Dr. Vasile Astărăstoae – Medicină și creștinism (III)

Primii creștini au fost remarcați pentru îngrijirea bolnavilor și a celor infirmi, iar accentul creștin pe caritatea practică a dat naștere asistenței medicale comunitare sistematice. Teologia practică spune că grija, sacrificiul și comuniunea sunt și astăzi la fel de vii ca întotdeauna printre creștini. Pentru a găsi resursele morale pentru a aborda actuala pandemie și mai ales teama care ne urmărește mai presus decât boala propriu zisă, trebuie să ne uităm la resursele construite în trecut. Asta înseamnă să examinăm modul în care creștinii au gestionat urgiile trecutului.

Implicarea creștinismului în îngrijirea comunitară

Creștinismul se ocupă de îngrijirea comunitară de 2000 de ani. Ioan Gură de Aur/ Ioan Hrisostom (347 d.H – 407 d.H), considerat sfânt deopotrivă în Biserica Răsăriteană și în Biserica Apuseană, a desfășurat numeroase activități de asistență medicală comunitară, fiind considerat, de exemplu protector al bolnavilor de epilepsie.

Istoria Europei a fost dominată de problemele de sănătate comunitară și de numeroasele epidemii / pandemii. Acestea au influențat dezvoltarea continentului.

Bolile epidemice au inclus ciuma bubonică, lepra, variola, tuberculoza, erizipelul, antraxul, holera, tifosul exantematic etc. Cercetări recente estimeaza că, printre problemele de sănătate publică medievale, ciuma a fost probabil a 7-a-10-a ca importanță generală deși aceasta este cea mai menționată. Deși letală și perturbatoare, ciuma a apărut doar periodic și de aceea a avut consecințe umane pe termen lung mai puțin cumulative decât afecțiunele endemice cronice (de exemplu: infecții bacteriene și virale, care cauzează moartea sugarului și copilului, tuberculoza și alți agenți patogeni).

Cele mai cunoscute epidemii de ciuma: Ciuma de la Atena (429 – 426 î.Hr.), Ciuma Antonină (165 – c. 180/190 d.Hr.), Ciuma lui Cyprian (250 – 266 d.Hr.), Ciuma lui Justinian (541 – 542 d.Hr. și mai departe), Ciuma romană (590 e.n.), Moartea Neagră (1347 – 1352 d.Hr.).

A doua pandemie de ciumă a fost în secolele XIV-XVII, cu focare în Anglia (Moartea Neagră din 1360 – 1363, 1471, 1479 – 1480, Marea Ciumă din Londra din 1665 – 1666), Italia (Veneția în 1576 – 1577, întreaga Italie în 1629 – 1631, Neapole în 1656 – 1658 ), Spania (Castilia în 1596 – 1599, sudul Spaniei în 1647 – 1652), Franța (întreaga Franță în 1628 – 1631, Marsilia în 1720), Austria ( Marea ciumă din Viena în 1679 – 1680), Polonia (Marele focar de ciumă al Războiului Nordului, 1704 – 1710) etc. În intervalul 1600 – 1839, Țările Române s-au confruntat cu 21 de epidemii de ciumă. În iunie 1659, în București izbucnește prima epidemie de ciumă. O epidemie de ciumă cunoscută la nivelul Principatelor este și cea din 1716-1718, când însuși domnitorul Ioan Mavrocordat moare de ciumă. În iulie 1738, se consemnează o nouă epidemie de ciumă în Țara Româneasca, iar în 1813–1814, ciuma lui Caragea, care este ultimul focar de ciumă bubonică în Europa.

Abordarea distinctă a epidemiilor pe care creștinii au adoptat-o de-a lungul timpului merită să fie urmată.

În Roma, până în 251 d.H Biserica creștină împărțise orașul în șapte districte, fiecare sub responsabilitatea unui diacon. Potrivit lui Eusebiu din Cezareea (c. 260 d.H – c. 330 d.H), Biserica a sprijinit 1.500 de văduve și bolnavii (Eccles. Hist. 6.43). Unii istorici au estimat că Biserica creștină romană a cheltuit în acel moment o sumă între 500.000 și 1 milion de sesterți în fiecare an, în sprijinul misiunii sale caritabile. Alte biserici din marile orașe ale Imperiului Roman au cheltuit sume similare pentru organizații de caritate, care erau administrate de episcopi sau de preoți. În secolul al II-lea, când ciuma a lovit orașul Cartagina, gospodăriile păgâne au aruncat bolnavi pe străzi. Întreaga comunitate creștină, condusă personal de episcopul lor, a răspuns. Sfântul Ciprian, episcop de Cartagina (200 d.H – 258 d.H) spunea: „Ce merit avem noi, creștinii, dacă doar îi ajutăm pe creștini? Oricine poate face asta. Trebuie să ajutăm nu doar gospodăria credinței, ci și pe toată lumea.”. Acești oameni nu aveau capacitatea de a vindeca boli ca ciuma, dar aveau capacitatea de a ajuta victimele să-și facă ultimele ore cât mai ușoare pentru a le aduce consolare și confort. Creștinii au fost văzuți pe străzi, oferind ajutor și ducându-i în propriile case pentru a fi îngrijiți.

Începând din 250 d.H, orașele Imperiului Roman au cunoscut o ciumă majoră, care a durat între 15 și 20 de ani și a atins proporții epidemice. Deoarece autoritățile nu au făcut (la fel ca în zilele noastre) prea mult pentru a face față ciumei, bisericile creștine s-au angajat atât în îngrijirea sistematică a victimelor păgâne și creștine, cât și a înmormântării morților, în ciuda faptului că, la acea vreme, creștinii erau o minoritate persecutată. (…) – integral pe blogul autorului. (partea a II-a poate fi citită aici)

Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un like și să distribuiți pagina de Facebook