Vis sfărâmat

Anotimpuri

În arșița verii, îmi erai
ceaiul de mentă c-un strop de lămâie
și-o felie de dragoste mare.
Toamna mi-o aduceai galbenă crizantemă
și brună rostogolire din castani
strivită de pasu-mi cu capul în nori,
să nu-mi fure cocorii un fir de tine.
Șchiopătai sclipirea zăpezii:
„Mi-a-nghețat apa din genunchi!”,
șoptea zâmbetu-ți tandru.
Dar primăvara…
Primăvara-mi venea pitită,
buchețel de plăpânzi ghiocei,
sub stânga hainei, lângă inimă,
și-n buzunar, aproape strivită
felie de Alba ca zăpada:
„A făcut mama… ți-am adus și tie, iubito!”
Anotimpuri… îndărătnice anotimpuri!
Nu-mi vin decât aduse de amintiri.
*
Între noi

Între mine și tine-s hectare de ape stinghere,
Iubirea- sirenă flămândă, așteaptă pe țărmul dinspre răsărit
Lovită de un talaz răzvrătit.
Între tine și mine își cerne tăcerea poala-nserării,
Marginea cerului, spuzită de stele, întinde hectare din vălul uitării
Croit din resturi de curcubeu ce-a unit două inimi.
Între mine și tine-i foșnet vag de miresme tari din hectare de dor
Din care urcă săgeată un țipăt de rănit pescăruș.
Iubirea, înghețată de moarte, pare că doarme.
Pune-i mâna caldă pe pleoapele-nchise
Și-o lacrimă roșie va lăsa dâre pe hectarele de zăpadă căzută-ntre noi,
Ca să găsești drumul înapoi, tăinuita cărare-nspre noi!
Între tine și mine fumegă hectare de chemări pustii
Purtate de vânt spre locuri misterioase de foarte departe.
Curcubeul, ce-a fost cândva între mine și tine,
S-a scurs în hectare de lacrimi- cascade smintite,
Prăvălite-ntr-o poveste depănată,
Ce-au tot căutat două inimi rătăcite-n așternute hectare-ntre noi.
Ce-ntins e pustiul… ce greu e departele dintre tine și mine…
Hectare, hectare, hectare… nesfârșite hectare-ntre noi.

*
Casa veche

În cămașă de păienjeniș
trasă pe umerii căzuți,
pe ochii încețoșați a pustiu,
adormită e acum casa veche.
Din stele sfioase prinse în plete,
jelește luna în întuneric,
suplă momeală ispititoare,
strecurată în grație pe veranda tocită.
O voce îndepărtată,
spirit singuratic al nopții ori boare de vânt,
tânguie adieri prin sunete de cântec trist.
În străluciri de mătase sălbatică,
un înger cu aripi de lavandă
împăturește tristețea într-un trandafir
să-l pună la urechea șubrezită a casei
în care am râs, am plâns, am iubit,
filotim am lăsat urme de suflet.
Trilurile-s demult amuțite în casa sleită…
Prețul vieții urcase înălțimi nepermise
și păsările-aripi împuținate, au plecat
așa cum visele, trezite din fantezie,
se duc să moară în neant.

*
Spectre

S-a spart balonul răutății infinite;
plutea pe-o mare de zgomote hialine,
în zbor deasupra a toate… și-a peste nimic!
Spectre, tentacule tainice, mii, de ventuze pline,
au intrat prin ungherele lumii; vieți aspirând inamic,
dislocă speranțe, mătură visuri smintite,
împrăștie miros de trandafiri
însângerați de-ale lumii amintiri zdrobite.
Liniște-mormânt s-a făcut; de jertfiri,
tăcerea miroase a lemn de cosciug și-a veșnicie,
gânduri dezbracă de cuvintele-fiere;
amorțite de-atâta fățărnicie,
inarticulabile-s vorbele ce-n sfâșiere
culorile curcubeului au rănit,
lăsându-le să se lovească buimace.
Săgeată aruncă așchii negre-granit
umbra morții… pândă rânjind pe la colțuri, vorace
rănește muchii de viață rămasă.
Ast-noapte-am visat că zăgazuri de cer s-au deschis
să spele păcatele lumii, să țeasă
bisericii vechi haină nouă din flori de cais,
spectre să răpună-n roz de zmeură zdrobită,
din cenușă votivă să-nalțe lumea de ele robită.
Stăm în casă, privim din fereastră… Visu-i tot pe orbită!

*
Vis sfărâmat

Aveam mai demult un vis de smarald
la piept îl țineam să-i aud suflul mării
dar nu mai știu cum
într-o zi l-am scăpat
pulberi verzui vopseau gustul sării
Am vrut amintirea-i să șterg din gând
în locul pustiu să pun ceva netrăit
zadarnic a fost
încercare în van
din cioburi de vis lăstar s-a ivit
I-am făcut mai apoi cercuri de griji
să îl ocrotesc ca să prindă vigoare
frumos a crescut
în roua iubirii
și-a plecat cu smaraldu-i în mare
Acum nu mai visez nu mai clădesc
acum nu mai lipesc niciun vis sfărâmat
așa cum vrea ea
las ziua să vină
val înspumat din smarald nechemat

*
Să nu-mi fie dor

O parte din mine ești tu, iubita mea fragilă!
Când mi se-ndoaie inima de nesfârșită milă,
Când mă revolt strigând apoi de-absurdă nedreptate,
Când mă trezesc cu noapte-n cap ca să le fac pe toate,
Când scot din greul așternut tălpile-nfierbântate,
Când toți acei ce te-au știut mă strigă-n pietate,
Meliodoră, alintând neîntâlnitu-ți nume,
Când râsu-ți mi-e splendoare din surâsul meu în lume,
Atunci neîndoios sunt tu, suflet de Filoftee,
Ce-n colț de Rai și-n mine stai, contur sfânt de femeie!
O parte din mine ești tu, iubitul meu, și-ți sunt spic!
Când îndârjită trag în ham, nu spun, docilă, nimic,
Când, pașnic, pe toate le iau așa precum au venit,
Când mă închid în mine, rănită de ce-am omenit,
Când ochii mi se umezesc și inima-i bulboane
De văd că omul este om, cum îți plăcea, Ioane,
Când mă aprind precum scânteia și tot ca ea mă sting,
Când în evlavie mă plec, tind Mâna Sfântă s-ating,
Atunci sunt poleită-n tu; sufletul smerit, de Iov,
E-acolo sus și-n mine este un așternut ostrov.
Sunt tu și tu, sunt eu cu voi, ne leagă strâns glicine,
Deși plecați, nu-mi este dor, căci v-ați mutat în mine
Îmbrățișați în vioriu, stați lângă scump odorul,
V-ați sfâșiat în două lumi ca să nu știu ce-i dorul!

Silvia Cuzum

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook