SONETUL-REGELE POEZIEI

de ‎Mihai Merticaru‎ 

Alături de glosă, rondel, pantum, gazel, triolet, haiku, sextină si altele, sonetul reclamă o formă fixă de creație, o structură destul de inflexibilă, din care, în mod paradoxal, își extrage suplețea și farmecul, adjudecându-și titlul de rege al poeziei. În viziunea lui Mihai Codreanu, „sonetul este o expresie a tendinţei spre absolut, spre desăvârşire în artă, reprezentând poezia prin excelenţă, care se realizează printr-o trudă sisifică”.

Sonetul este un poem alcătuit din 14 versuri endecasilabice, organizate în două catrene şi două terţine, închipuind o fantastică nuntă între pătrat şi triunghi.
În volumul Motive și structuri poetice, Editura Facla, 1980, Felicia Giurgiu publică un eseu intitulat Sonetul – între Procust și Orfeu, un titlu cum nu se poate mai potrivit pentru o specie literară ce și-a impus niște reguli draconice, care se cer respectate cu sfințenie. O regulă importantă stabilește că nu ai voie să folosești decât două rime, în catrene, ordonate după schema: abba/baab. Altfel spus, în primul catren avem o rimă îmbrățișată, iar în al doilea catren rolurile se inversează, versurilor îmbrățișate revenindu-le obligaţia să îmbrățișeze. Cercetătorul german W. Mӧnch, în vasta sa monografie consacrată sonetului, Das Sonett, Heidelberg, 1955, a stabilit existența a trei tipuri structurale fundamentale, denumite după patria lor sau după sonetistul care le-a consacrat: tipul italian sau petrarchist (abab/ abab/ cdc/ cdc); francez sau ronsardian (abba/ abba/ ccd/ ccd); englez sau shakespearian (abab/ cdcd/ efef/ gg). Cu privire la sonetul românesc, W. Mӧnch constată preferința în octet pentru schema abba/ baab, pe care o consideră o particularitate impusă de Eminescu și respectată de cei mai redutabili sonetiști. Subliniem încă o dată că nu trebuie să uităm de obligația de a repeta rimele în catrene. În ceea ce privește terținele, doar aici se acordă autorului libertatea de a folosi alte două rime, după o schemă pe care o dorește. Aşadar, într-un sonet perfect, din punct de vedere al formei, numărul rimelor nu poate fi nici mai mic, nici mai mare de 4.
Alte reguli importante reclamă folosirea cu strictețe a versului endecasilabic (de 11 silabe) și a ritmului iambic, fapte ce conduc la obținerea rimei feminine, în care accentul cade întotdeauna pe penultima silabă. O atenție deosebită se va acorda ultimului vers, care trebuie să aibă un relief mai pronunțat, pentru a rămâne în memoria cititorului.
Nerespectând aceste cerințe, dar mai ales alternanța iambilor și dispunerea celor patru rime, sonetul va fi văduvit de cel puțin două dintre însușirile lui fundamentale: echilibrul și muzicalitatea, tocmai ceea ce îl îndreptățește pe George Călinescu să definească sonetul drept „o compunere muzicală”. La rândul său, Rainer Maria Rilke, autorul Sonetelor către Orfeu definea muzica drept o ,,metaforă a simţurilor”. Și regulile încă nu s-au terminat. Una dintre acestea–formulată de Boileau în poemul L’art poétique–ne interzice să repetăm un cuvânt în cuprinsul unui sonet, cu excepția conjuncțiilor și a prepozițiilor.

Trebuie să mai spunem că unii adevărați sonetiști nu s-au mulțumit cu rigorile menționate până aici, creându-și altele și mai draconice. Astfel, poetul Tudor George, autorul Trilogiei sonetelor, s-a încumetat să elaboreze cea mai dificilă formă compozițională: coroana, care este formată din 15 sonete legate între ele. În primele 14, ultimul vers al primului sonet devine primul vers al celui de-al doilea ș.a.m.d. Al 15-lea poem, numit sonet-maestru, închide coroana, fiind format din versurile inițiale ale celor 14. Fiecare vers este echivalentul unui poem într-un vers. După cum declară el însuși, nu gratuitatea jocului l-a ispitit, ci tocmai dificultatea acestuia. O frumoasă coroană de sonete ne-a dăruit şi Radu Cârneci, coordonatorul monumentalei Antologii a sonetului românesc. Au mai scris coroane de sonete poeții basarabeni Paul Mihnea (1921-1994) și Valentin Roșca (1925-1987).
Se cuvine să mai precizăm că, în această specie literară, s-au exersat spiritele cele mai strălucite ale veacurilor din ultimii 800 de ani. S-au scris sonete mai întâi în Italia, unde s-a născut inventatorul lor, Giacomo Da Lentino. Au scris apoi sonete Cicco Angiolieri, Leonardo Da Vinci, Michelangelo Buonarroti şi Dante Alighieri, care le-a ridicat pe o culme depășită doar de Francesco Petrarca (1304-1374). Această ilustră galerie este continuată de Shakespeare, Byron, Gongora, Lope de Vega, Baudelaire, Ronsard, Verlaine, Camoes, Goethe și Rilke. Cu aceştia ,,sonetul urcă maiestuos în constelaţia acelor capodopere care fac zestrea spirituală a umanităţii” (Gheorghe Tomozei, O sută de ani de sonet românesc, Ed. Albatros, 1973). Dintre sonetișii români, trebuie să-i pomenim la loc de cinste pe Mihai Eminescu, Mihai Codreanu, Vasile Voiculescu, Tudor Arghezi, Ion Pillat, Lucian Blaga, Ion Barbu, Ion Vinea, Dan Botta, Victor Eftimiu, Alexandru Macedonski, Mateiu Caragiale, Ștefan Augustin Doinaș, Radu Cârneci, Lucian Strochi, Tudor George, Petre Ghelmez, Leonid Dimov, Grigore Hagiu, Arcadie Suceveanu ș.a.
Cine năzuieşte să escaladeze piscul înalt al sonetului trebuie neapărat să treacă prin aceste furci caudine, deloc înjositoare, aidoma alpinistului care nu ocoleşte, ci înfruntă pieptiş peretele vertical al muntelui.

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook