Armata Română, la răscruce

Reflecțiile din acest articol aparțin lui Eugen Sechila, fost militar, cu o experiență de 16 ani în cadrul Legiunii Străine, Regimentul al doilea Parașutist, în urma participării sale la dezbaterea publică desfășurată pe 11 martie 2021, la Ministerului Apărării Naționale. Dezbaterea a avut ca obiect proiectul de lege privind atribuțiile, organizarea și funcționarea poliției militare, iar Eugen Sechila, în numele Asociației Gogu Puiu și Haiducii Dobrogei, a susținut demersului inițiat de Asociaţia Juriștilor pentru Apărarea Drepturilor și Libertăţilor (JADL) privind eliminarea articolului 14 din acest proiect de lege. Practic, pentru prima oară după Decembrie 1989 este vorba de acordarea jurisdictiei poliției militare asupra civililor în timpul stării de urgență sau alertă. Este greu de crezut că, la trei decenii de la Revoluție, se poate pune din nou problema implicării Armatei în acțiuni împotriva populației civile, pentru că, dincolo de sofismele ligislative, exact despre asta este vorba în acest controversat articol 14. Să ascultăm însă punctul de vedere al unui militar de carieră care a servit de la vârsta de 19 ani într-unul din cele mai elitiste corpuri militare de pe Glob, și care a ales în final să revină în țara lui pentru a se dedicat educației tineretului românesc (Redacția)

“Armata Română, la răscrucea dintre vocația să primordială și alienare”, s-ar putea numi mai cuprinzător acest articol pe care îl scriu astăzi, la mai puțin de 24 de ore de la dezbaterea ce avut loc pe subiectul proiectului de lege inițiat de MApN, cu privire la Poliția Militară și prerogativele ei într-un context nou, neobișnuit și nemaiîntilnit pînă acum istoria armatei ca instituție a statului de drept.

Scriu, deci, aceste rânduri, sub puternica impresie pe care mi-a lăsat-o întîlnirea de ieri cu purtătorii de cuvânt și reprezentanții Ministerului Apărării Naționale, întîlnire la care am participat alături de alți membri și reprezentanți ai Societății Civile. Cînd vorbesc despre “impresie puternică”, nu mă refer la un sentiment pozitiv, ci dimpotrivă, la unul negativ, pe care nu aș putea să-l pronunț  într-un cuvânt. Un amestec de decepție, frustrare, uimire și  îngrijorare. O îngrijorare soră cu teama de a vedea concretizate premizele unei dictaturi asemenea celei instaurate de bolșevici în 1945, fără că noi, societatea civilă să putem face ceva să împiedicăm acest lucru și fără să putem conta pe propria armata, sau ceea ce se recomandă astăzi că fiind Armata Română.

Nu vreau să discut aici despre articolele din proiectul de lege a căror neconstituționalitate a fost demonstrată în detaliu la modul cel mai profesionist posibil, magistral și incontestabil, de către colegii mei co-participanți la dezbatere, aceste aspecte de ordin juridic fiind disponibile în integralitate pe filmarea realizată de echipa de la NAȘU TV. Eu vreau să aduc în atenția cititorilor acestui articol, a cetățenilor români responsabili, niște întrebări și remarci ce țin atât de etica și rolul armatei unui popor, cît și de marea problema de fond pe care o reprezintă orientarea instituției statului în relația cu poporul Român. În termeni normali, aceasta din urmă ar trebui să fie reglementată de Constituție, dar se pare că odată cu pandemia și marea resetare de care mai-marii vremii se felicită, Constituția se vrea substituită altor priorități pe care statul le poate decide după bunul său plac.

La dezbaterea de ieri am asistat oarecum siderat de deruta cadrelor militare în fața întrebărilor pe care colegii mei le-au pus, întrebări cum nu se poate mai concrete și pertinente, la care cadrele militare erau efectiv incapabile să dea un răspuns clar. Asta în contextul în care acest proiect de lege se vrea inițiat și elaborat exclusiv de către MApN, cadrele de față fiind principalii realizatori. Ceea ce arată foarte clar că originea și motivația articolelor de lege contestate și abordate în dezbatere, nu aparțin MApN. În afară de penibilul acestei situații în care, în loc de răspunsuri clare auzim bâlbâieli, oftaturi, sau invariabilă formulă “vom analiza și vă vom răspunde în scris”, mai auzim foarte des pe aceea de “haideți să revenim la subiectul dezbaterii noastre de astăzi”. Ca și cum nu eram pe subiect, atunci când argumentele prezentate includeau la modul cel mai firesc subiectul discutat (principalmente art. 14 din proiectul de lege), în contextul social în care evoluăm deja de un an. Acest refuz de a include subiectul discutat în contextul măsurilor abuzive din ultimul an denotă fie o manieră de a ocoli întrebările jenante, fie mai rău, o incapacitate de a vedea întreaga problemă cu care ne confruntăm, realitatea completă, “the big picture”…

Pe toată durata dezbaterii, ideea pricipală ce a răzbătut din alocuțiunile membrilor societății civile a fost aceea de suveranitate ce trebuie să aparțină poporului Român și de vocație a Armatei de a apară această suveranitate și, deci, acest popor. Constituția formulează această idee foarte clar și explicit. Însă atunci cînd se pune întrebarea “față de cine trebuie Armata să apere poporul și suveranitatea lui?”, cadrele militare par să fie foarte stingherite, căci, ce-i drept, nu-i nici o doctrină elaborată, încă, și care să vorbească explicit despre un inamic ce ar putea ataca suveranitatea unui popor din interior, prin însăși instituția statului. Acesta pare să fie un subiect tabu, căci despre el nu vorbește nici o doctrină. Militarii depun, cu bună credință, jurământ de jertfă pentru țară și poporul lor, în față unor dușmani ce vin să-l cotropească și să-l distrugă din exterior, și iată, își îndeplinesc misiunea cu succes, căci nu avem nici o amenințare la granițele noastre. Dar ce ne facem dacă inamicul a schimbat de mult strategia să și nu mai acționează din exterior? Ne facem că nu-l vedem, sau nu-l vedem pe bună dreptate?

De mai multe ori, în cursul discuțiilor, reprezentantul MApN a spus că poliția militară va fi mobilizată la solicitare, nerealizând că asta nu garantează nimic poporului român, ci din contră. Mai mult decît o problemă punctuală cu o unitate specifică a armatei, avem aici de-a face cu o atitudine generală a armatei, în raport, pe de o parte cu poporul român pe care ar trebui să-l apere, și pe de altă parte cu statul care va solicita armatei să facă ceva, la un moment dat. Și aici nu vorbim în abstract de lucruri ipotetice, ci de fapte deja survenite în istoria poporului român și din care armata ar fi trebuit deja să învețe ceva. Vezi venirea comuniștilor la putere, revoluția – lovitura de stat din decembrie 1989, mobilizarea forțelor militare în zona civilă la începutul pandemiei de anul trecut.

Ne punem întrebarea: ce este în neregulă cu armata de nu înțelege un lucru atât de simplu? Că ea nu are că prerogative decît apărarea poporului și a suveranității poporului; nu apărarea haitei politice care la un moment dat se poate erija în aparat de stat opresiv, așa cum au făcut-o comuniștii în 1945. Este armata gata să facă ce-i cere constituția, sau ce-i cere cel care o plătește (în accepțiunea curentă – Statul)? Sunt militarii fii ai neamului, sau mercenari ai statului?

De unde această atitudine servilă, obedientă, față de un stat care nu-și respectă partea lui de contract, nici față de popor, nici față de armată? De unde această incapacitate de a înțelege principiile de funcționare – aproape contractuale între aceste entități – stabilite foarte clar în Constituție?

Mi-am pus întrebarea asta de nenumărate ori, și ca civil, dar și că fost militar, care cunoaște însemnătatea ordinelor primite dar și finalitatea și principiul în virtutea căreia ele ar trebui să fie date. 

Să fie oare o chestiune de educație militară incompletă, trunchiată, viciată de această paradigmă a statului modern și secularizat, desacralizat, care-și permite să-și aloce armata ca pe un apendice subordonat exclusiv voinței lui? Sugestie subtilă dar profund înrădăcinată în cultura ei, la care armata nici nu clipește, nu discută, ci doar execută.

 Poate, din mila lui Dumnezeu, cei responsabili din Ministerul Apărării Naționale vor dobândi atîta discernământ încât să revizuiască și să elimine din acest proiect de lege articolul 14, dar rămâne întrebarea de fond privind rolul armatei, neînțeles de ea însăși și neasumat, nici față de stat, nici față de popor. Este armata garanta suveranității naționale, a libertății și drepturilor fundamentale ale cetățenilor acestui popor, sau o unealtă suplimentară de presiune asupra lui? Este armata pregătită să-și îndeplinească datoria ei sacră, sau să accepte, obedientă și tăcută, acest statut alienat de la vocația ei primordială?

Quo vadis, Domine?

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook