„Orice ai face, să nu-ţi pierzi nădejdea!” (I) – De la graffiti, rock și droguri la mănăstire
familiaortodoxa.ro
Sfântul Apostol Pavel ne învață: „Luaţi seama să nu folosiţi libertatea voastră spre a sluji trupului”Galateni 5:13. Dumnezeu, în marea Sa iubire, ne lasă libertatea de a ne înrobi tuturor patimilor, de a ne trăi viața așa cum ne place mai mult, dar ne dă în schimb conștiința, care ne mustră puternic atunci când ne abatem de la Cale. Fratele Teodor de la Mănăstirea Oașa a trăit de mic viața „la maxim”, ajutat fiind și de anturajul din care făcea parte. A încercat multe din ofertele societății de azi pentru a se simți fericit, dar, deși a obținut tot ce și-a dorit pe plan lumesc, nu a dat de gustul împlinirii. Când a înțeles că numai „unde e Duhul Domnului, acolo este libertate” II Corinteni 3:17, a luptat până la sânge pentru libertatea duhovnicească. Și mai luptă încă. (R.T.)
– Frate Teodor, cum a fost copilăria dumneavoastră: mai mult sau mai puțin marcată de prezenţa lui Hristos?
– Copilăria mea chiar a fost marcată de prezenţa lui Hristos. De mic am mers la biserică. Eu am crescut până la patru ani cu bunicii, care erau oameni foarte credincioşi, şi atunci am rămas cumva cu biserica în suflet. Pe lângă bunici, și ai mei erau credincioși: mama se ruga, ţinea post, mergea la slujbe. Nu mă obliga să merg și eu, dar mergeam la biserică, ţineam post, ştiam toate aceste lucruri.
Ştiam că există Dumnezeu, dar nu mă întrebam niciodată de ce cred în Dumnezeu. Nu-mi puneam problema aşa, analitic. Aveam icoane, îmi plăceau foarte mult icoanele. Chiar ţin minte că bunicii, când veneau la noi, nu-mi aduceau dulciuri sau jucării; îmi aduceau câte o iconiţă. Şi le păstram cu mare evlavie. Până prin clasa a patra mergeam la biserică, în cartier, mai ajutam pe acolo, mă rugam… După aceea, am intrat la Liceul de Arte şi s-au schimbat un pic lucrurile. Până atunci mă raportam exclusiv la universul din jurul meu: acasă, la şcoală, prin cartier, dar, după ce am mers la Liceul de Arte, acolo am găsit alt anturaj, alte preocupări…
Mai ales, fiind un liceu vocaţional, erau oameni care făceau ce le place ‒ era, ca să zic aşa, un libertinaj. Acum în toate liceele e aşa, dar atunci Liceul de Arte era mai special: copii cu tot felul de freze, cu tot felul de haine… Acolo am început să am alte preocupări. Dar aş vrea să menţionez un lucru foarte important: mie mi-au plăcut tot timpul poeziile. Când eram mic, mama îmi citea ce mai ştia ea, ce mai învăţase prin liceu. După ce am ajuns la liceu, am început să mă apuc de alte lucruri: mă dădeam pe skateboard, pe bicicletă BMX, am făcut breakdance… Apoi am început să ascult muzică rock și hip-hop. Dar totdeauna, în toate trăsnăile pe care le făceam, aveam o limită. Din copilărie, îmi rămăsese cumva glasul conştiinţei, și ocoleam tot ce era împotriva lui Dumnezeu, aşa, vădit: dacă era o trupă care avea versuri sataniste, dacă se afișau cu cruci întoarse sau cu pentagrame, nu mă mai amestecam.
Am avut întotdeauna o limită. Nu era un lucru pe care-l conştientizam. Pur și simplu, era ceva în interiorul meu care rămăsese legat de Dumnezeu, și ziceam: „Măi, lui Dumnezeu nu-I place chestia asta!”, şi nu voiam s-o fac.
„Mamă, câte icoane are ăsta!”
– Mai mergeaţi la biserică în liceu?
– Am rărit-o… Din clasa a cincea, de când m-am mutat la Liceul de Arte, am început s-o răresc. Mai mergeam, totuşi, așa cum eram, cu părul lung și cu tricou de roker. Mă duceam la biserică, aprindeam o lumânare, stăteam un pic şi plecam. Dar, în sinea mea, eu eram credincios, adică nu m-am lepădat niciodată de Dumnezeu. Dumnezeu era în sufletul meu.
Chiar mi-amintesc o întâmplare amuzantă. Au plecat odată ai mei la mare şi mi-am chemat prietenii să facem un party la mine acasă – prietenii mei cu skate, cu rock, cu toate nebuniile. Şi eu aveam o colecţie de postere pe uşă, cu tot felul de formaţii, de care eram foarte mândru. Dar în acelaşi timp aveam şi o grămadă de icoane, că mi-aduceau bunicii de fiecare dată, mai mergeam şi eu în pelerinaje pe la mănăstiri şi strânsesem o colecţie şi de icoane. Acum, pentru mine erau fireşti, erau icoanele mele de când eram mic. Şi, când au venit prietenii la mine, i-am dus în camera mea să le arăt colecţia de postere, să mă dau mare cu ea. Ei, când au intrat, nici nu s-au uitat la postere cât s-au uitat la icoane: „Mamă, câte icoane are ăsta!”. Eu: „Măi, lăsaţi icoanele, uitaţi-vă la postere!”. Dar nu, pe ei îi interesau icoanele. Chiar unul dintre ei a zis: „N-am văzut atâtea skate-uri câte icoane are ăsta!”. După o vreme, am renovat camera, am băgat icoanele într-o cutie şi acolo au rămas.
La scurt timp m-am apucat de graffiti, şi am fost foarte pasionat de treaba asta: toţi banii, toată energia acolo am investit-o, unsprezece ani din viața mea! Mâzgăleam pereţi, ne fugăreau oamenii, poliţia…
– Dar de ce făceaţi graffiti? Ce v-a atras?
– Nu ştiu exact de ce. Şi eu mă întrebam de ce. Aşa, o explicaţie pe care mi-o dădeam atunci era că-mi place să fac chestia asta, era ceva creativ. În plus, era şi o doză de rebeliune, eu fiind adolescent; era ceva ilegal. Şi era un lucru pe care nu toată lumea putea să-l facă, ceea ce mă făcea să mă simt mai special. Și am tot continuat așa…
Eram credincios, dar nu eram cuminte, adică s-au lipit păcatele de mine și acasă, şi la şcoală. În clasa a cincea, în primul semestru, m-au propus spre exmatriculare: împreună cu niște colegi am dărâmat în joacă un perete la unul din corpurile în construcţie ale liceului. Țin minte că, exact atunci când l-am dărâmat, a intrat și directoarea, iar noi am fugit printre cărămizi. După aceea nu ne-am mai dus la şcoală în ziua aceea și am fost dați dispăruți. Am avut mari probleme.
Poate și cartierul în care am copilărit a avut o influență negativă asupra mea. Am crescut la periferia Braşovului; aveam şapte ani când ne-am mutat acolo și, printre copiii de la bloc, eu eram dintre cei mici, ceilalţi fiind cu cinci-şase ani mai mari. Ce vedeam la cei mari, mă apucam să fac și eu. Prima dată am fumat în clasa întâi. După aceea mi-am dat seama că nu vreau să rămân la chestia asta, că nu-mi place ‒ vedeam că oamenii nu ies bine din astfel de lucruri, aveau tot felul de probleme. Părinţii, săracii, nu știau nimic: ei, la muncă, eu, la şcoală; în timpul liber stăteam tot cu copiii de la bloc. După aceea am văzut că nu e bine ce fac, de aceea am ales să merg la Liceul de Arte, cu gândul că scap cumva de mediul ăsta.
Apoi m-am apucat de graffiti ‒ desenam non-stop! Îmi plăteam materialele din alocaţie. Abia aşteptam să treacă luna, ca să merg să-mi iau două spray-uri! Când au început colegii mei să fumeze printr-a opta, eu ştiam de când eram mic că nu merită să-mi pierd timpul cu asta, şi-n plus, mi se părea o risipă de bani: cu un pachet de ţigări îmi luam un spray! Așa că m-a ajutat lucrul ăsta într-o oarecare măsură, că tot ce strângeam dădeam pe spray-uri, pe markere, pe vopsele… După aceea am început să merg și la concursuri de graffiti.
„Făceam ce-mi place, dar nu eram fericit”
Mergeam duminica la biserică, mă-ntorceam acasă, mâncam cu familia şi-apoi îmi luam spray-urile, dădeam o tură de oraş şi, peste tot unde vedeam un loc, făceam un graff. M-au remarcat ceilalţi, mai mari, și-au început să mă ia cu ei. Pentru mine, ei erau nişte modele; am început să ies cu ei şi au devenit parte din viaţa mea. Atunci a slăbit un pic credinţa. Prin clasa a noua m-am apucat de fumat „iarbă”, pentru că era un graffer care-mi plăcea foarte mult, şi el zicea că de-aia face graff-uri aşa faine, că fumează „iarbă”. Şi atunci m-am apucat şi eu, că mi-am zis: „Mă, să vezi acuma ce fac!”. Aşa m-am apucat de fumat, dar alte droguri nu consumam, pentru că mi-era frică. În mintea mea, ziceam: „Totuşi, asta e naturală, nu cred că e aşa mare păcat înaintea lui Dumnezeu!”. Şi nu m-am mai spovedit, mulţi ani de-atunci nu m-am mai spovedit.
Am continuat în ritmul ăsta. Erau foarte multe patimi implicate, vă daţi seama: în primul rând, slava deşartă; în al doilea rând, nimic din tot ce vedem noi acuma ca fiind foarte cool şi foarte la modă nu e ceea ce pare. În spate sunt foarte multe patimi: droguri, băutură, desfrânare… Când eşti mic şi te uiţi la cei mai mari, zici: „Mamă, ce viaţă faină au ăştia! Vreau şi eu să fiu ca ei!”, dar când am ajuns acolo unde mi-am dorit, am văzut că nici oamenii nu erau prea fericiţi, aveau și foarte multe probleme în viaţa lor, şi erau şi foarte multe patimi de care le era greu să se desprindă. Nu poți să faci treaba asta fără să nu fii părtaş la ce este în spate. (…)
Integral pe FamiliaOrtodoxa.ro.
Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un like și să distribuiți pagina de Facebook