Rânduiala

Văd pantofii, prea strâmți pentru piciorul drept şi prea largi pentru stângul.
Un beteşug vechi, dobândit în săptămâna luminată, când via din câmp rămăsese fără araci, iar mugurii dădeau în floare. Căderea lui aducea căderea dulceții strugurelui ucis nu de umezeală, nici de păianjen, ci de timp, mai bine zis de lipsa lui.
Din aceea zi de marți luminos, noaptea a devenit o lumină lungă, lungă… aprinsă de durere. Prima dată mai stinsă încet, încet. A doua oară aprinsă când focul cuprinsese noaptea în lumină roşiatică de apus cu aripi ce băteau, ca foalele din fierărie.
Disperarea omului urca, se prelungea în cârja ce agăța cu greu un lemn, să nu se întindă flacăra-n agoniseală, doar ea durerea, ce atunci nu se mai simțea, punând în cădere omul, în suferință şi patină nesfârşită şi lumină… zi şi noapte lungă-n durere şi lumină ce-i măcinară anii şi trupul.
Costumul din odaie sta pe umeraş, privind străin la trupul subțiat, ce pleca pe ultimul drum cu costumul nou, altul decât cel pe care îl privise atâția ani şi căruia îî împărtăşise prea multe priviri cu jind şi gânduri nerostite.
Cel nou fusese adus sub lacrimile lu’ frati-miu, ce mi-l găti mai frumos ca niciodată…
Corpul lui tremurând de emoție şi durere, sub greutatea trupului subțire, îmbrăcat şi a sufletului copleşit de amărăciune!
Linişte! Linişte! Linişte, după ani de suferință, a adormit tata!

Eugenia Bucur, 04.01.2020

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook