Lacrimă zburătoare

Viorel Daniel Pop

*
Gânduri fugare…

Gându-mi fuge dinspre luncă,
unde morții sunt vecini,
blestemat, pământu-aruncă
suferinți din rădăcini.
M-a îmbolnăvit țărâna,
mor în trupul muribund,
nu vreau să îmi fii stăpâna
moarte, eu nu-ți mai răspund.
Gându-mi fuge dinspre vale
unde oasele dormeau,
nu știau că-s speciale,
vânturile, le-nchegau.
Mi s-a-ntinerit și mintea
să percep unirea lor,
luând forma lor umană,
Duhul, suflă viață lor.
Gându-mi fuge spre izvoare,
unde ape fac vâltori,
curățând orice urmare,
dând un duh de sărbători.
Mi-am mărturisit credința,
cea născută-n mine-adânc,
botezat în conștiința,
luând ființă prin Cuvânt.
Am să prind gândul în mine,
să mă ducă peste tot,
înțeleg că nu-s puține,
lunci sau văi, izvoare scot.
Când va fi să plec spre Stele,
rogu-vă, să-mi duceți trupul
peste-a jumătății mele,
Fășurat așa ca snopul…
Gându-mi fuge iar la Tine,
Doamne când voi fi primit,
să dai binecuvântări senine
tuturor ce m-au iubit!

*
Lacrimi între vise…

Și nu credeam că lacrimile dor,
Cernute printre pleoape și retină,
Sunt ca furtuni de migrator
Ce zboară-n firea mea străină.
Poate sunt sursa viselor târzii
Dar și acestea-mi sunt stompate
Însă le scriu în multe poezii
Că visul, mă trădează-n noapte.
Cand plâng iubito, după tine plâng,
Sunt lacrimi care dor atât de mult,
Le iau cu mâna și le strâng,
Iar care cad, plângând eu le ascult.
Pământul le cunoaște-a lor cădere,
Lovite sunt, se sparg de bruj uscat,
Nisipul le absoarbe-a lor părere,
Să-mi umezească sufletul cercat.
Iubirea-ți stă în taina împăcării,
Cât ai trăit cu tot m-am dăruit,
Am stăruit și-n ceasul încercării,
Speram, că nu e totul năruit.
Credeam că visele s-au dus cu tine,
Dar parcă sunt mai vii decât oricând,
Tresar ‘necat în lacrimi cristaline,
Mă regăsesc aici, că sunt trecând…

*
Ce bine e in vise!…

Când nu te văd și nu vorbim,
atâtea am să-ți spun de multe,
dar când te văd, te-aud, zâmbim,
uit tot ce-aveam sub frunte.
Atât de multe gânduri încurcate
eu am în minte ca să ți le spun
dar când te văd, te-aud, la toate
mă ajuți, și încurcate nu mai sunt.
Atât de multe lucruri îmi lipsesc,
nimic din ele parcă nu găsesc,
dar când te văd, te-aud, m-opresc,
le văd, că parcă toate mă privesc.
Atât de rătăcit mă simt în rătăciri,
de nu mai ştiu ce drumuri, unde duc,
dar când te văd, te-aud, tu mă inspiri,
atunci găsesc uşor cararea, şi-o apuc.
Atâta zbucium, în frământări-cuvinte,
prin toată lumea parcă mă încurcă,
dar eu te văd şi te aud pe tine,
și nodurile toate se descurcă.
Ce multe lucruri, planuri risipite,
să le-mpletesc pe toate aş fi vrut,
dar clipele, când mă trezesc din vise,
îmi spun că numai tu lipsesti nespus.

*
E greu străine..?

E greu străine să-nțelegi ce scriu și ce gândesc?,
Că n-ai trecut tu ca să vezi, să simți sau să trăiești
A vuietului vânt cel greu, a valului durere?
Vârtej de ape și de vânt erau înăpustite
Asupra sufletului blând ne-ajutorat să se ridice.
Să stai să vezi vârtejul mare cum fără milă el,
Învârte tot fluxul și refluxul al neputinței stare.
Iar din vârtejul nemilos o mână se ridică
Cerând cu greu…, plină de frica…, ajută-mă o clipă…
Să stai sa vezi fără puteri, vârtejul greu ce luptă cere;
Cu cel căzut, zdrobit și istovit a vieții în durere.
Dar mâna ce se ridica…, așa cu greu se cobora…,
Încet, nimic nu mai vedeai, iar liniștea
Se așeza deasupra stării sale, căci duhul cel ce îl avea, Acum ca un fior de vânt condus în sus, în sus…
S-a dus la cerul cel de mai de sus…
Tu… stai să te gândești mereu cum e să cazi…
Și tu la fel când vuietu-i la fel?…

*
Iubită Plăsmuire!…

Eu am să tac, așa mi-e ruga,
din gânduri puse-aiurea în cuvânt
voi plăsmui ca cei ce știu și mima,
în rânduri plăsmuiesc cu-atât avânt.
Aș plăsmui Pământul, preș să-mi fie,
urmăritori să caute privirea-n nori
apoi să mă slăvești, iubită Plăsmuire,
că „eu” te-am scris și copiat de-atâtea ori.
Și am să tac sub măști agonisite,
de unde curg sudori de impotente plăsmuiri,
te-oi plăsmui, născocitor de vise,
sub preșuri mari de creator, în umiliri.
Și am să tac, că sigur nu-s eu cine,
să plăsmuiesc o frică de „exist”,
dar nu te-oi născoci în vers iubire,
inventator creat din pântec narcisist.
Te rog să mulțumești plăsmuitorilor nu mie,
căci am să tac, iubită Plăsmuire, eu…
Ei te sculptează aproape-n orice poezie,
din ciob ajuns în plasma unora, până-n nucleu.
Eu am să tac, iubită Plăsmuire smulsă,
din scrisul ce era ‘nainte de-a fi scris,
dar va suna ecoul șoaptelor nespuse…
Eu, Plăsmuire în Cuvânt mă las proscris…

*
Lacrimă zburătoare

Zboară lacrimă-n pădure,
Unde cântă păsărele,
Adunate-n stol să-mi fure,
Gândurile, gândurilor mele.
Iar din văi tristeți să-ndure,
Scoase-n trup, pete prin piele,
Sfîșiat de lumea crudă,
În ecouri să se-audă…
Zboară lacrimă pe Mare,
Să te scalzi în ape-ntinse,
Unde-s suferințe-amare,
Oglindite-n Cer cuprinse.
Presărate-n răni cu sare,
Ce-mi adapă suferințe,
Tristă ești și-nlăcrimată,
Lacrima mea mult stimată.
Zboară lacrimă „acasă”,
Să îi cânți iubitei mele,
Că a fost a mea aleasă,
Înălțată-n Slăvi și Stele.
Să te-audă-n noaptea deasă,
Unde somnul vrea să spele,
Dorul meu ce-ți duce dorul,
Până duhul meu ia zborul.
Zboară lacrimă în Slavă,
Însuși Cerul te așteaptă,
Versu-i scris într-o octavă,
Pusă-ntr-un poem pe treaptă,
Cu o notă -atât de gravă,
Unde jaspu-i transparentă,
Roșu, verde-n curcubeu,
Dată chiar de Dumnezeu.

*
Scrisul meu…
Un dor profund m-a inundat de tine,
te simt că-mi ești atât de consacrat,
mă răscolești în fiecare mine,
tu, „scrisul” meu de neuitat.
Te simt atât de încleștat de mână,
prin ochi îmi curge gândul tău de scris,
îmi tremură cuvântul ce se-amână,
că l-am lăsat de-atâtea ori nescris…
Îmi ești o parte-a eului fidel,
m-aștepți în taină și-umilință,
prezent la cel mai mic apel,
ca să te naști citit ca nobilă ființă.
Atâtea doruri mă străpung când scriu,
vulcan erupt de-am incercat să îl îngrop
am adunat din praful de oglindă azuriu
din cioburi să rescriu un strop cu strop.
O, câte doruri se renasc nejudecate
tu, scrisul meu, la fel nu-mi ești judecător
și fiecare dor din cioburi adunate,
prin ochi îmi curge ciobul următor…
Mă scriu în praful din oglinda vieții
din ochi, cu ochi de cioburi purpurii,
udată-n strop, cu strop în scrisul cărții,
dar măcinat și ars, topit în lacrimi gravuri-i…

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook