„FLORI DE TEI” – de Virgil Stan

A trecut și ziua mărțișorului, așa că, să ne întoarcem la literatură. Vă propun romanul LA MARGINE DE LUME, publicat anul trecut la editura ȘTEF – Iași. Romanul dezvoltă povestea a doi tineri, ea – elevă la liceul pedagogic, el elev la școala de subofițeri, de la vârsta adolescenței și până la dispariția unuia dintre ei în războiul din Afganistan, continuând colateral cu viața fiicei lor și a nepoatei. O adevărată poveste de viață, captivantă, misterioasă și de ce nu oricând posibil reală.

　　　Motto:
　　　 ”Întâmplarea e inevitabilul
　　　 apărut din senin”.
Anonim
　　　CAP. II – FLORI DE TEI
　　　
　　　Liceul unde învăţa Maria era o clădire veche, solidă, ridicată încă din perioada interbelică, cu săli de cursuri și de sport, cancelarie şi mai ales cu sală de festivităţi. La început a fost şcoala normală de fete, transformată apoi în liceul pedagogic de fete.
　　　Clădirea era situată în centrul oraşului pe o stradă paralelă cu bulevardul Regina Maria, bulevard pe care localnicii vara ieşeau seara la promenadă. Pe o distanţă de cel puţin un kilometru era un adevărat dute-vino pestriţ de lume.
　　　Chiar dacă denumirea bulevardului ca şi a străzii pe care era amplasat liceul suferise modificări în ton cu noile vremuri, localnicii când vorbeau despre acestea, numeau străzile după denumirile vechi, nu după cele date de către comuniști.
　　　Maria era o elevă internă. Nu avea rude în oraş unde să locuiască şi nici părinţii nu-şi puteau permite să-i plătească o cameră cu chirie. Aşa că cele şapte zile din săptămână şi le petrecea în incinta şcolii sau a internatului, uneori plimbându-se cu vreo colegă prin curte.
　　　Internatul avea ca pedagogi, patru zdrahoane de femei întruchipate în patru adevăraţi zbiri, care urmăreau după cursurile şcolare bunul mers al activităţilor elevelor interne.
　　　Lucrau prin rotaţie în program de douăsprezece ore cu douăzeci şi patru libere, în trei schimburi, să existe permanent cineva care să păzească comoara feminină din “inventarul” internatului.
　　　Clădirea era împrejmuită spre stradă cu un gard înalt din fier gros forjat. La poartă exista ghereta paznicului care nu te lăsa să părăseşti incinta fără bilet de voie. În internat exista un program foarte strict. Dimineaţa toate elevele ieşeau la programul de înviorare, apoi la cel de spălat şi făcut ordine în dormitoarele cu paturi metalice suprapuse ca la cazarmă, câte zece – douăzeci de fete într-un singur dormitor. Şcoala nu dispunea de spaţiu prea mare de cazare, pentru câte solicitări erau din partea elevelor venite din mediul rural, sau din alte oraşe, aşa că elevele din anii mai mari erau cazate mai puţine în cameră, pe când “boboacele” din anul întâi erau în dormitoarele cu paturi suprapuse.
　　　Urma servitul micului dejun la cantina internatului şi apoi mersul spre clasele de cursuri însotite de pedagoga care le supraveghea deplasarea până la liceu. Nu mergeau încolonate cum procedau elevii de la şcoala militară de pe strada lor, dar oricum erau grupate şi foarte gălăgioase uneori încurcând circulaţia pietonilor grăbiți de pe trotuare.
　　　Şi la intrarea în liceu exista un profesor de serviciu care era foarte atent la ţinuta elevelor. Să aibă uniforma în regulă, matricola cusută în partea stângă a sarafanului, ciorapi cu dunga bine aliniată pe pulpa piciorului, bentiţa albă pe cap, pantofi negri cu tocul jos, mâinile cu unghiile tăiate scurt şi fără de ojă, fără rimel sau ruj pe buze. Doar cu strugurel li se permiteau să dea. Cea care nu îndeplinea aceste criterii nu era primită în şcoală, fiind consemnată în raport şi trimisă înapoi la internat. Nu mai primea bilet de învoire în oraş, funcţie de ce i se scria în raportul zilnic al profesorului de serviciu.
　　　Aveau o oră de pauză până la servirea mesei de prânz, pentru schimbarea de uniformă şi spălarea mâinilor, apoi se trecea la pregătirea lecţiilor pentru ziua următoare în orele de meditaţie, supravegheate de aceeași pedagogă de serviciu, pe ani de studiu. Doar două ore pe zi aveau internele program liber când puteau să-şi mai repare câte ceva la îmbrăcăminte, sau să-şi spele lenjeria corporală la baia comună.
　　　Exista o stricteţe drastică în liceu şi de aceea părinţii Mariei stăteau fără grijă că fetiţa lor este singură într-un oraş aşa de mare.
　　　Aveau încredere în programul şcolar şi mai ales în disciplina ce exista la internat. Dacă la raportul lunar ţinut în mijlocul curţii în careu cu toate elevele din internat, de obicei sâmbăta după amiază, nu ai fost pârâtă pedagogelor de vreo colegă invidioasă că ai făcut vreo abatere de la regulamentul intern, puteai primi un bilet de voie pentru duminica următoare, să mergi în oraş.
　　　Atunci puteai să te întâlneşti cu vreun prieten făcut dintre elevii altui liceu, cunoscut în timpul reuniunilor tovărăşeşti organizate de liceul fetelor în sala de festivităţi, ori de vreun alt liceu de băieţi, unde se participa cu însoţirea obligatoriei a pedagogei de serviciu care urmărea cu mare atenţie tot ce se întâmplă cu fetele sale în sala de dans şi dacă a dispărut vreuna mai mult timp. Cum dispărea, cum era trimisă o altă elevă să o caute.
　　　Şi la aceste reuniuni dansante puteai merge numai dacă nu erai trecută pe lista neagră a pedagogei. Ea avea dreptul de “viaţă şi de moarte” al internelor pe timpul anilor de studii. Eleva dispunea de libertate doar cât era încredinţată în vacanţe părinţilor. Atunci ele ieşeau de sub stricteţea regulamentului de internă.
　　　Aşa şi-a petrecut Maria cei cinci ani de studiu la liceul pedagogic. Într-o asemenea ieşire în oraş l-a cunoscut pe Pamfil, viitorul său soţ. Îşi luase bilet de voie cu toate că nu avea niciun motiv special de a ieşi în oraş. O refuzase pe Ioana, colega şi prietena ei cea mai bună din clasă, de a viziona un film. De fapt nu-i spusese fetei că nu avea suficienţi bani pentru a-şi plăti biletul. Trebuia să-şi cumpere ciorapi şi alte mărunţişuri cu ultimii bani ce-i mai rămăsese din suma trimisă lunar de către părinţi.
　　　Din ei trebuia să plătească mai întâi costurile internatului şi din puţinul rămas să-şi cumpere şi ea mici nimicuri necesare pentru şcoală.
　　　Preferase să rămână în parc să citească. Înfloriseră teii şi era atât de plăcut să stai pe o bancă la umbra lor să le simţi parfumul florilor, ori să asculţi cântecul păsărelelor ascunse printre crengile plăcut mirositoare. Când întâlnea câte un copac cu crengile mai joase, îşi rupea o floare pe care o folosea ca semn de carte şi o tot mirosea de fiecare dată când întorcea fila.
　　　Într-o asemenea duminică l-a întâlnit pe cel ce-i va deveni jumătatea. Era în penultimul an de studiu. Până atunci cunoscuse fiorul iubirii doar în imaginaţia sa adolescentină, cum la atingerea degetelor unui băiat i se ridica fără să vrea perişorii blonzi de pe mâini, sau cum i se înroşeau obrajii de parcă luaseră foc de la atingerea unor buze străine peste gura sa neexplorată, momente pe care ea încă nu le trăise decât în reveria viselor. Toate acestea au venit cu adevărat mult mai târziu, după ce l-a cunoscut pe Pamfil.
