În spirala viului
POEME
1
Asceză
Despletesc cuvintele
si-ntind cutele inimilor acolo unde pot s-ajung
să vindec osul alb de durerea timpurilor
ce se rostogolesc ţipând
în ceaţa alburie a abisului.
Prin porii sufletului
lumina îngerilor mă-mbată
şi mă întoarce spre aripa desfăcută
să mă ascund să mă regăsesc
căci tâmpla mea albită
de întunericul în care-am plâns
tot răsfoieşte în cartea vieţii mele numele tău
în timp ce ochii mă ispitesc să adorm
cu chipul tău adâncit în orbitele dimensiunii mele.
Ascetic rulez lumina
ca pe un ritual şi-n lăuntrul meu
lumini stratificate se unesc
se filtrează prin oglinzi
spre altarul acoperit de lut ce respinge păcatul
şi se înveşmântează-n surâs de licurici.
2
Alcătuire
S-a sfărâmat lumina în culori
de lacrimile ce-au atins vitralii
în templul alb intrând de-atâtea ori
îngenunchind şi atingând fractalii
c-apoi, s-o simt curgând prin bucăţele
uneori frântă alteori mai lin
spre timpuri neapuse printre stele
alcătuind din stringuri plan divin.
Mă-nnobilează sângele albastru
ce l-am simţit prin rădăcini urcând
şi din cetatea construită-n astru
mă-ntorc de unde am plecat plângând.
3
Strigătul oaselor
Mă mângâi doar cu gândul că pe cruce
de care trag de când sunt conştient
am adunat lumina s-o pot duce
din timp trecut şi până în prezent
cu tine fără tine am purtat-o
şi m-am oprit la schit să-mi las năduful
că era grea, te-am auzit: mai las-o!
fără să ştii că-n rădăcini am eu triumful.
În ele-o să-mi îngrop haina de lut
ce-o putrezi, dar albe oseminte
îmi vor striga: pe-aici ai mai trecut!
din altă viaţă-o să-mi aduc aminte.
4
Aşezământ
Secunda asta îmi răstoarnă cerul
şi văd copaci scurgându-se spre sus
cu rădăcini ca vârfuri şi misterul
mă înfăşoară… eu am presupus
că s-au schimbat instant polii magnetici
şi tot ce-i jos acuma este sus;
cad frunzele din ramuri peste-ascetici
iar gândul nici nu ştiu unde l-am pus.
L-aud cum îmi recită ce-am scris ieri
când tălpile mi-am strâns de pe pământ
când lacrima pierdută-n nicăieri
s-a-ntors în ochiul meu-aşezământ.
5
În spirala viului
Din tălpi până-n creştet
ne străbate aerul vieţii
îmbătându-ne
de iluzii rostogolite pe vini
la marginea trupului
mirosul lumii
alungă păsările ce zboară
printre degetele sufletului obosit
spre o aşezare
unde timpul a dispărut.
Între cer şi pământ
târziul se ascunde -n nimic
în rotocoalele fumului din penumbra vieţii
doar virusul dragostei
pătrunde valul neîncrederii
privind frescele
prin vitraliul spart al unei biserici
şi adăugând la mine
câte puţin din puţinul luat
odată cu căderea fiecărei frunze.
6
Scut din spini
Sus pe deal un clopot bate, este sfânta liturghie,
auzindu-l îţi împinge gândul înspre veşnicie
şi la muzica din urmă ce se sparge în tăcere,
pe aleea ce-i brodată pân’ la umeri cu mistere.
Am privit cu ochiu-ntors lungi călătorii de vânt
şi mirându-mă mă-ntreb: eu am fost şi incă sunt?
cerul l-am apropiat şi de el m-am rezemat;
fulgerând pe bolta nopţii un luceafăr m-a strigat,
şi mi-a spus să las uitare peste toamna brumărie,
să-mping gândurile bune să se suie,-n sine die!
storsul inimii şi plânsul s-au golit deodat’ de rost
adunând spinii-n grămadă-i simt şi scut, şi adăpost.
Voica Rusu – Bucureşti
Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook