Cum plămădim coeziunea naţională

  O naţiune dăinuie în măsura în care membrii săi formează o comuniune morală. 

Reliefând importanţa, permanentă şi de prim ordin, pe care moralitatea şi coeziunea, clădită pe temelia ei, a cetăţenilor săi, o au pentru dăinuirea oricărei ţări, Traian Brăileanu, în plin tumult de veac XX, precizează:  “O naţiune este naţiune numai fiind o comunitate morală. În virtutea solidarităţii morale toate puterile membrilor ei pot fi raţionalizate şi organizate, servind la întărirea naţiunii”*.

Aceasta înseamnă că, “o (fiecare n.n.) naţiune trebuie să-şi dezvolte şi să-şi  organizeze toate puterile, dar, în primul rând puterea morală, din care derivă, şi pe care se sprijină, toate celelalte. Legarea conştiinţelor individuale în procesul prin care se stabileşte ierarhia naturală, adică se selecţionează elita morală care-şi dobândeşte un prestigiu de necontestat în domeniul spiritual, aşa cum părinţii îl au în sfera biologică, este o condiţie pentru dăinuirea comunităţii”( ibidem, pag. 423).

Altfel, “dacă se divizează în puteri organizate, iar fiecare putere pretinde întâietatea şi, în anumite momente, şi-o impune, distrugând celelalte puteri, comunitatea este expusă (riscurilor inerente ale n.n.) unor continue frământări interioare şi poate, lesne, cădea pradă unui duşman mai bine organizat” (ibidem).

C ăci, continuă Ion Găvănescul, “orice suflet, de orice fiinţă vieţuitoare, de la cea mai de jos până la om, şi de la om ca individ, până la popor, se manifestă prin trei funcţiuni, ca forme şi mijloace de adaptare la viaţă:

a) inteligenţa, prin care constată existenţa realităţii obiective;

b) sentimentul, prin care constată felul raportului, bun sau rău, al realităţii faţă de viaţă;

c) voinţa, adică acţiunea şi reacţiunea faţă de respectivul  raport; voinţă care, ca sistem organizat de acţiuni şi reacţiuni, se numește caracter”**.(…)

De aceea, subliniază acelaşi Ion Găvănescul, “vorbindu-se de sufletul unui popor trebui să se considere: felul puterii lui de înţelegere, felul puterii lui de simţire, felul puterii lui de voinţă sau de caracter”(ibidem).

 Şi, întrucât “nici la popoare, nici la oameni, aceste trei feluri de puteri sufleteşti nu sunt deopotrivă de însemnate pentru valoarea lor în lume; cu tot cultul ce se obişnuieşte a se acorda inteligenţei, şi cu toată valoarea, incontestabil extraordinară, ce o au cuceririle ei, prin ştiinţe, în cunoaşterea şi stăpânirea naturii, nu ezităm a declara de secundar rolul inteligenţei, faţă de acela al sentimentului şi al voinţei, de al caracterului”(ibidem).

Mai mult, fiindcă “adevărurile primesc titlul lor de merit şi gradul lor de nobleţe de la idealurile pe care le servesc, iar nobleţea idealurilor atârnă de înălţimea sentimentelor care le dau naştere”(ibidem), şi fiindcă vorbim şi de cultură, spunem că nu inteligenţa şi ştiinţa omului sau cea a popoarelor formează cultura în sine, ci idealul moral ce le stă la bază, precum şi credinţa inspiratoare ce le înalţă”(ibidem).

Se adevereşte, astfel, spusa lui Nicolae Iorga: “O civilizaţie nu se cântăreşte după întreţinerea străzilor şi numărul felinarelor, ci e un lucru de ordin moral”(Nicolae Iorga, Idei asupra problemelor actuale, pag. 52), de căpetenie fiind starea morală din care vine munca onestă şi ordonată a unei societăţi”(ibidem).

 Ba chiar se poate susţine, aşa cum, bunăoară, o face Ion Manolescu, că: “În orice ramură de activitate socială, acolo unde se înmulţesc inteligenţele în dauna caracterelor este un simptom de decadenţă”***.  Aceasta “începe ca orice epidemie, numai pe ici colea, apoi se generalizează”(ibidem)… ”Inteligenţa poate duce la o hotărâre bună, iar voinţa la o executare bună. Dar şi hotărârea şi executarea pot fi păgubitoare altora şi obştei, dacă sunt lipsite de caracter. Caracterul proporţionalizează şi armonizează hotărârea cu morala, executarea cu bunul simţ, acţiunea sau reacţiunea cu temperamentul, invenţia – conştient – cu tradiţia – inconştient, care a fost odată (iniţial – adică înainte de a intra în reflex n.n.) conştient -, aşa fel încât el îşi creează, pe de o parte, soarta respectivă, în ritmul vieţii; iar, pe de altă parte, contribuie la binele social, la mulţumirea şi fericirea celor din jurul lui. Omul de caracter este supus aceloraşi ispite ca şi omul slab, sau (ca şi n.n.) omul rău. Deosebirea stă însă în aceea că omul de caracter înlătură ispitele, oricât de atrăgătoare şi folositoare ar părea ele, dacă prin aceasta (dacă prin satisfacerea lor n.n.) s-ar abate de la morală, şi dacă, mai ales, prin ele s-ar produce un rău sau o pagubă semenilor lui sau societăţii”****

Radu Mihai CRIŞAN, SPRE  EMINESCU, Răspuns românesc la ameninţările prezentului şi la provocările viitorului,

Ed TIBO, București 2008, p. 316-318

*  Traian Brăileanu, Teoria comunităţii omeneşti, Editura Cugetarea Georgescu Delafras, Bucureşti, 1941, pag. 427 

** Ion Găvănescul, op.cit., pag. 4 

*** Ion Manolescu, Omul de nădejde, Ediţia a doua, Editura Intelect, Bucureşti, 1937, pag. 229

****ibidem, pag. 228, 229

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook