MAI SIMȚI PE DEGET UN FIOR ROTUND?

ICHIM Dumitru, n. 14 august 1944, comuna Dărmăneşti, judeţul Bacău. Poet, eseist şi prozator. Fiul lui Dumitru Ichim, cântăreţ bisericesc, şi al Elenei (n. Cămară). Soţul poetei Florica Baţu. După cele opt clase elementare, urmează cursurile Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamţu (1959-1964). Liceul teoretic, fără frecvenţă, la Moineşti. Licenţiat al Institutului Teologic de grad universitar din Bucureşti (1969). Teza de licenţă e susţinută cu profesorul Petru Rezuş. Între 1968 şi 1970 urmează cursuri pentru doctorat, secţia Teologie sistematică, la catedra Teologie dogmatică, sub îndrumarea profesorului Dumitru Stăniloaie. Studiază la Seabury-Western Theological Seminary, Garett Methodist Seminary, ambele din Evanston, Illinois (Statele Unite), şi la McCormik Presbyterian Seminary, Chicago, Illinois (1970-1972). Continuă studiile ca bursier al Consiliului Mondial al Bisericilor la Princeton Presbyterian Seminary, Princeton, New Jersey (1972-1973). Îndrumătorul tezei de doctorat, susţinută în 1973, e teologul american James McCord. Titlul tezei: The Orthodox Liturgy and the World. În 1974 este hirotonit preot al parohiei „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Kitchener, Ontario (Canada). Împreună cu Florica Baţu, conduce emisiunea bilunară de cultură şi spiritualitate românească („Romanian Kaleidoscope”), transmisă pe canalul de televiziune patru din Kitchener (1975-1985). Îîn 1978 se transferă la parohia „Sfântul Ioan Botezătorul” din acelaşi oraş. Desfăşoară o susţinută şi rodnică activitate în rândurile comunităţii româneşti din Kitchener, contribuind esenţial la înfiinţarea Centrului Cultural Românesc şi la zidirea unei noi biserici ortodoxe române (sfinţită la 14 august 1994). Din 1979, face parte din Colegiul redacţional al Cuvântului românesc (Hamilton, Ontario, Canada), unde publică eseuri de teologie şi filosofie, poezii şi cronici literare. A colaborat la Amfiteatru, Gazeta literară, Luceafărul, Studii teologice, Telegraful român, Vatra (Germania), Revista Scriitorilor Români (Germania), Comuniunea românească (Statele Unite), Drum (Statele Unite), Solia (Statele Unite), Luceafărul (Canada) etc. Editează revista literară Orpheus (din 1988), buletinul parohial Rădăcini şi colecţia Vestitorul român canadian (Romanian Canadian Herald). Debutează editorial cu volumul de poezii De unde începe omul (1970), urmat de Sub umbra Sfinxului (1975; în colaborare cu Petru Rezuş), Constantin Brâncoveanu (1981), Melcul (1981), Vinerea Mare (1981), Agape (1982; în colaborare cu Nicolae Novac şi Florica Baţu), Biserică şi religie la români (1985; în colaborare cu Horia Stamatu), Apariţiile Maicii Domnului la Medjugorje (1989). Autor a trei volume de poeme haiku (Valea nisipului de aur, 1977; Urmele, 1977; Fântâna luminii, 1993) şi a doua volume de poeme tanka (Dar în silaba Luminii plângeam orfan şi greier, 1987; Pasărea cu şapte aripi, 1993).
1
COPILĂRIE
Mă scăldam odată lângă vechea moară,
verdele trezindu-l din adânc blestem;
munții scriau zării ondulări de ”m”
când veneam acasă pe cărări de ceară.
Mai ții minte, mamă, lacrimile mele
când mi-ai spus la școală că vrei să mă duci
și-am să las poteca ruptă pe sub nuci,
iar pe deal salcâmii basmelor zăbrele?
Dis-de-dimineață șerpuii cărare
sub cireșii toamnei – flăcări pe izlaz.
Am ajuns la oară și râzând în iaz
salcia îmi dete zece bețișoare.
Știu c-am rupt o bancă, chiar lângă fereastră
și fugeam din școală – cărțile în sân,
ne-agățam de drugul carului cu fân,
răsuna lumina în privirea noastră.
……………………………………………………………
N-am mai fost la moară. Salcia aproape
nici nu m-ar cunoaște, că străin de iaz,
munții îmi dădură mii și mii de brazi,
vifore țesându-mi în căderi de ape.
Și mi-i proaspăt gândul. Sensul mă-nfioară,
patru zări în mine înflorit-au crin.
Strugur altădată, azi potir de vin,
Simt a cincea strună prinsă la vioară!
2
PSALMUL PAȘTELUI
Dacă exist? Dar piatra de-alături nu există?
Și care-i diferitul, de n-ar fi suferința?
E un aștept – peronul, nu plânsul pe batistă;
Din tot ce am avere, din ghimpe-mi iau ființa!
Tu ștergi ce-ar fi-nceputul, c-ai fost și peste nu e,
Din care-Ţi torni ecoul lăutei când te laut.
Suprema dulgherie continui pân’ la cuie,
Tăcând în crisalidă ca fluturele-n flaut.
Pe masa de la denii, oștiri de flori cresc vraful,
Din mult temuta moarte, trofeu înalt – grădina!
Ca în copilărie Te-adoarme epitaful…
Miroase-a Doamne-Doamne! Și fumul, și lumina…
Ești până-n cer acasă! Îți pretutind lăstunii
Și țip de bucurie când Te revăd: Rabuni!
3
DE CE NU LĂSAȚI COPACII ÎN PACE?
Oare cum ar fi
dacă v-ați fi născut și voi copii
(precum noi și săracii copaci),
și dacă la voi
ar veni oamenii mari
să vă măture toate jucăriile,
să le pună în saci
și să le-arunce-n gunoi?
De ce nu-i lăsați în pace,
cât timp sunt copii,
copacii, ca noi să se joace,
cu avioane din frunze de aur
ce vântului scapă,
și tot din frunzele lor –
cu bărcuțe
pe drumuri de apă.
Vă întreb: Ce e rău
ghidușiei
de-a trimite în joacă scrisori,
pe margini cu roșu închis,
sau desenate cu-apus
de aur obraznic, ca norii?
L-am întrebat pe bătrân:
”În frunza primită de sus
despre ce ți s-a scris?”
A zâmbit,
dar nimic nu mi-a spus.
La fel și pe fata
( pe bancă,
acum numai unul din ei!
Căzuse
din creangă-o scrisoare
pe partea ei stângă):
” De ce nu citești
ce ți-a scris pe hârtie de tei
băiatul pe care-l iubești?”
Tăcând,
după ce m-a privit îndelung,
oare de ce
a început să plângă?”
Lăsați copacii în pace,
de-a zboru-n vârtej,
cu frunzele lor să se joace,
sau prin parc să se-ascundă,
iar când strada
de ele-o fi goală
să știți că s-au dus să se tundă,
că și copacii,
asemenea nouă,
merg iarna la școală!
4
MAI SIMȚI PE DEGET UN FIOR ROTUND?
Ce bine în liceu ne pregăteam
la fizică,
algebră,
trigonometrie
și ”silva,silvae”-le latinei
pân’ la hotarul lui Apolo!
Pe banca
din spatele morii,
din spatele morii,
din spatele morii,
eram numai noi.
Nimeni
nu trecea pe acolo,
decât doar mălinii,
și ei din când în când,
ducând ca pe-o mireasă
cântecul alb al luminii
și norii.
Se auzeau
numai aplauzele morii
și verdele apei curgând.
Dar cine în noi izvodi
într-o zi
învolburările altor chimii ,
că jefuind soarele
de păpădii
ți-am făcut din vocalele lor,
hora inelelor –
salbă.
Părul tău,
lăstunind fața albă,
mirosea ca bujorii,
iar când ți-am cântat-o de gât
prin străvezimea ochilor tăi
am văzut
cât de adânc poate fi Dumnezeu.
Și n-a fost nimic altceva,
decât,
doar atât!
Niciodată
n-am fost mai aproape
de cerul primului sărut –
părândului părând…
când
se-auzea în spatele nostru
roata morii,
roata morii,
roata morii
sporind pentru lună
din spumă bujorii,
verdele apei curgând:
Amore,
more,
ore,
re…
Oare mai știi
ce s-a-ntâmplat
cu salba ta de păpădii
și râsul tău –
copilărind întreg un clopoțel?
Mai simți pe deget în fior rotund
inelul păpădiei
sub aurul strălucitorului inel?

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook