Cânt şi poezie

Două genii ale neamului şi-o scară,
mireasmă de floare suavă, senină
respiră acum adânc în pori în piept
şi în iubirea coborâtă din lumină.

Păşesc pe timp şi mă oglindesc,
o apă sidefie larg mi se arată,
pe aripile cerului valuri călătoresc
şi ea, mama, o undă aplecată,

un dor mocnit, un dor în piatră.

Aş vrea cremenea să o dezghioc,
făptura mamei să o îmbrățişez,
dar prima lovitură mă răneşte,
simțind trăiesc şi nu… nu visez.

Cu lacrima din ochi ce mă orbeşte,
strâng pleoapele adânc în durere,
de teamă chipul mamei să nu-l rănesc
supus stau în genunchi… o vreme.

A doua lovitură se preface-n rugă,
încorsetat în brățe de-o durere:
„În pace, mamă, să te odihneşti!”,
lacrima mă spală în chipul din stele.

10.10.2019

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook