Ildiko Șerban – Poem tomat

1

Vorbim despre vreme
ca și cum
nu ar mai fi nimic de observat în univers. –
Azi o să plouă….zic.
Fereastra înrămează tremurul frunzelor și-n poală
palmele cuminți,
îngheață.
-Au zis la meteo?…zici și inima ia startul în cursa cu obstacolele fricii.
E inevitabil totul în gând. Urmează să erupă vulcanii aceia sălbatici din permian. Secunda încremenită a alegerii ține-n palme o inimă alergând desculță.
Plouă…
Azi la meteo timpul nu a fost probabil


2
ALERGAREA UMBRELOR

Doamnei Angela Mamier Nache

Ne dezbrăcăm de o eternitate
umbrele
copii inocenți
lăsăm pe cărare vântul
crescut în lăstari de iederă sălbatică
dincolo de epidermă
simțim
cum din neant
umbrele
aleargă după noi
după noi.


3
MEMENTO

Într-o bună zi uimirea
se va sinucide
sau poate
o va împușca evidența
după ce a hăituit-o până la
margine de gând
nu știu dacă voi plânge
în curgerea rotită a cenușii
din urnă
poate că nici măcar nu se va consuma
energie pentru cele veșnice
și va rămâne căzută acolo
unde ea sau alții o vor dezbrăca
de credință
nu știu dacă inocența va trimite flori
sau în junglă vor cânta diferit păsările
când vor auzi că nu mai există uimire
dar sigur îmi voi pune în telefon
un memento din minut în minut
înainte de asta
ca să-mi crească un țipăt prelung
prin stern
până mă va sufoca animalic
nevoia de ați spune pe nume
Nabal, Nabal, Nabal…

4
POEM TOMAT

Erau toate ferestrele deschise
afară nu era nimic altceva
decât o noapte imensă
ca un punct de vedere ce nu poate fi schimbat
înăuntru doar frica bubuia în urechi
necunoscute cascade zvâcneau sub bluza de vară
era prima dată când în palmă
țineam o inimă
îi șopteam îngrijorată să fie cuminte
dar pentru că avea un discurs fulminant
nici nu mai știu
despre câte
am înțeles în sfârșit
că și eu am să mor
era ciudată și seacă revelația asta
nu avea nici un strop de poezie
mi-am agățat pupila de tavan
dincolo de geamuri din senin
o grindină furioasă
a început să perforeze în avanpremieră ploaia
o rupere de nori și atât
ca o gheară de vultur ce sfâșie prada
a fulgerat sub stern
ceva
nu acum
mi-am zis
cu gândul la roșiile din grădină
parcă le vedeam cum plâng
adunându-și frunzele
cu capetele aplecate într-o tainică rugăciune.

5
COCON

Mi-a crescut un violoncel
între coaste
lemnul împinge zvâcnetul
dincolo de inimă
și pentru că trebuie să plec
fug în rădăcini odată cu sunetul
până pe partea cealaltă a lunii.
Întunericul țese prelung cocon
între cer și pământ
cresc aripi
piano simplu
înstrăinată
durerea.

de Ildiko Șerban

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook