O LUMINĂ CĂLĂUZITOARE

Recenzie a cărții ”Focul din Noi”
de prof AURELIA RÎNJEA

O LUMINĂ CĂLĂUZITOARE
FOCUL DIN NOI, MIHAELA CD, Oradea 2020, Ed. Celestium

Azi pătrundem, Cititorule, într-un univers poetic, ca într-un templu, un templu al vieții, unde cum însăși poeta ne spune, ne dăruiește poezii din sufletul ei, pentru sufletele noastre! Adeptă a unui număr mare de capitole, 17, dar m-am obișnuit, s-ar putea numărul să aibă o semnificație pentru autoare, aceasta ne invită încă din primele pagini, PE CORZILE SUFLETULUI, unde o vioară ne însoțește, pe partiturile inimilor, partituri ce nu pot fi scrise decât de focul lăuntric: „văpăi de simțiri”… „dragoste, dor, regrete și împliniri”, … „credințe, rugi, dorințe și speranțe” (p. 13). Amintiri, ecouri, „Versurile ce-s rebele-n gândire / Mă vânează să le prind în toc / Vor să se așeze spre oglindire / În vitrina sufletului vor un loc” (Vitrina sufletului meu).

Expresii frumoase te cuceresc și te fac mai mult să pătrunzi în profunzimea volumului: „poemele coapte ale fericirii” (p. 13), „acordurile sfințite în lumina lunii” (p. 63), „lacrimă zidită” (p. 105), „dor sihastru” (p. 185).
Pentru ea, iubirea este sfântă, e legământ, o cântă și „o pictează în slove nemuritoare” (p. 17). Sub copacul iubirii își mărturisește dorul, uneori necules, alteori un foc, care mistuie sau arde mocnit. Clipele de fericire sunt „petale de garofiță” sau „buchet de iasomie” (p. 21).
PETALE DE IUBIRE ȘI DE DOR, capitolul 2, este dedicat mamei și copilăriei. Pe mama o vede „zână bună”, „ființă firavă cu dorul ostenit” (Al măicuței dor), pe care vrea să o colinde de Crăciun: „Dar te colind, mamă, din depărtare / Cu dorul meu din sufletul brăzdat”. (Colind pentru mama). Copilăria ne e descrisă angelic: „Copil frumos cu chip de înger / te rog rămâi copil de ai putea / să-ți simt candoarea ta și-n ger /când peste ani n-oi mai vedea” (p. 29). Mama și bunica i-au predat poetei un fir al bucuriei, pe care ea îl duce acum mai departe, în rugăciunea sfântă, mama fiind „lacrimă de dor, cu dor de copii” (p. 33) versus femeia de azi, „a vieții cheie”, pe care o vede „gingașă balerină”, „mamă”, „soție”, cu preocupări majore sociale, neuitându-și menirea (p. 35).
VALURI DE AMINTIRI, purtate de dorul neînduplecat pe valuri de timp sau privindu-le în niște „mirifice tablouri” (p. 38), în care rememorezi nemuriri ale tinereții, într-un dans al fericirii, lângă pomul vieții, într-un balet de dor, retrăind în acordurile unei „simfonii de pian” (p. 47).
DULCE ȘI AMAR, precum Cireșele iubirii, precum gustul timpului, cu dor, melancolie, cântec de ciocârlie, rugă de tristeți, în lumea asta plină de aparențe, dușmănie și minciună, cu regrete deșarte, în care glasul inimii și rațiunea își dispută întâietatea. Poeta ne îndeamnă să alungăm supărarea și în leagănul iubirii să ne bucurăm de viață și de darurile ei.
TOAMNA VIEȚII, o toamnă în care glasul pădurii răzbate, sfidând depărtarea, „o toamnă boemă cu romanțe mii”, (Și-a mai căzut o frunză ruginie), care așteaptă simfonia iernii. Viața-i o frunză trecătoare, motiv pentru care ne îndeamnă: „cântă, bucură-te, petrece”. Mă las și eu cuprinsă de această toamnă, ce seamănă, atât de mult cu a mea, într-o regăsire în palatul de frunze, de șoapte, cu darurile ei coapte, metamorfozate în cuvinte.

PE CLAPELE IUBIRII, o muzică lăuntrică, pe a cărei partitură s-au scris iubiri, semnături ale sufletului, spre a dăinui. Mireasă, prințesă, inel de flori, buchetul de mireasă, perle de iubire, o nuntă pentru care se bucură și cerul. O iubire adevărată, care redă speranța și armonia, astfel ca vibrația spirituală a celor doi să fie aceeași, pentru a evolua împreună spre aceleași idealuri. Iar când Dragostea devine Poezie, atunci ea se transformă în rugăciune și capătă valențe cosmice. Cerul se bucură și se deschide pentru noi, binecuvântându-ne. În Poezie, iubirea se conjugă lăuntric, pentru că Poezia face parte din raiul din suflet. Ea însăși e îmbrățișare divină.
DORURI FERECATE, după mine, un demers imposibil de ferecat, în care poeta scrie în memoria tatălui său iubit: „Mi-e dor și-aș vrea să te revăd / Aievea să te strâng în brațe iar / în vise să-mi apari să întrevăd / pe chipul tău drag surâsul familiar” (Dorul ferecat). Amintiri răscolitoare și pentru poetă și pentru mine, un dor care doare, prin „timpul care se scurge dar uneori parcă s-a oprit și plânge” (p. 98). Poeta își roagă tatăl: „Învață-mă, părinte drag, s-astâmpăr dorul / Crezut-am că-l controlez, dar nu mă lasă” (Învață-mă s-astâmpăr dorul).
LABIRINTURI, lacrimi, gânduri, doruri, pe cărarea vieții, unde dragostea nu are vârstă, în care suntem niște „nomazi ai timpului” (p. 110), unde din bucurii își face salbă, într-o lume deficitară în valori morale, cu reflecții marine, melancolice, onirice.
În DESTINE, capitolul 9, poeta ne îndeamnă să nu avem regrete, destinul îi este datorat lui Dumnezeu. „Zarul vieții ți-a fost aruncat demult / Așteaptă în van să mai joace o dată / Încă orbiți de-același cotidian tumult / Nu vedem șansa, chiar de ni se arată” (Dansul cu sorocul). În goana timpurilor, iubirea o
primești în rate, la distanță, o loterie în care „pierzi sau câștigi” (Iubire oarbă).
PARFUMUL DRAGOSTEI, are aromă de floare, de trandafir, amorul e portocaliu, sentimentele vin precum niște ploi roditoare în trăiri. Nopți albastre, declarații, sclipiri de stele, cu prinți și cosânzene, unde în dans și armonie face „portretul dragostei” (p. 142).
Poeta ne poartă PE CĂRĂRI DE DOR, aducându-ne aproape copilăria, pe care o vede „O buburuză cu cerc smălțuit / Ce zboară în văzduh ușoară” (Copilăria, dar neprețuit).
Dorul „de sfânta noastră glie / dor de draga Românie” (p. 147), de casa părintească, de părinți, de jocurile copilăriei, toate sunt prinse în coronițe de dor, pe care poeta le poartă retrăind amintirile. Ne arată că oriunde ar fi în lume românii, ei strâng la piept tricolorul românesc, ca pe icoană. E revoltată de dezastrul din pădurile noastre, că ne sunt furate bogățiile, dar rădăcinile o leagă de glie.
În DINCOLO DE NOI, Mirajul pădurii, cu cerbi și ciute, cu luminișuri de jad, ne acaparează din nou. Poeta se vrea un trandafir, un cântecel, o rimă de poezie, un vis de noapte, cuprinsă fiind de melancolie. Iubirea e nepământeană, îngerul iubirii alintând-o, alături de care răsăritul, poezia, altă galaxie, sunetul de mandoline, îi rememorează iubirea.
CĂTRE TINE, DOAMNE, se îndreaptă gândul poetei căruia îi cere: „Călăuzește-mă pe un drum minunat!” (Privește, Doamne). Conversația cu Acesta continuă: „De ce-ai lăsat, Doamne, scrisă cartea / Să ne zbatem degeaba prin străini”… „de ce-ai lăsat infernul pământesc”… (De ce-ai lăsat, Doamne). Ascultă-i, Doamne ruga!… „înfăptuiește o minune mare!” (p. 178), îndemnându-ne „Să ne-ntoarcem fața spre credință” (p. 173).
FURTUNA TĂCERII, ne redă magia nopții, a pădurii pe care acum o vede tristă, un spectacol al toamnei, în care „Romanța toamnei vrea să cheme / toate culorile la un recensământ” (Spectacolul toamnei). Poeta este adepta iubirii declarate, când „infinitul cerului este înflorit” (p. 95).
În capitolul PUNTE PESTE TIMP își retrăiește anotimpurile; ea vrea să aducă înapoi tinerețea, să mai intre o dată în cetatea viselor, unde iubitul o așteaptă-n prag: „Și-am să sosesc, iubito, în curând / Și-ți voi deschide a inimii cămară / Vom cerne visele de dor din gând / Îndrăgostiți la fel ca prima oară” (Așteaptă-mă, iubito, c-un sărut în prag).
În BUNĂTATE, poeta ne face o invitație de a fi buni, în aceste vremuri schimbătoare, când lucrurile sunt când bune, când rele, pe care ea le-a răsplătit cu versuri. Trăiește, fericirea, viața ca un cadou, bucură-te de această împărăție, iar noi: „Lăsa-vom în urmă moștenire / învățături și luminate scriituri / Noilor generații le fie prevenire / Și busolă în a vieții labirinturi”… „Iubirea și credința sunt valori / Ce fac senin chiar dacă plouă!” (Împărăție). Ea mulțumește prietenilor din viața ei, purtând în gând ale lor „semnături” (Prietenia, piatră rară).
Însăși acest volum reprezintă o moștenire prețioasă, pentru fetița ei, pentru oameni, un ghid spiritual prin care vezi viața prin ochii poetei, care decriptează adevăruri, care de cele mai multe ori nu sunt evidente.
PLOI DE GÂNDURI, dar o ploaie eliberatoare și roditoare: „Eu scriu de plaiul cu iarbă verde / de satul unde am copilărit / de dragostea vie ce nu se pierde / de tot ce am celorlalți de dăruit” (Slove trudite). Poeta își apără dreptul la fantezie, „Scriu ce vreau și ce-mi place / N-ai dreptul să judeci poezia / De versul mi-e aprins ori tace / E jocul amintirilor cu fantezia” (Dreptul la fantezie) sau dreptul la autosugestie: „Vreau să fiu, să-mi fiu cuvânt / Gustul victoriei să-mi promit / Sugerându-mi sacru legământ / Un viu imbold să-mi transmit!” (Autosugestie). Puzderie de gânduri, într-un joc al muzelor, „idei creatoare-n cascadă”, fidelă scrisului său, în acest joc ascuns și tăcut. „Stiloul de pe masă mă seduce / Ne suntem de-o vreme fideli / Scriselor mele-i domn și cruce / În jocul muzelor cu pași rebeli” (Jocul muzelor).
Un joc în care fiecare intrăm, lăsându-ne duși de val sau luptând contra lui, unde încercăm să fim noi înșine, creatori și dăruitori de iubire, de speranță, de poezie. O bucurie împărtășită într-un joc al mulțumirii și al recunoștinței, în care fericirea care este acolo unde îți e sufletul, iar libertatea de a alege nu ți-o ia nimeni, putând înflori împreună în iubirea lui Dumnezeu.
Poeta, cu maturitatea înțelepciunii sale, privește în oglinzile nevăzute ale ființării, unde vede noima vieții așa cum este, pe care apoi ne-o prezintă poetic cu eleganță, cu atingeri diafane, când celeste, când lumești, cu sensibilitatea femeii care a înțeles s-o trăiască frumos și înalt, cu demnitate, într-o cumințenie românească, indiferent de locul unde se află, dăruindu-se pe sine prin Cuvânt de poem. Poeta știe să caute fericirea lăuntric, unde un Foc nestins îi dă vitalitatea și forța, un Foc divin desprins din Lumina dintâi. Un foc al trăirilor lăuntrice, ce vine de acolo unde l-a așezat Dumnezeu, o forță cosmică ce mută continuu trăirile umane spre transcendent, un strop de divinitate, mai mare decât toate lucrurile, care te locuieşte şi-ţi luminează existenţa și care îți permite să înțelegi adevărul divin atât cât îți e permis. Dacă știi cine ești, Ființă divină, stă în putinţa ta să armonizezi lumina cu propria umbră. Cunoaşte-te mai întâi pe tine, ascultă pe alţii, dar nu-ţi pierde vocea interioară. Lumina e călăuzitoare!
Această lumină stăruie din plin în volum, binefăcătoare, dăruită cu credinţă, cu bucurie, dragoste, acceptare, binecuvântare şi recunoştinţă, într-o pledoarie pentru viața trăită frumos și demn, în pace, bucurie și iubire.
Poeta știe că trebuie să fii fericit în primul rând tu cu tine, să devii pace, ca să aduci pacea, să devii iubire, să devii poezie, toate într-o armonie divină, în această lume atât de săracă în iubirea adevărată.
În poeme, autoarea cântă pe frecvența sufletului, scrie un cod personal, precum o amprentă astrală, o carte de vizită pentru univers, o compoziție proprie într-o orchestrație cosmică, creând stări de spirit unice. Întâlnim metafore care surprind, construcții estetice, imagini ridicate din cuvinte, ce creează emoții. O scriere confesivă, în care mesajul ajunge acolo unde trebuie, aducător de liniște sufletească. O scriere care zidește, nesfârșește și vindecă. O lectură plăcută care și-a găsit loc în inima mea. Faptul că ne regăsim în poemele autoarei este un lucru formidabil, acesta fiind de fapt și unul din sensurile existenței poeziei, motiv pentru care, Cititorule, îți recomand să citești cartea!
Iubind Poezia MIHAELEI CD, pășim alături de ea printre poeme, ca într-un templu, pentru a ne închina frumosului, din care ieșim mai sensibili, mai motivați și mai deschiși. Mulțumim poetei pentru acest minunat dar și așteptăm cu bucurie și interes următoarele apariții editoriale!

Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un like și să distribuiți pagina de Facebook