţară săracă? Aş, ferit-a sfântul. Propune-i unui asemenea geniu ticluit la Paris – la Piza chiar – un post de subprefect sau de judecătoraş la târgul Hârlăului. Se va crede insultat în demnitatea lui democratică. Alte visuri îi umblă prin cap. Nu-i vorbă, ca judecător de pace în târgul Hârlăului omul poate face mult bine şi, mai cu muncă, mai cu vrerea lui Dumnezeu, poate asemenea ajunge departe – membru la Casaţie sau ministru de justiţie chiar. De ce nu? Nici o lege nu opreşte aceasta. Dar, pentru o asemenea înaintare regulată, prin merit, prin ştiinţă, prin onestitate, se cere muncă şi răbdare, iar cuconaşii nu iubesc munca şi sunt nerăbdători de-a parveni. Aceasta e adevărata corupţie: tendinţa de-a câştiga lesne şi fără muncă, tendinţa de-a se gera în om mare, fără merit; aceasta e corupţia adevărată, ale cărei urmări sunt ura şi invidia împotriva oricărui merit adevărat şi cocoţarea nulităţilor în acele locuri la care numai o înaltă inteligenţă sau un caracter extraordinar dau drept. Dar, spune vreunuia: Măi creştine, vezi-ţi de treabă! Ce te amesteci la un lucru, când nu ştii seama şi rostul lui? Ce te-amesteci la învăţăturile publice, bunăoară, dacă nu ştii cum se dresează cap de berbece, necum cap de creştin? Ştii ce-ţi va răspunde? Că eşti reacţionar, vânzător de ţară. Zi-i altuia ce se-amestecă la război, când nu ştie a deosebi puşca cu cremene de tunul Krupp – tot aşa îţi va răspunde. Apoi de te-o mai prinde necazul şi-i zice, în pilda lor, că Dumnezeu biet umple lumea cu ce poate, atunci eşti chiar retrograd. 

Ei bine, iată în ce consistă reacţie şi liberalism în România. Dacă un om îşi mai are toate sâmbetele la un loc, atunci e (etichetat ca n.n.) reacţionar, se-nţelege. Dacă vreunul crede a putea pretinde ca, la decretarea de legi organice, să nu se voteze cu drumul de fier, ci să se mai oprească pe ici, pe colo, ca să   vază de nu sunt interese (naţionale, ale neamului autohton, n.n) atinse, atunci e reacţionar. Atâta-i deosebirea. Ar fi de dorit, nu pentru aceşti reacţionari, ci pentru naţia românească peste tot, ca această deosebire să fie mai mare, dar, din nenorocire, nu este. Se simte adânc lipsa acelei clase istorice care să fie păstrătoarea tradiţiilor şi a bunului simţ, pârguit prin lupte seculare şi suferinţe seculare. Multă-puţină câtă mai era, s-a tot dat şi dat într-însa, pentru a pune în locu-i o generaţie de avocaţi şi azi, când visul democraţiei române s-a îndeplinit, stăm mai bine? Abstracţie făcând de împrejurarea că-n urma înnoiturilor croite şi răscroite de avocaţi , poporul românesc, în toate clasele lui, sărăceşte pe zi ce merge, e poate vreo deosebire atât de mare între cultura de azi şi cea dealaltăieri? Deie-ni-se voie a contesta aceasta. Estensiv, poate c-a câştigat cultura naţională, intensiv, însă, nu. Cât de puţini tineri se disting, şi chiar astăzi, un Kogălniceanu sau un Epureanu, se deosebesc aproape de tot tineretul nou, cât cerul de pământ, în vorbă, în spirit, în toată atitudinea. Aşadar, unde e reacţia şi unde reacţionarii?”( idem, Nu ştim de unde şi până unde…, Timpul, 5 ianuarie 1879, în Opere, vol. X, pag. 166,167 )

Peste ani, subscriind punctului de vedere eminescian, Nicolae Iorga, analizând pecetea pe care spiritul străin, inoculat, prin intermediul studiilor în străinătate, tinerilor noştri, a pus-o asupra aceluiaşi moment revoluţionar 1848, face următoarele precizări: “Nu urăsc cultura apuseană. E o cultură câştigată de multă vreme, cu multă silinţă, de popoare harnice, dar ea trebui luată de aceia care n-au lucrat la alcătuirea ei, potrivit nevoilor lor şi nu mai mult, şi nu altfel decât cum sunt aceste nevoi particulare fiecărui neam. Generaţia de la 1848 s-a dus în străinătate, nu la vârsta de maturitate (fizică, dar, mai ales, intelectuală şi morală n.n.), ci la vârsta când omul nu poate să opună nici o rezistenţă năvălirii cotropitoare a unei culturi străine, oricât de nepotrivită ar fi pentru dânsul. S-au dus de tineri, unii chiar de copii, în Paris. Oraşul acesta i-a zăpăcit, i-a înnebunit, i-a confiscat pe toată viaţa. De acolo nu au adus atâta iubire de cultură şi civilizaţie, cât iubire pentru ideile liberale, pe când, la noi, în anul 1848, era nevoie de a dezrobi cele câteva milioane de ţărani nenorociţi (oprimaţi şi săraci n.n.) care locuiau pământul Moldovei şi Ţării Româneşti.  S-au întors domnii aceia de la Paris, mândri (orgolioşi n.n.), dispreţuind pe părinţii lor, dispreţuind pe bunicii lor, dispreţuind pe strămoşii lor, dispreţuind ţărănimea(;) acestui pământ românesc. S-au întors oameni superiori (aroganţi n.n.), coborâţi cu hârzobul din cer. Însă păcatul cel mare nu era al lor, ci al împrejurărilor rele în care au ajuns să cunoască şi să guste cultura europeană. Aceste împrejurări rele făceau ca ei să nu vadă nimic în politică mai presus de anumite forme şi de anumite idei metafizice. Au venit în ţară cu gândul să ridice steagul tricolor care, în astfel de împrejurări, nu putea fi decât o zdreanţă, au ridicat zdreanţa lor cea mândră, au adunat împrejurul acestei zdrenţe lumea, strigând trei cuvinte străine, pe care lumea nu le înţelegea: libertate, egalitate, fraternitate; în schimbul cărora (în replică la care n.n.) trebuia (ar fi fost benefic pentru ţară n.n.) să se audă două vechi cuvinte româneşti: omenie şi dreptate. Au venit şi au făcut în Bucureşti revoluţiune. Nu răscoală, nu ridicare a poporului, revoluţiune. Au făcut revoluţiune cu lipscanii greci din Bucureşti, cu franţuziţii de la Paris, au creat guvernul provizoriu. Au visat Adunări naţionale, au început a coresponda cu nu ştiu cine de la Londra şi cu nu ştiu cine de la Paris. Pe vremea aceea ţăranii le cereau să se ridice împotriva asupritorilor, să le dea posibilitatea să-şi răscumpere pământul muncit timp de două mii de ani, de neam de neamul lor, să-şi răscumpere dreptul de a avea un loc pe brazdă şi un loc sub soare. Ei le-au răspuns, plini până peste cap de ideile franţuzeşti, că graba nu-i aceasta, ci să negociem cu turcii şi cu ruşii, cu dracul şi cu lacul, pentru că lucrurile celelalte se pot face mai târziu; că voiesc să le dea libertate, fraternitate, egalitate, iar dacă, totuşi, vor muri, vor ridica deasupra lor un monument mare, de ţărână muncită, pentru ca să arate că aici a murit în prăpastie un popor!”(Nicolae Iorga, Despre drepturile limbii naţionale în statul modern, 1906, în A fi conservator, pag. 381-386 )

În aceeaşi optică, comentând efectul mentalităţii paşoptiste asupra spiritului public românesc, Constantin Radulescu-Motru opinează: “Generaţia de la 1848 ne-a obişnuit să credem că tot ce este nobil şi frumos, e o arătare a libertăţii şi democraţiei. Ea a fost prima generaţie de români care a venit în atingere de aproape cu civilizaţia apuseană. Mintea ei era nepregătită pentru a pricepe fondul acestei civilizaţii, chiar dacă inima ei era dornică de progres. În asemenea condiţii, s-a petrecut la ea un proces de logică socială, pe care îl vedem petrecându-se în toate situaţiile asemănătoare. Cuvintele prin care omul se iniţiază în cunoaşterea unei civilizaţii, sunt luate drept forţele magice care au produs civilizaţia însăşi. Libertatea şi democraţia, în loc să fie cuvinte prin care se rezumă, în mod sumar, deprinderile câştigate de popoarele apusene, de pe urma evoluţiei lor sociale şi politice, devin seminţele înseşi din care răsare progresul – seminţe uşor de transportat, fiindcă n-au altă greutate decât aceea a sunetelor vocii. Generaţia de la 1848, revenită în ţară, avu guvernul pe mână. În loc de a trezi forţele morale ale poporului român spre o evoluţie progresivă, ea instală tirania vorbelor”( Constantin Rădulescu-Motru, Scrieri politice, 1924, în A fi conservator, pag. 318 ), adică, potrivit lui Lascăr Catargiu, “a celei mai cumplite tiranii, în care a gândi e cea mai mare vină, a râde, cel mai mare păcat… Niciodată gândirea   n-are alt vrăjmaş mai cumplit decât vorba, când aceasta nu-i e supusă şi credincioasă, nimic nu arde pe ticăloşi mai mult ca râsul… Sdrobitoarea opresiune a celei mai cumplite tiranii trebuia neapărat să dea naştere la încercări de revoltă. S-au mai găsit şi bărbaţi (oameni curajoşi n.n.) care să-ndrăznească a gândi şi a râde. Mulţi dintre ei au căzut jertfă îndrăznelii lor. Huliţi şi urgisiţi de cei mai aproape ai lor, înfieraţi ca reacţionari, duşmani ai poporului, ai naţiunii, ai libertătii, ai patriei – legenda (minciuna, şi chiar calomnia n.n.) i-a executat fără milă. Câţi au murit, s-au dus, toţi, cu inima înnegrită de credinţa că orice revoltă e de prisos, că legenda va triumfa totdeauna asupra adevărului, că tirania vorbei şi-a clădit un imperiu veşnic în România”( Lascăr Catargiu, Articol în Revista Epoca, 8 decembrie 1896, în A fi conservator, pag. 375, 376)

În acest sens, exclamă Constantin Rădulescu-Motru: “Mentalitatea paşoptistă trăieşte şi astăzi la noi. În şcoală, pentru mulţi dintre profesorii noştri, popoarele se înşiră în linie dreaptă spre progres, ca pe un urcuş de deal; unele, în frunte, au ajuns să respire din libertate şi din democraţie, altele, mai la coadă, au gâtul întins spre a sorbi din aceeaşi fericire. Relativismul istoric, baza ştiinţelor sociale şi politice(;) nu a ajuns să fie cunoscut decât de prea puţini. Şcoala noastră oficială e convinsă că progresul merge pe o singură linie la toate popoarele; că toată lumea, fie de la ecuator sau de la polul nord, fie de o rasă sau de alta, fie cu trecut bogat sau fie fără trecut, toată lumea este politiceşte la fel: Anglia ca şi Turcia, Franţa ca şi Rusia, Germania ca şi China – suferă când n-au legi liberale, jubilează când au scăpat din ghearele tradiţiei. Că sufletul unui popor poate să se acomodeze şi să prospere în condiţiile pe care altul nu le poate tolera, că republica Turciei este departe de monarhia Angliei, o aşa afirmaţie – postulatul de la care pleacă orice istoric ştiinţific(;) – este pentru şcoala noastră oficială un paradox. Pentru presa noastră este ceva mai mult: este un scandal. Cu deosebire intelectualii evrei, care o conduc în bună parte, nu vor în ruptul capului să admită relativismul istoric. Mersul omenirii este pentru ei unul şi absolut. Începe nebulos, dar sfârşeşte cu democraţia. Ce este democraţia? Unde s-a realizat vreodată adevărata democraţie? Acestea sunt întrebări secundare. Principalul este că democraţia trebuie să fie. Adică trebuie să ne închinăm în numele ei. Numele este totul. Realitatea fizică poate fi relativă; în politică democraţia rămâne absolută”( Constantin Rădulescu-Motru, Scrieri politice, în A fi conservator, pag. 319)

Aşadar, avertizează Theodor Rosetti, “generaţia actuală, fiind pusă, de timpuriu şi des, în contact cu civilizaţia europeană (străinătăţii n.n.) nu a putut decât să primească o câtime mai mare de materie ştiinţifică. Această primire însă, departe de a fi avut asupra intelectului naţional o înrâurire salutară, a servit, în mare parte, mai mult la a-l opri din dezvoltarea sa. Înlesnind putinţa de a înlocui prin fraze gata, prin teoreme enciclopedice şi superficiale, munca propriei gândiri, ba chiar până şi dorinţa de a afla adevărul, a introdus în societatea noastră acea superficialitate, acea suficienţă intelectuală, acea beţie de cuvinte, care e atât de caracteristică pentru starea noastră. Această educaţie a mai avut efectul de a despărţi clasele culte, din frageda lor copilărie, de tulpina vieţii naţionale, de a transforma tocmai partea aceea a populaţiei, care, prin poziţia şi antecedentele sale, e mai accesibilă adevăratei culturi, într-un mijloc cu totul străin, şi aceasta la o vârstă la care, urmare a impresionabilităţii mai mari ce posedă, omul adună acel fond de impresii, care devine determinant pentru întreaga viaţă”( Theodor Rosetti, Despre direcţiunea progresului nostru, în A fi conservator, pag. 76, 77). De aceea, această generaţie, “sigură că a câştigat, în câţiva ani universitari, cheia cu care se desleagă toate problemele cele mai încurcate ale vieţii, a aplicat (în viaţa practică n.n.) teoriile abstracte ale culturii sale enciclopedice, cu acel fanatism teribil, care caracterizează toate convingerile profunde. Considerând restul populaţiei ca pe un corp inert, ea nu s-a sfiit a se sluji de el, ca de un obiect de experimentare socială şi politică… Izvoarele de la care îşi culesese puţina ştiinţă fiind variate (multe n.n.) şi diverse (eterogene n.n.), această experimentare nu a avut nici măcar folosul de a fi făcută într-un sens sistematic… Ambiţia de autor, cea mai mare şi mai iremediabilă dintre toate, făcând pe doctorii noştri sociali a susţine, sus şi tare, reţeta sa pentru fericirea poporului românesc, am văzut enunţându-se, lângăolaltă, teoremele cele mai contrazicătoare (contradictorii între ele n.n.), care toate pot fi excelente în principiu, dar care nu se potrivesc la starea noastră”( ibidem, pag. 77)

Iată dar, conchide Barbu Catargiu, ce dezastre pot provoca “oameni crescuţi în străinătate, străini (înstrăinaţi sufleteşte n.n.) de naţiune, ce nu sunt din poporul român, căci au părăsit toate virtuţile străbune şi şi-au ales în ei numai viciile societăţilor străine”(Barbu Catargiu, Discurs rostit în şedinţa Camerei din 22 iunie 1861, în A fi conservator, pag. 286, 287). 

Radu Mihai CRIŞAN, EMINESCU Răspuns românesc la ameninţările prezentului şi la provocările viitorului, Ediţia a IV-a (reeditare după ediţia a III-a revizuită) Editura TIBO BUCUREŞTI, 2008, p. 333-340

*“Adevărul istoric asupra mişcării de la 1848 a fost meschin şi trist. Rusia avea nevoie de un pretext pentru a intra în Principate, şi, de aici, în Ardeal şi Ungaria. De aceea s-a făcut acea mişcare, subţire, pusă la cale, în contra ordinei existente şi în contra Rusiei. Până astăzi stă bănuiala că C.A. Rosetti n-a fost la 1848 decât un agent rusesc, care s-a amestecat în revoluţie pentru a o trăda. Aceasta a crezut-o Bălcescu, a crezut-o Eliad, o cred încă mulţi contemporani”., idem, Încă de pe când ne căutau ceartă…, 2 august 1880, în Opere, vol. XI, pag. 279 

**“Nu trebuie a se uita că, în genere, activitatea aceasta (avocaţială n.n.) de veşnic comentator a unor texte pozitive deprinde inteligenţa cu sofisme.A apăra azi un lucru pe care mâine îl vei combate – în alt caz se-nţelege – a apăra o cauză nedreaptă simţind bine că este nedreaptă, a-ţi răzima adesea dreptatea pe mancuri de formă, nu pe instinctul înnăscut al justiţiei, iată poate, în majoritatea cazurilor, clina periculoasă în care se mişcă inteligenţa individului în această carieră. Dar dacă acest pericol e chiar în ocupaţiunea aceasta, el se măreşte cu cât (pe măsură ce n.n.) se combină cu nevoia (cu trebuinţele şi, după caz, cu dorinţele financiare ale avocatului n.n.). La alte profesiuni, excesele nevoii peste marginile legii sunt oprite prin teama unei puteri nedefinite bine, prin teama de urmările unor legi necunoscute în amănunţimile lor, prin frica de pedepse. Deodată însă cu cunoştinţa legilor penale, avocatul are cunoştinţa deplină, caz cu caz, a tuturor pericolelor ce   l-ar ameninţa din partea justiţiei în caz de abatere. Astfel el are putinţa de-a călca legile ocolindu-le, păzindu-le formele şi nu cuprinsul, căci justiţia formală este cea care se caută în tribunale. Deci neputinţa (ori nevoinţa deliberată n.n.) de-a se hrăni în mod onest conduce la acte incorecte moraliceşte, care, făcute însă cu paza formală a legilor, scapă de mâna justiţiei omeneşti. Desigur este în interesul tuturor existenţa unei clase de avocaţi – căci respectiva clasă este un membru neapărat în organismul justiţiei – dar, cu condiţia ca ea să fie onestă, de caracter, cultă şi, înainte de toate, să nu apere cauze injuste şi nici să nu alunece pe căi de-a dreptul imorale”., idem, Între avocaţii din Austria…,în Opere, vol. XI, pag. 223; Un pas spre rezolvarea necesităţii în cauză ar fi ca breasla avocăţească “să aibe existenţa pe deplin asigurată (din prestarea cinstită a profesiei avocaţiale n.n.) – guvernul să fixeze pentru fiecare oraş (fiecare localitate n.n.) un număr hotărât (limitat n.n.), numerus clausus de avocaţi şi numai în limitele acestui număr să se poată  înmulţi clasa apărătorilor dreptului. Având existenţa asigurată, înlăturându-se pericolul unui proletariat de avocaţi şi existând (asigurându-se n.n.) încolo depline garanţii pentru cultura suficientă a fiecăruia nu vor mai exista relele la care a dus înmulţirea (peste nevoile reale ale societăţii a n.n.) acestei clase”., ibidem, pag. 223, 224; “Aceasta ar fi foarte util pentru noi, căci, în afară de Ungaria poate, nu credem să mai existe o ţară în lume care să fie bântuită de ambiţiile explicabile, însă nejustificate, de dorinţele de câştig ilicit ale unui numeros proletariat avocăţesc ca România”., ibidem, pag. 224; Mai mult, “la noi în ţară, cel din urmă (cel mai slab pregătit profesional n.n.) absolvent al Facultăţii de Pisa (de strâmb n.n.) se simte chemat a deveni deputat (parlamentar n.n.) sau ministru – şi tocmai partea cea rea, cea slabă, proletariatul avocăţesc a pus mâna pe Parlament şi pe Guvern, prefăcând statul în proprietatea unei societăţi de exploataţie”., ibidem 

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook