… e clipa urmă
![](https://magazincritic.ro/wp-content/uploads/2018/09/Sighet1-scaled.jpg)
Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighet
![](http://cutezator.ro/wp-content/uploads/2020/02/87150931_492560031411995_2847054355033489408_n.jpg)
Maria Botnaru
*
POEZIA NICHITA
(In memoriam Nichita STĂNESCU
31 martie 1933 – 13 decembrie 1983)
Scrijelind pe creierul meu pulsul aripii,
altoind sufletului muguri din lumina rodnică,
POEZIA NICHITA îmi umple setea de cuvânt
cu șoapte fierbinți, spre a-mi țipa zborul.
Ducându-mi umerii viselor spre împlinire,
sprijinind scara mântuirii prin Cuvânt,
clopote de VERS NICHITA bat în tâmplă
cu insomnia îngerilor, a trezire perpetuă.
POEZIA NICHITA este icoana ochilor mei,
ce uită irisurile încremenite, a nu strivi uimirea,
când îngenunchez sufletul la vibrațiile lui scrise,
căpătâiul pe care-mi cresc muchia versului.
Cum să nu contest existența acelui decembrie,
care i-ar fi acceptat plecarea în neființă,
dacă-i pulsează sângele în orice clipă a ființei mele,
prin nemuritoarea POEZIE NICHITA…
*
Prin noi, cu toți Martirii Neamului trăiesc!
(In memoriam Ion și Doina Aldea-Teodorovici)
La locul de vecie al inimilor voastre
M-aduce ochul dispersat de dor și chin…
Ard lumânări cu limbi de fum, albastre
Și îngerii veghează-al liniștii festin…
Înaripati, ca vii, din marmură-i sculptura,
Cu toamne-n ochi, de primăveri – făptura,
De-o clipă-i gestul… şi-aţi porni spre cântec…
Într-un duet ce n-a sfârşit al său descântec:
„Lumea se mai stinge, se mai naște,
E ghimpată sârma dintre frați,
Vom avea şi noi o zi de paşte,
Hai, ROMÂNI, din moarte înviaţi!”
Degeaba, moarte, Le-ai cernit făptura,
Ei au rămas la vii prin fapta ostășească,
Iar sufletele lor, îngemănate curg din struna,
Ce-adună frații dragi în vatra strămoșească…
Prin noi, cu toți Martirii Neamului trăiesc,
Cu veșnică memorie legăm uitării gura,
Ofranda grea…, vărsări de sânge românesc,
Vom răzbuna, Martirilor români, cu picătura!
*
… e clipa urmă
Mai ieri? O, da, e clipa urmă,
cosița galbenă-o-mpletește…
pe care acum, o caldă brumă,
cu grijă, palma netezește.
Cu pas de ciută, răzvrătită,
cu aripi de înger zăpăcit,
ca o săgeată rău ochită,
un tunet, fulger mic zidit.
Cu talpa condamna ciulinii
la răstigniri prin sângerări,
dar cui păsa de așa suplicii,
când râpele nășteau plăceri…
Lumină sfântă de colindă,
pe unde, dulci, ați mas visări,
mă-ntreabă vesela oglindă:
unde-i minunea cea de ieri?
… în verde ochiul mai mustește,
scântei pe bolta-i rumenesc,
în pup leg buze… ștrengărește,
și timpului trecut zâmbesc…
… azi sfârâie sub talpă clipa,
distinde nărăvașă struna,
cu lanț de vise-mi leg aripa,
chiar dacă suflă-n ceafă bruma…
*
Dimineață de rai
S-a topit, în grabă multă, noaptea cu a sa magie,
Lăsând visele noi, coapte, mari speranțe să ne fie.
Somnoroasă, luna-și duse raza blândă la culcare,
învelindu-se-n năframa zilei noi, ce rostu-și are.
Soarele s-a furișat printre nori, cu pasul fin,
Modestia lui îmi place, când pe raze e stăpân.
Răsăritu’-a curs pe gene lin, de parcă-o sărutare
Mi-a sfințit în vene viața, să-mi aducă îndemnare.
Geana, din sfioasă, trece la chemări cu mult noroc,
Bună dimineața ziuă, hai, pornește-al vieții joc!
Știu, vei fi o zi măreață, după pasul ce îl ai,
Altfel nu încăpea în tine dimineața unui rai,
Ce-a deschis, cu bucurie, brațele să ne susțină,
ca, de suflet, să ne fie și-amintire să rămână!
*
Ce-și dorește sufletul?
Cuibărită-n os și-n vene, frigul să-l domesticească,
Vara își mai plimbă-n ele arșița, să le-ncălzească.
Cât de supărată-am fost pe-al ei jar neomenesc,
Azi o caut ca pe-un leac, pentru tot să-i mulțumesc.
Cerul și-a cojit, de-aseară, norii de bulbucii grei
Și la luptă i-a pornit cu sensibili nervii mei,
Țopăie pe acoperiș lent un dans în pași mărunți
Și pe geam spâzur’-alene stropii nedormiți, cărunți.
Ochii, măsurând bâltoacei adâncimea de nămol,
Se-ntâlnesc în dezolare cu un vrăbioi frivol,
Ce-a pornit în cercetare, înfruntând dezastrul ud
Și scrutează a mea fereastră, poate-l văd, poate-l aud…
Distructivă, de-a ei mână gem ruini de armonie,
Risipite-n lung și-n lat, și în suflet, și-n câmpie,
Îndesește-a ploii plasă pân la margine de lume,
Semănând melancolie, toamna nu știe de glume.
Tot, ce sufletul dorește, este-un dulce vis de vară,
Să-mi prind aripi de cocoară, să revin la primăvară…
Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook