Scriitorul Paul Kingsnorth, convertit la ortodoxie: Occidentul are nevoie disperată de sfinți.
Paul Kingsnorth / Youtube
Cunoscutul scriitor britanic Paul Kingsnorth, despre care R3media a anunțat în premieră națională că s-a botezat ortodox la o mănăstire românească din Irlanda, a acordat un interviu în exclusivitate revistei „Familia Ortodoxă”.
Paul Kingsnorth a povestit care a fost costul dezvoltării materiale a societății britanice, în care a crescut și al Occidentului în general. Scriitorul afirmă că prețul a fost pierderea spiritualității.
De vorbă cu scriitorul Paul Kingsnorth, apud „Familia Ortodoxă”.
Jurnalist, autor de ficțiune, poet, eseist, Paul Kingsnorth scrie de peste 25 de ani, încă de când studia istorie modernă la Oxford, unde a editat cel mai longeviv ziar al studenților universității. Într-o carte autobiografică, „Zeii sălbatici”, mărturisește că pentru el scrisul nu este altceva decât „o căutare a nemuririi”, o luare la întrecere cu efemeritatea acestei vieți. „Scriem, scriu, pentru că viața este scurtă și avem nevoie să se aprindă în noi focul”. În 2020 a fost numit „cel mai mare scriitor britanic în viață” de jurnalistul Aris Roussinos.
Încă din studenție a militat împotriva globalizării și a distrugerii mediului înconjurător, fiind inclus în 2001 de periodicul „New Statesman” în „top 10” al „provocatorilor de probleme” din Marea Britanie. A experimentat mai multe tradiții esoterice și mistice, pentru a se întoarce în cele din urmă la Hristos, Care l-a chemat nemijlocit la Sine și i-a arătat Calea. (T.P.)
– Domnule Paul Kingsnorth, proveniți dintr-un mediu cu un background creștin, dar nu foarte religios. Tatăl dumneavoastră a fost un om de afaceri de succes. Ce v-a făcut să urmați o cale cu totul diferită?
– Fiecare ne naștem într-un anume mediu și suntem o persoană aparte, și tocmai acesta este motivul. Se poate întâmpla să nu fim aceeași oameni ca părinții noștri. În anumite privințe, îi semăn foarte mult tatălui meu. Dar valorile lui sunt foarte similare cu cele ale Marii Britanii moderne, valori legate de bani și progres. În această lume, succesul se măsoară în termeni de bunăstare: dobândești bunuri pe parcursul carierei, îți cumperi o casă mai mare, o mașină mai scumpă și duci o viață mai confortabilă din punct de vedere material. Tata provenea din clasa muncitoare și voia să avanseze dincolo de ceea ce realizaseră părinții lui, să facă lucrurile mai bine decât ei. El chiar a crezut în aceste valori, în timp ce eu nu am crezut niciodată.
Nu am avut nici o obiecție politică față de viziunea lui; pur și simplu, nu mi-a plăcut. Niciodată nu mi-a plăcut. Sunt un poet; niciodată nu am crezut în aceste valori. Nu-mi place bunăstarea și nu-mi place să mă măsor după criteriile ei. Totdeauna am simțit acest lucru. De fapt, la vremea aceea, valorile mele erau creștine, deși nu o conștientizam încă. Nu aspiram la cariera pe care tata o voia de la mine, care mă vedea jurist sau medic. Nu aveam de gând să ajung niciodată așa ceva. Eram mult prea visător. Asta-i realitatea.
„Tata și-a găsit locul în lumea afacerilor, o lume care se potrivea cu propria lui viziune asupra vieții și i-o justifica: ești slab sau puternic, câștigi sau pierzi, și trebuie să te asiguri că ești de partea corectă a liniei de demarcație. Tata a fost totdeauna de partea corectă a vieții, parte în care el era câștigătorul. În lumea nou descoperită de el, a intrat în epoca în care thatcherismul[1] mătura totul în cale, tot ce era secundar profitului și eficienței, stabilirii de sarcini și împlinirii lor, iar viziunea aceasta a scos la iveală tot ce era mai rău în el și a dizolvat tot ce era bun. Eu nu voiam să mă las devorat în felul ăsta. Nu voiam să-mi las inima măcinată. Am disprețuit valorile lumii în care îl văzusem pe tata crescând și prosperând”.[2]
Un cost uriaș pentru spiritul uman
Simțeam că materialismul stă la baza întregii civilizații apusene. Noi, occidentalii, suntem foarte buni la făcut bani, suntem foarte buni la tehnologie și știință, am ridicat standardele de confort material al oamenilor. Acest lucru vine însă la pachet cu un cost uriaș pentru cultură, pentru spiritul uman, pentru Pământ și pentru natură. Există întotdeauna consecințe. Mă uit în jurul meu și văd că în Apus nu există nimic altceva în afară de preocuparea pentru progresul material. Oamenii care vin din părți mai sărace ale lumii au impresia că Apusul este fantastic – și pot să-i înțeleg. Dar de cele mai multe ori ei nu văd costurile acestei realități, pentru că există o uriașă mașină de propagandă care le spune cât de nemaipomenit e stilul nostru de viață. Noi însă nu suntem fericiți. Vi se pare cumva că America e fericită? Vi se pare cumva că Marea Britanie e fericită? Suntem pierduți, din multe puncte de vedere. Suntem și foarte dezbinați. Avem multă bunăstare, e drept, dar e foarte nedrept distribuită. Și la noi există multă sărăcie. Avem o mulțime de miliardari și învățăm că goana exclusiv după avere îți poate face mult rău. Cred că mulți oameni nu văd deloc acest aspect.
„În 2008, după câțiva ani în care nici unul din planurile tatălui meu nu a mai mers, în care toate sistemele sale de control au eșuat, în care nimeni nu-l mai asculta, în care nici una din furiile sale, prin care încerca să se impună, nu mai dădea rezultate, tata și-a luat viața. A decis că moartea era mai bună decât umilirea, așa că a luat-o pe autostradă fără centură de siguranță și a căutat ceva în care să se oprească. Când încerc să-mi aduc aminte cum m-am simțit când am aflat vestea, mi-e greu să evoc senzația. Cred că m-am simțit golit pe dinăuntru. S-a afundat într-un hățiș din care nu a mai găsit drumul înapoi, murind singur, rătăcit și furios”.[3]
Încă din copilărie, am simțit că era ceva foarte greșit în privința culturii noastre, dar nu știam să-mi explic acest lucru. Știam că ceva lipsește, și mi-am petrecut cea mai mare parte a vieții încercând să înțeleg ce anume. Îmi dau seama că Marea Britanie este una dintre țările cele mai puțin religioase din lume, deși nu știu cum s-ar putea măsura lucrul acesta. În general, Europa occidentală este foarte nereligioasă, iar Marea Britanie, și mai mult. Singurii care iau în serios religia sunt imigranții recenți ‒ incluzându-i pe români și, în general pe est-europeni, dar și pe asiatici și africani. Imigranții sunt mult mai religioși decât englezii, care nu urăsc neapărat religia, ci pur și simplu n-o iau în serios. Noi toți am crescut crezând că religia era necesară pe vremuri, dar acum nu mai avem nevoie de ea.
„Anglia urbană a anilor ʼ80 nu era, am putea spune, un mediu bogat din punct de vedere spiritual. Familia mea nu a călcat niciodată într-o biserică când eram copil, ceea ce îmi convenea de minune. Cel mai mult m-am apropiat de-o religie serioasă prin cel mai bun prieten al meu, care provenea dintr-o familie pakistaneză. Fusese în pelerinaj la Mecca (în hagialâc), ținea post de Ramadan și făcea toate celelalte lucruri pe care le fac musulmanii, despre care știam foarte puțin. Asta se întâmpla înainte ca islamul să devină un paratrăsnet politic, când toată lumea a simțit nevoia să-și dea cu părerea despre el. Tot ce știam era că prietenul meu credea că religia lui e reală, ceea ce mi se părea ciudat și foarte neenglezesc. Noi, în lumea modernă, ieșisem de mult din sfera «superstiției».
Totuși, în religia prietenului meu părea măcar că pulsează un soi de energie vitală. Nu același lucru se putea spune despre creștinismul copilăriei mele care, pe atunci, încă mai era credința națională, cel puțin cu numele. Am crescut cântând imnuri creștine, ascultând pilde recitate de profesori după rugăciunea de dimineață și jucând în piese de teatru despre Crăciun, cu un ștergar înfășurat în jurul capului. Știam «Tatăl nostru» pe de rost. Indiferent dacă-mi plăcea sau nu, în copilărie am fost învățat schema narațiunii creștine, care, de altfel, a modelat parcursul națiunii mele mai bine de-o mie de ani. Nu conștientizam pe-atunci că națiunea mea supraviețuiește pe baza unui credit spiritual, care era aproape de epuizare”.[4]
„Unde era Dumnezeu?”
Când privești societatea noastră și vezi nemulțumirea și insatisfacția în care se zbate, poți crede că asta se întâmplă din cauza lucrurilor materiale. Așa că soluțiile sunt căutate tot în zona materială – tehnologie, politică etc. Dar nu-i suficient; acele soluții pot fi utile, dar nu rezolvă problema. Problema este spirituală, asta e concluzia la care am ajuns. Eu nu mi-am propus să devin creștin, ci am fost atras către creștinism.
„Nu aveam nici un motiv să iau în serios religia, în general, sau creștinismul, în special. Prietenul meu musulman avea o credință pe care o primise de la familia lui și care deținea, în mod clar, o parte centrală din viziunea lor asupra lumii. Eu nu am primit nimic asemănător și, chiar dacă mi s-ar fi oferit, ar fi fost subminat de narațiunea culturală mai generală. E drept, școala avea cursuri obligatorii de educație religioasă, dar spiritul veacului m-a învățat un alt crez: că religia era irelevantă. Era autoritară, superstițioasă ‒ un soi de proto-știință inconsistentă. Prin religie ne-ar fi fost furat prețiosul liber arbitru de către autorități, care voiau să ne controleze spunându-ne povești. Religia a asuprit femeile, homosexualii, ateii, pe oricine nu se supunea edictelor sale iraționale. A urât știința, a negat rațiunea, a ars pe rug vrăjitoare și eretici cu milioanele. Societățile liberale post-iluministe și-au rupt lanțurile și, oricât de mult ar fi încercat preoții să împiedice această evoluție, religia murea de-o moarte foarte necesară, din cauza progresului și-a rațiunii. Secularizat, obosit, dintr-odată secătuit de puteri, creștinismul își dădea duhul în Apus. Și… de ce nu? Nu văzusem nimic relevant în el. Unde era taina? Unde era comuniunea făgăduită cu Dumnezeu? Și cine era acest Dumnezeu, la urma urmei? Cineva în ceruri, cu un catastif de reguli în mâini?”.[5]
– Vă plăcea totuși să intrați în biserici vechi și să petreceți timp acolo.
– Da, totdeauna am fost interesat de moștenirea creștină a Angliei și a Europei, totdeauna m-a fascinat. Citeam Biblia, deci nu eram împotriva acestor lucruri. Le vedeam ca pe o moștenire. Nu mi se părea că există viață în ele, dar, când mă uit înapoi, mă gândesc că totuși ceva lucra înlăuntrul meu, pe tăcute. Școala pe care am urmat-o era un fel de instituție religioasă, așa că am învățat acolo multe istorii și cântece creștine. Ascultam catehezele preotului, dar pentru mine nu prea aveau sens. Nu-mi spuneau nimic, mi se păreau că sunt ceva din trecut.
În orice caz, narațiunea modernă ne spune că religia este o practică a oamenilor din vremea când nu știau prea multe. Acum, că știm cum funcționează lumea, nu mai avem nevoie de religie. Dar noi știm că nu-i deloc adevărat. Există în Apus o mentalitate în virtutea căreia oamenii văd știința ca pe o nouă religie și cred că toată tradiția creștinismului a fost o tentativă nereușită de-a face știință. Creștinismul nu ar fi decât o cale de-a explica lumea, de care acum nu mai avem nevoie, pentru că știm ce-i universul. Dar este evident că, în realitate, nu-i deloc așa. Există acea parte din noi care are nevoie de credință, acea parte care nu poate fi satisfăcută de știință, de bunurile materiale sau de progres. Pur și simplu, nu poți eluda acea parte a vieții tale care tânjește după comuniunea cu Dumnezeu. Nimic din ceea ce poți face în această lume nu poate înlocui asta, oricât de deștept ai fi. În Occident, suntem foarte bogați din punct de vedere material, dar din punct de vedere spiritual și cultural avem mari lipsuri. Practic, nu avem nimic în afară de lucruri materiale, și cred că tocmai asta-i lecția pe care o învățăm acum.
Din păcate însă, noi, oamenii, nu învățăm prea ușor aceste lucruri. Singura modalitate prin care învățăm în mod real este calea plină de greutăți și suferințe. Dar în Occident vom înțelege lucrul acesta abia când totul se va destrăma. E singura cale. Îmi pare că așa funcționează natura umană. Când lucrurile merg prost sau apare o criză sau se întâmplă o nenorocire, abia atunci înveți. Sigur, majoritatea occidentalilor nu sunt de acord cu asta. Nu-i o concepție larg răspândită. Nu cunosc România, nu știu cum este văzut creștinismul la voi, în contrast cu modul în care este văzut în Occident, dar m-ar interesa să aflu.
„Avem nevoie de oameni sfinți”
– Spiritul materialist a pătruns în forță și la noi, chiar și în Biserică, deși concomitent am fost martorii unei mișcări profunde de renaștere duhovnicească, mai ales după revoluția anticomunistă.
– Da, pragmatismul, mentalitatea seculară este o cale pe care au urmat-o toate bisericile din Apus. Asta au făcut anglicanii. Asta au făcut și catolicii. Pur și simplu, duhul lumii i-a devorat. Văzând această stare în Biserică, oamenii se gândesc: „Și-atunci, de ce să mă mai duc la biserică? Și acolo nu este vorba decât despre politică și bani”. Atitudinea aceasta devine o „misiune” sinucigașă pentru Biserică.
Cum vă spuneam, în Marea Britanie oamenii nu prea merg la biserică, în afară de câțiva imigranți din Africa sau de aiurea, care nu sunt britanici nativi. Nimeni nu ascultă de Biserica Angliei. Acesta este motivul pentru care personal nu am devenit anglican, chiar dacă ar fi fost normal pentru mine, de vreme ce aceasta este moștenirea mea spirituală. Nu cred însă că Duhul Sfânt mai este în această Biserică. Există creștini buni printre anglicani, dar ca Biserică e moartă. Oamenii au abandonat-o; au rămas niște clădiri frumoase, dar nimeni nu le mai trece pragul. Mai poți vedea două-trei doamne în vârstă pe la slujbe. Ele țin o scânteie de viață în biserici. Oamenii încă mai merg, dar nu tinerii. În Irlanda, unde locuiesc acum, e tot cam așa. Am prieteni catolici, dar, dacă mergi într-o biserică catolică, vezi acum la slujbe doar oameni foarte bătrâni; generațiile tinere pur și simplu nu mai vin. S-au desprins de trecutul lor și nu-i interesează decât banii. S-au îmbogățit destul de mult în ultimii treizeci de ani – fiecare are casă, mașină și televizor cât peretele. Vor regreta însă mai târziu, dacă își vor pierde cultura și identitatea spirituală. E ca și cum ai avea mașină, dar benzina e prea scumpă ca să o pornești. Asta se va întâmpla.
Când bisericile devin secularizate, când comunitățile creștine își uită adevărata menire, atunci se ridică oameni sfinți ca Sfântul Ioan Gură de Aur. Era văzut ca un nebun la vremea respectivă, dar acum oricine poate să vadă că avea dreptate. Biserica era coruptă, și trebuiau să apară astfel de oameni. La fel, în Biserica Romano-Catolică a fost un Sfânt Francisc. Biserica devine seculară și avem nevoie de astfel de oameni dintr-o bucată. Poate este o cale bună să vedem că, atunci când Biserica devine lumească, această mișcare nu poate fi stăvilită decât de oameni sfinți. Nu sunt mulți asemenea oameni; există doi-trei într-o generație, iar noi, ceilalți, le călcăm pe urme.
– Vedem o mișcare similară în secolele X-XI, în timpul Sfântului Simeon Noul Teolog, sau mai târziu, în timpul Sfântului Grigorie Palama. Într-adevăr, Sfinții sunt soluția noastră reală.
– Da, așteptăm să apară oameni sfinți. După ce politica și toate celelalte și-au dovedit eșecul, avem nevoie de oameni sfinți, iar ei vor apărea, chiar dacă noi nu-i vom recunoaște sau vom crede că se înșală. Probabil că ne vom purta cu ei așa cum s-au purtat fariseii cu Hristos. Dar vor veni, poate deja sunt printre noi. Occidentul are nevoie disperată de sfinți.
(…)
- Interviu realizat de Tatiana Petrache, Fragment din articolul publicat in Revista Familia Ortodoxa/Aprilie 2022
[1] Ideologia conservatoare din perioada lui Margaret Thatcher.
[2] Paul Kingsnorth, Savage gods, Little Toller 2019, p. 106.
[3] Idem, pp. 108-110.
[4] Paul Kingsnorth, „The Cross and the Machine”, https://www.firstthings.com/article/2021/06/the-cross-and-the-machine
[5] Idem.
- MAGAZIN CRITIC se confruntă cu cenzura pe rețelele de socializare și pe internet. Intrați zilnic direct pe site pentru a vă informa, abonați-vă și contactați-ne: aici.
Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un Like și să distribuiți pagina de Facebook.
MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoare. Contează pe ȘTIRI ce contează