　　　În ziua aceea stătea liniştită pe banca ei preferată de sub un tei bătrân încărcat cu flori şi parfum, ascultând zumzetul albinelor ce vizita floare după floare, culegând nectarul, umplându-și desagele piciorușelor cu polen. Citea romanul lui Camil Petrescu “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” în care autorul surprinde drama intelectualului lucid, însetat de absolutul sentimentului de iubire, dominat de incertitudini, care se salvează prin conştientizarea unei drame mai puternice, aceea a omenirii ce trăieşte tragismul unui război absurd, văzut ca iminență a morţii. Un roman structurat în două părţi, cu titluri semnificative surprinzând două ipostaze existenţiale „Ultima noapte de dragoste”, care exprimă aspiraţia către sentimentul de iubire absolută şi “întâia noapte de război”, care ilustrează imaginea războiului.
　　　Maria era captivată de drama eroului părăsit de soţia sa Ela, pentru un alt bărbat, aceasta întâmplându-se atunci când el a devenit bogat moştenindu-şi unchiul. Până atunci căsnicia cu Ela a fost ferită de orice ingerinţă din afara familiei.
　　　La un moment dat în dreptul Mariei a apărut o umbră care-i acoperea raza de soare ce-i cădea direct pe pagina cărţii, luminând-o. Curioasă a ridicat privirea şi a văzut că cel ce-i furase raza de soare de pe carte era un tânăr, soldat în termen. Era echipat militar, însă pe epoleţii negri avea două dungi late din pânză galbenă cu un şnur pe contur.
　　　- Bună ziua domnişoară, îmi permiteţi să mă aşez şi eu alături pe bancă?
　　　- Dacă nu aţi găsit alta… desigur, doar este domeniu public, răspunse fata vădit nemulțumită de prezenţa tânărului soldat.
　　　- “Mai este şi soldat pe deasupra”, se gândi ea!
“Ce vor spune trecătorii văzându-mă în compania
unui ostaş”?
　　　Asemenea asocieri dintre o elevă de liceu şi un militar, nu prea erau bine văzute de către persoanele mai vârstnice. Nu ştia din ce cauză. Aşa percepuse ea din aluziile făcute de colege despre elevii şcolii militare din apropierea internatului. Precum că ei căutau numai aventuri uşoare şi de scurtă durată.
　　　În drumul lor aproape zilnic spre şcoală, treceau prin poarta lor şi de fiecare dată le fluierau şi li se adresau într-un vocabular cam colorat, libertin, cu aluzii vădite asupra fizicului şi dorinţele lor de bărbaţi încartiruiţi într-o disciplină cu mult mai dură decât a fetelor din internat.
　　　- Desigur, că aş fi putut să mă aşez pe o altă bancă dacă era liberă, dar după cum vedeţi nu-i niciuna prin apropiere.
　　　Maria se uită în stânga şi în dreapta aleii şi într-adevăr toate băncile aveau pe ele câte un grup sau o pereche de oameni vârstnici.
　　　- Pamfil, spuse tânărul soldat, elev anul doi la şcoala de subofiţeri de pe strada unde este și internatul dumitale.
　　　- De unde ştiţi la ce internat sunt eu?
　　　Tânărul zâmbi victorios că fata nu şi-a dat seama
cine a fost trădătorul care a demascat-o la ce liceu este.
　　　- După matricola cusută pe sarafan. Scrie foarte clar: “Liceul Pedagogic de fete nr. 1” şi cum internatul este pe aceeaşi stradă cu unitatea noastră, gata şi dezlegarea enigmei.
　　　- Aaa…
　　　- Ce citiţi?
　　　Maria îndreptă coperta cărţii spre tânăr să poată citi singur.
　　　- Aha, să înţeleg că vă interesează haina militară, ca să folosesc un eufemism?
　　　- Nu mă interesează neapărat haina militară, răspunse fata tot pe un ton vădit de nemulţumire.
　　　- Atunci dragostea, doar şi de dragoste este vorba în roman, nu-i aşa? altfel nu punea autorul un asemenea titlu!
　　　- Aici nu-i chiar vorba de dragoste ci de cu totul altceva şi în definitiv nu sunt obligată să vă spun de ce citesc o carte, indiferent de titlul său.
　　　- Îmi cer scuze dacă afirmaţia mea v-a supărat. Nu asta am vrut. Încercam doar să fac conversaţie, să nu stăm pe bancă ca doi străini.
　　　- Suntem altceva şi eu nu ştiu? răspunse Maria
tot în aceeaşi notă de respingere.
　　　- Nu, desigur, dar putem fi doi tineri bine crescuți care schimbă între ei câteva cuvinte în mod civilizat, fără să se înţepe prin aluzii sau prin tonul exprimării.
　　　Maria lăsă cartea pe bancă şi îşi ridică privirea spre cel ce i-a stricat liniştea unei lecturi până
atunci plăcută. Încercase fără succes să-şi focuseze atenţia asupra frazelor necitite.
　　Presimțea că pentru acea zi s-a dus cititul ei. Mai
avea puţin şi trebuia să fie prezentă la internat, altfel nu mai vedea aşa curând o altă învoire în oraş.
　　　Descoperise pe aceeaşi bancă lângă ea, un
tânăr înalt cu ochii negri, cu tenul măsliniu, dar nu ţigănos, ci atrăgător, de cum văzuse ea prin filme, cu un ten de spaniol din Andaluzia, cu părul tuns scurt, care se putea vedea că-i era ondulat, şi cu nişte tulei ce-i crea o mustăcioară subţire pe buza superioară. Era chipeș şi chiar îi stătea bine în ţinuta militară călcată impecabil.
　　　La prima vedere părea un tânăr drăguţ are avea un anumit şarm ce te atrăgea. După această fugară inspecţie atitudinea i se mai îndulci. Dispăruse acel ton respingător din exprimarea sa. Acest lucru îl observă cu plăcere și ostaşul.
　　　- Eu mi-am declinat identitatea. O mai pot face
încă odată: Pamfil.
　　　- Maria, răspunse și ea.
　　　- Stai la internat sau eşti localnică, o interogă el mai departe.
　　　- Aş vrea eu să fiu localnică! La internat din păcate.
　　　- De ce din păcate dacă nu cer prea mult?
　　　- Pentru că este acelaşi lucru ca şi la voi în cazarmă.
　　　Pamfil observă că dispăruse acel distant
dumneavoastră din exprimarea fetei, lucru care-l bucura şi mai mult.
　　　- Aici ai dreptate. Nu suntem nişte păsări ale cerului!
　　　- Te referi la libertatea lor, sau că eşti într-o şcoală de aviaţie?
　　　- Nu, nu! Sunt la o şcoală de mecanizate. Tehnică de luptă care se deplasează prin propriile sale forţe, pe roţi sau pe şenile.
　　　Cei doi tineri depăşind perioada de jenă a începutului de cunoaştere au purces să-şi spună mai multe despre ei, dar mai ales despre şcoala ce-o urma Pamfil şi la duritatea antrenamentelor pe
terenurile de instrucţie, la viaţa cazonă plină de
restricţii şi frustrări.
　　　- Bine, bine, dar dacă nu-ţi place, de ce ţi-ai ales o asemenea profesie? Nu ştiai că viaţa de ostaş este plină de privaţiuni?
　　　- Ba da, dar ce puteam să-mi aleg? La o școală
profesională să lucrez toată viaţa într-o uzină, sau pe un şantier? Am încercat dar nu s-a lipit de mine.
　　　- De ce nu ai ales un liceu?
　　　- Ce să facă cu liceul un băiat de la ţară ai cărui părinţi nu-i poate susţine material continuarea studiilor? Nici pe cele liceale nu le-ar fi putut achita dar să meargă mai departe! La şcoala militară totul este gratuit şi-ţi mai dau şi o soldă lunară pentru o sticlă cu suc sau o prăjitură.
　　　- Sau pentru ţigări…
　　　- M-a ferit Dumnezeu de acest viciu. La mine în familie nu se fumează şi nici eu nu am fost curios să mă apuc de fumat. De fapt ne dau gratis o raţie lunară de ţigări. Eu fac schimb cu altceva printre fumătorii cărora nu le ajunge raţia.
　　　- Foarte bine! Nici mie nu-mi place mirosul de
tutun, replică ea hotărât ca și când ar fi fost o condiție obligatorie pentru continuarea relațiilor dintre ei.
　　　Discuţia dintre cei doi tineri se derula uşor, fără sincope, ca un firicel de apă ce-şi făcea loc, scurgându-se printre pietre spre locul de vărsare. Când Maria se uită la ceasul brăţară primit cadou de la părinţi când a împlinit vârsta de optusprezece ani, se sperie şi ridicându-se brusc, îi spuse tânărului că se află în pericolul de a întârzia şi de a-şi pierde dreptul la o altă învoire duminicală.
　　　- Nu-i nimic şi eu trebuie să plec şi aşa nu mai am ce face în oraş. Te voi însoţi, doar avem acelaşi traseu.
　　　- Da, dar atât mi-ar mai trebui să fiu văzută în compania unui militar că aş ajunge de bârfa fetelor din internat.
　　　- Dar ce au militarii? Au râie căprească pe ei? întrebă el vădit iritat de cum sunt percepuţi militarii de către fandositele de liceene.
　　　- Nu…, dar…, ştii cum este printre eleve. Care mai de care să se laude cu cele mai interesante cuceriri…
　　　- Bine atunci, admise el împăciuitor. Mi-aş dori totuşi dacă nu te superi, să ne revedem. Mie mi-ai
plăcut şi de aceea…
　　　- Da, dar cum putem afla când are fiecare învoire? Doar nu ai vrea să vin la poarta cazărmii şi să întreb de tine, răspunse fata râzând.
　　　- Se mai întâmplă şi astfel de cazuri, nu te
speria, dar cel mai simplu este prin scrisori. Uite aceasta este adresa mea şi tânărul rupse dintr-un plic găsit în buzunar partea cu adresa unităţii militare, pe care i-o înmână Mariei la repezeală. Dacă nu reuşim prin scrisori din alte motive, ne căutăm pe aceeaşi bancă în fiecare duminică. Când unul dintre noi nu este, înseamnă că nu a putut ieşi în oraş.
　　　- Atunci aşa rămâne. La revedere!
　　　Pamfil îi întinse Mariei mâna sa bătătorită din cauza exerciţiilor fizice făcute pe terenurile de sport şi de instrucţie. Aceasta emoţionată că va atinge o mână de băiat şi-o întinse spre Pamfil cu sfială pe a
sa.
　　　- La revedere şi aşa rămâne, spuse Pamfil strângându-i mâna. Ori prin scrisori, ori ne căutăm banca. Eu acum am să traversez pe cealaltă parte, să nu apară cineva cunoscut şi să ai neplăceri după aceea.
　　　- Mulţumesc! La revedere!
　　　Fiecare şi-a văzut de drumul său, fata spre internat şi tânărul în aceeaşi direcţie, spre unitate, dar la câteva zeci de metri mai aproape decât internatul fetei.
　　　- Dacă voi fi de serviciu la poartă am să mă uit
după tine când treceţi prin faţa unităţii, mai apucă Pamfil să strige, iuţind pasul. Parcă dorea să scape cât mai repede de povara acestei întâlniri inopinate de pe Aleea Teilor înfloriţi.

de ‎Virgil Stan‎ 

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook