Golul din mine

1
Oracolul copilariei

Când eram mică,
scriam cu o bucată de cărămidă
pe asfaltul fierbinte ce-mi ardea tălpile goale.
Aveam picioarele mult prea nervoase
pentru ca o pereche de sandale
să le suporte mai mult de câteva minute.
Si uite așa, mai târziu am început să scriu
cu un creion ros pe trei sferturi între dinți
pe foile unui caiet la fel de obosit ca și el.
Caietul era răbdător și-mi primea lacrimile
cu bunăvoință și înțelegere.
Am conviețuit într-o complicitate de nedescris;
eu îi povesteam amintirile și durerile mele,
iar el înregistra în tăcere cuvintele.
Până în ziua în care mama m-a condamnat
pentru tentativă de alunecare
deasupra gândurilor
și mi-a confiscat caietul
aruncându-l în brațele ademenitoare
ale focului din soba casei.
Cum lacrimile erau deja uscate,
au început să trosnească
cu un suspin prelung si dezolant.
Caietul acela deținea
o tonă de cuvinte pe jumătate spuse
și jumătăți de cuvinte care ascundeau
o copilărie pe jumătate trăită,
o copilărie cu vise pierdute.

2
Și dacă …!

Speranța s-a ascuns în pliul unui nor
Și uite’ așa, îmi mai ridic eu fruntea sus!
Și-mi odihnesc poveștile grele de dor
Pe puful moale și calduț al unui cumulus.
Cu un zâmbet insipid și-aproape demodat
Înaintez timid, vâslind cu brate dezgolite
Către ceva ce-mi pare tare înglodat…
Voi încerca s-ajung, de timpul îmi permite!
Și dacă potecile pe care calc sunt moarte,
Iar piatra de sub picior nu-mi mai vorbește,
Îmi va ramâne amintirea ce vine de departe,
Precum o tresărire, când visul mă trezeste.
Și dacă timpul nu mai are măsură,
Vrând să-mi încetinească fuga spre infinit,
Atunci rămân imuabilă, precum o pictură
Unde culorile-i prea coapte, sau veștejit.

3
Cu capul în nori

Mama îmi spunea mereu că am capul în nori,
iar eu, făceam pe-a surda pândind ziua pe fereastră.
Acum știu cum este să ai capul în nori,
știu cum arată privirea mea golită de tine!
Ca o stâncă scobită, înconjurată de lacrimi,
Un lac care seacă în fiecare zi câte puțin
de pe maluri către mijlocul sufletului.

4
Mă trezesc, m-am trezit!

Mă trezesc la sunetul unei lopeți care scarpină zăpada.
Mă trezesc la sunetul clopoțeilor care trezesc ferestrele din somn.
Mă trezesc la sunetul mașinilor care alunecă pe oglinda lucioasă a străzilor.
Mă trezesc la sunetul camioanelor care transportă hârtie
pentru poezii pe care nu le-am scris încă.
M-am trezit la sunetul amintirilor care zdrobesc tăcerea.
M-am trezit la zgomotultul gândului meu.
Dimineața cafeaua mă așteaptă,
Telefonul mă așteaptă, oglinda mă așteaptă,
Dragostea mă așteaptă, viața mă așteaptă.
Apartamentul mă dă afară…
Mă trezesc la sunetul pământului,
La sunetul vocii tale care vine de jos, din amnezia mea.
M-am trezit la sunetul vocii mele suspinate
Pronunțând numele tău în perna murdară de zori.
Mă trezesc în depărtare, mă trezesc în apropiere,
Ma trezesc la Iași, în lumina absenței tale.
Mă trezesc la sunetul unei lopeți care zgârie zăpada
Și din nou, o iau de la capăt!

5
Golul din mine

Privesc în gol…
golul din mine,golul de sub mine
ce se adâncește pe zi ce trece,
devorând hulpav și ultimul sentiment uman
de care mă mai agăț încă!
Pământul arid din-lăuntrul meu
cere cu disperare să bea;
Mi-e tare sete !
În mine plouă cu acizi ,
iar privirea-mi stinsă,în care nu se mai citește
nici pasiune,nici dorință,
mă izbește de ironia sorții
finisată cu mare grijă
de rautatea fără limite a lumii.
Ca să nu sufăr prea mult ,
am păstrat ca remediu,
o infuzie din zâmbete și gânduri alese
care acum îmi aparțin doar mie!

6
Cât pot, scriu!

Subliniez…tot ceea ce simt în suflet,
Desenez pe pânză tot ceea ce visez,
Expun bucuriile, tristețea, furia mea;
O manieră de a pune pe fugă vechii demoni.
Caligrafiez…transform cuvintele în tuș negru,
Lăsând degetelor dreptul să mângâie
Emoțiile sufletului supra-încarcat.
Dau de lucru unei pene să se certe cu cheful meu
Și să decodeze în interioriul meu cel mai profund,
Țipetele unei expresii literare.
Așa voi scrie până la ultima suflare…
Până ce degetele vor mai avea o apăsare,
Căci asta este lumea mea, drumul meu spre cer
Și spada cu care să lupt până ce-o să pier.
Dacă lacrimile mele vor putea să se adune într-un loc,
Ar fi devenit oceanul în care m-aș fi înecat,
Așa că, le înșir pe o pânză țesută cu greu,
Până ce singurătatea va deveni o armă contra uitării.

7
Astazi, am decis!

Astăzi mi-am dat timp de gândire
S-analizez trecut și viitor
Să înteleg de ce nu mi-e deloc ușor
Când vine vorba de iubire!
Nu am răbdare să-mi dau timp
Și nici să rătăcesc în văzul lumii.
Cu un picior frământ aluatul humii
Cu celălalt pășesc în contratimp.
Astăzi mă simt atât de fericită!
Chiar dacă cerul este gri-sihastru,
Eu simt că pot să-l fac albastru
Căci vreau să fiu din nou iubită.

Adriana Marfă Saturnin- Franța

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook