Spiritul liric în poezia Mihaelei CD
Prefaţă
Spiritul liric în poezia Mihaelei CD
Fără a se naşte spontan, ca Minerva din capul lui Jupiter, poezia Mihaelei CD din volumul Paşi de catifea e neîndoios expresia momentului nostalgic prin care trece eul poetei cu o activitate complexă în domeniul creaţiei literare, de promotor cultural şi ctitor de reviste. Evantaiul policrom al activităţilor acestei Doamne a Literaturii Române de pe Mapamond mă îndeamnă să-l reproduc în continuare pentru a-l cunoaşte cititorul: Mihaela CD este scriitor, poet, redactor, cronicar, textier, promotor cultural, artist plastic tradiţional şi digital, este membru al Uniunii Scriitorilor din Canada, membru al World Poets Association – România, Preşedinte World Poets Association – Canada, având cărţi publicate: Binecuvântare şi chin (2019, ed. Celestium, România), Focul din Noi (2020, ed. Celestium, România & Globart Universum, Canada), Uneori elefanţii zboară – carte bilingvă (2020, Globart Universum, Canada).
Este prezentă în numeroase antologii apărute în România, dar şi în străinătate, printre care: Universum, volumele 1–5, Parfumul Clipei, Flori(i)le poeziei, Cele zece porunci pe scara vieţii, Visul copilăriei, Literatura popoarelor, Columna iubirilor eterne, Vis cu Nichita, Lirica hunedoreană, Voi sunteţi lumina lumii, Olympiada mondială de poezie, Recunoştinţa prieteniei, Antologia Starpress, Poeţi şi prozatori români în regal eminescian, În ritmul paşilor copilăriei, Encyclopedia World Literature Academy, Clepsidra cu sentimente, Antologie de poezie religioasă românească, Iubirea ca o poezie. Este, de asemenea, prezentă în interviuri şi dicţionare: Femeia – un nou anotimp în literatura contemporană, Dicţionarul World Poets Association 2020.
Cunoscând această amplă şi laborioasă activitate, îmi dau seama de ce poeta a refuzat şablonul experimentului poetic fără dubitaţie, aş spune înrudirea unui regim personal romantic – aceştia sunt termenii liricii abordată de poetă. Mă simt obligat să decriptez subtilitatea titlului cărţii Paşi de catifea, în sensul că ‘paşii’ sunt distanţa dintre piciorul din faţă şi cel din spate în mers sau posibilitatea unui mijloc de a obţine ceva. Să vedem ce înseamnă cuvântul „catifea“: ţesătură care prezintă pe faţă fire dese, mai mici de un milimetru. În acest context înţeleg că poeta îşi urmează destinul fără să tulbure pe cineva, alunecă precum un fulg de nea prin societate, bucurând universul prin imaculatul suflet încărcat de dragoste şi poezie:
„Şi a venit din nou o toamnă…/ Să vie încă multe după ea!/ Azi numeri frunzele ce te condamnă/ Să calci uşor… cu paşi
de catifea…“ („Paşi de catifea“).
Pretutindeni poeta îşi găseşte obiectul literar, universal liric, chiar şi în trăiri, ea sare peste limitele vetuste de limbaj în clişeu şi peste viziunile multiplicate, cu un singur izvor:
„O salbă de trăiri e viaţa toată/ Le-aduni, le-nşiri aşa cum vin/ N-apuci să spui măcar o dată/ Opreşte, Doamne, asta-i chin!“ („O salbă de trăiri e viaţa!“)
În căutarea fericirii, Mihaela CD are impresia că aceasta este precum Fata Morgana şi că această căutare se topeşte
în flacăra sentimentelor, precum un proces de căutare şi nu o explozie sentimentală: „Văd zeie ce dansează-n foc/ Să-mpartă tristele speranţe/ Destinul vieţii-i doar un joc/ De gloanţe oarbe şi romanţe“ („Gloanţe oarbe şi romanţe“).
Sub raport estetic, descoperim în această poezie viziunea ca trăire, dând impresia cititorului că versurile sunt o expresie hibridă, însă, adevărul este că sunt muncite, frământate şi cizelate până la strofa eclatantă:
„Mă doare sufletul mi se-nfioară/ Nu pot să mă deştept din vis…/ Zădărnicită- i parcă trista vioară/ Şi viitoru-mi pare-un trist abis…“ („Trist abis“).
Citind poeziile acestei poete mi-am adus aminte de aforismul lui Nicolas Roch Sebastien Chamfort, care spunea:
„Plăcerea se poate sprijini pe iluzie, fericirea însă se întemeiază pe realitate.“ Psihologia e complexă şi poeta este supusă propriilor trăiri, fiindcă poeta trece printr-o criză a vârstei unde, fiziologic, are o exaltare şi o fabulaţie
ce se combină în proporţii adevărate, apoi se înclină către meditaţie uşor melancolică şi elegiac, cu mari viziuni
alegorice expuse muzical prin ritm şi rimă ca şi acea tuşă livrescă.
„Valsează-n câmpul plin de libertate/ Culori vibrânde în a soarelui lucire/ Se-mbrăţişează-n vânt de eternitate/ Florile de câmp în dans de fericire!“ „Se unduie în ritmul adierilor divine/ Şi-adorm obosite când se lasă seara/ În fericirea absolută un nor intervine/ Scuturându-şi stropii peste toată ţara.“ „Din umedele vise dimineţile sclipesc/ Şi-nvie povara
fină a culorilor de vară/ Peisajele minunate privirile-ţi răpesc/ Şi murmură a florilor de câmp fanfară“ („Fanfara florilor de câmp“).
Poezia din acest volum se bizuie şi pe intuiţie, pe fenomenele morale necaduce, are sensibilitatea permanenţei eroice, dar şi erotice şi regresiv fenomenologic, priveşte vremea ca o repetiţie progresivă a unui eu antropologic originar. Romantismul poetei e un semn al cosmicităţii, o expresie veche românească a cumpenei lumilor de sus şi de jos, în primul rând, în al doilea rând, vine intuiţia moral- erotică şi moral-eroică şi exemplaritatea unei umanităţi al cărei letopiseţ e întocmit din efigii.
În concluzie, există în poezia Mihaelei CD o adâncime a perspectivelor ontologice trăite, exemplificând spiritualismul
cu extazul lui, o atât de strânsă omogenitate între ceea ce este creat şi trăit, încât poeta întruchipează o existenţă universală, nu lipsită de drama cu răsunet filozofic, desprins de cazul particular şi de sentimentele incomunicabile.
Marile ei alegorii – ale morţii, ale iubirii, ale trăirilor în natură, ale pasiunii în sensul vechi, teologal – izvorăsc dintr-o verificată expresie culturală: universalitatea dramei unui eu exponenţial e sporită de inteligibilitatea modelelor culturale.
Al. FlorinŢene
Preşedintele Naţional al Ligii Scriitorilor Români
Membru al Academiei Americano-Române de Artă şi Ştiinţă
Dacă apreciați ceea ce citiți aici, vă invităm să dați un like și să distribuiți pagina de Facebook