Stânca de pe munte

1
Bate vântul

În așternutul poroaspăt stau,
Sub plapumă-n pătucul meu,
Cu drag,ascult cum bate vântu,
Șuierând lung la geamul meu.

Din ce, în ce, el suflă și mai tare,
Spulberând, ce găsește el cale.
Afară aș ieși, dar, îmi este frică,
E întuneric tare, vântul mă ridică.

Dinspre pădure vântul vine,
Zăpada o spulberă o troienește.
Geamurile toate-s înflorate,
Cu zăpadă toate-s dantelate.

In soba mare, focul arde liniștit,
Flacăra pe lemn, mai dă scântei,
Le privesc și pocnetul l-ascult,
Din horn, vântul le întărâtă mult.

Frigul nu se lasă și se întețește,
Clanța de ușă mâna îți lipește.
Bine mai e la caldurică în casă
Și sub, plăpiumioara de mătasă.

Sper să am o noapte liniștită,
Ușor, să dorm și să nu am frică.
Dimineață, vântul să nu bată
Și ziua eu, să mi-o fac frumoasă.

2
Ai venit in vis

Ai venit în visul meu astănoapte,
Ți-am deschis ușa și tu ai intrat.
Mi-ai zâmbit și te-ai uitat la mine
Și pe frunte, tu m-ai sărutat.

O bucurie-n suflet mi-a pătruns,
Te-am strâns în brațe și cu drag ți-am spus,
Că eu sunt bine, dar lipsa ta o duc,
E greu fără de tine, dar totuși mă descurc.

Intâlnirea a fost, doar de câteva clipe,
Inima mi sa frânt, când el a dispărut .
Din acel vis frumos, când m-am trezit,
Am vrut să plâng, dar bucurie-n suflet am avut.

Legile naturii sunt multe și nu le cunosc
Și nici nu aș vrea, să le cunosc.
Dar atâta știu, că el pe mine mă veghează
Și grija mi-o poartă și îl bag în seamă.

3
O rugăciune

Dumnezeule Tu ne-ai adus în lume,
Ne-ai dat o viață și ne-ai dat destin.
Ne-ai pus în trup, câte un suflet bun,
Iar noi te iubim și ascultam de tine

Te rugăm, grijă să ai de sănătatea noastră,
Când suntem bolnavi, să ne dai mângâiere.
Curaj sădește în noi și să avem alinare
Și însănătoșire grabnică să avem.

Știm că te îngrijești de noi și îndrazneală avem,
Să-ți cerem ocrotirea în fiecare zi.
Primejdiile sunt multe, necazurile vin,
Dacă n-ai fi Tu, noi ne-am prăbuși.

Intotdeauna ajutorul nostru Tu să fii,
Apărăror și ocrotitor că-ți suntem fii.
Să ne izbăvești de marile primejdii,
Că Te purtam în suflet și Te lăudăm.

Ziua și noaptea alăturea Tu să ne fii,
Să ne luminezi mintea, și pași noștri să-i îndrepți,
Pe calea Ta să mergem, fară frică,
Iar privirea noastră spre cer, Tu ne-o ridică.

4
Ai fost iubirea mea

Ai fost iubirea mea adevărată
Suparată nu ai fost, dar tu, ai plecat.
De atunci, inima mea-i îndurerată,
Dar știu să aștept, vei reveni odată.

Iubirea mea ți-am dăruit-o toată,
Nu ți-a păsat de ea, tu ai plecat.
Te-aș căuta în lumea asta toată,
Dar n-are rost, precis, tu m-ai uitat.

Voi aștepta că așteptarea-i bună,
Inima îmi spune că iarăși o să vii
Iubire ca la mine nu vei găsi la nimeni,
O să te convigi și tot a mea vei fi.

Iertare îți vei cere și vei lăcrima
Și îmi vei spune, că vina a fost a ta.
Bineînțeles, iertare îți voi da
Și stăpânire voi pune, pe inimioara ta.

5
Stânca de pe munte

Câtă trudă și sudoare,
Câte pălmi bătătorite,
Câte fețe, fețe plânse,
Ce cruzime, ce suspine,
Câtă moarte, sigur știe,
STÂNCA, de pe vârf de munte,
Ce voiau mulți, să o surpe,
Tăind munte, după munte.

Mii de ani, a stat de veghe,
Chiar a plâns, în zile triste,
A chemat norii să plouă,
Peste sângele fierbinte.
Peste trupuri dezvelite,
A tâșnit, din piatră ape,
Ca sa stingă a lor sete,
Munții, râuri să reverse.

Stă și azi, în vârf de munte,
Strălucind, mereu în soare,
Mohorâtă, nu mai pare,
Răspândind, raze de soare
Peste acele, ZIDURI multe,
Ce s-au ridicat la poale,
De sărmani, cu vorbe MUTE,
Ce-a știut ea, să le-asculte.

6
Supărarea

Supararea-n suflet mi-a venit,
Mi-a adus-o vântul de la răsărit.
De departe, de la un necunoscut,
In care eu, mult am mai crezut.

Văntul mi-a spulberat încrederea mea toată,
A risipit-o, nu mai e ca altădată.
Inima-mi spune, să îl las în pace,
Ceva pe mine parcă nu mă lasă.

Voi fi supărată un timp mai mult,
Voi găsi ceva, și eu am să îl uit.
Are suflet bun, mereu m-a ajutat,
Multe lucruri mi le-a rezolvat.

Când nori grei se vor ridica ,
Cu ei mă voi duce și-l voi căuta.
Vreau să-i explic așa cum toate au fost,
Să nu fiu judecată fără rost.

I-am spus numai lucruri adevărate,
Pe care le-am avut și bine mi-au făcut.
Nu le-a analizat, o vorbă rău m-a supărat
După care, lacrimi am vărsat.

Voi spune vântului să spulbere tot.
Iar noi să uităm toate, câte-au fost.
La el rugăminți eu nu voi mai avea
Și îmi voi vedea tacit, de treaba mea.

Pentru tot ce-a făcut, eu lui îi mulțumesc,
Dar să se gândească bine că eu nu greșesc.
Sunt sinceră cu multă bunătate,
Dar pe cine mă supăr, eu îl las în pace.

Viorica Crecan

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook